Poate că n-ar fi rău să recunoaștem că pare să fi fost nevoie de o calamitate mondială precum pandemia ca să ne facem timp să ne vizităm cu adevărat țara. Închiderea temporară a granițelor a venit, fără doar și poate, și cu rezultate pozitive pentru turismul românesc, chiar dacă atunci când s-a produs nu părea deloc să fie astfel.
Oameni (așa ca mine, poate și ca și tine) care obișnuiau să transforme fiecare week-end prelungit într-o escapadă în afara țării și să muncească doar pentru asta – să pună bani deoparte ca să ajungă cât mai departe de România – s-au trezit străini și captivi în propria țară. Puteau încerca să învingă dușmanul, sau puteau să i se alăture.
Eu am ales cea de-a doua variantă și de atunci suntem buni prieteni. Ceea ce îți doresc și ție!
4 destinații deosebite din România, pe care le-am descoperit în pandemie:
I Giardini di Zoe, Banpotoc (județul Hunedoara)
Observ tot mai des că se cade ca atunci când vedem ceva foarte frumos, să promovăm cu ajutorul sintagmei nu o să îți vină să crezi că este în/ din România!. Adică noi așa anapoda le facem pe toate, că orice e mai de Doamne-ajută n-are cum să fie brodit la noi! Ei bine, grădinile lui Zoe sunt la noi, dar nu-s plămădite de noi. Vezi, exact ce spuneam!, ar zice cârcotașii.
Povestea spune că Zoe este muza pentru care italianul Giovanni Salvatelli, bunicul ei, a adus o briză de aer mediteraneean în România.
A venit aici cu afaceri și nu a mai plecat. Ba mai mult, a găsit un sătuc de care s-a îndrăgostit și în care și-a imaginat că poate recrea ceva din plaiurile natale. Poate sună a scenariu de film însă, este doar realitatea romantică a felului în care a luat naștere idilicul I Giardini di Zoe, de lângă Banpotoc, Hunedoara.
Am vizitat numeroase astfel de grădini în Europa, iar un lucru comun pe care l-am remarcat este faptul că sunt rezultatul unui plan laborios, creat și analizat până în cel mai mic detaliu de specialiști în domeniu, armate de grădinari cu studii de peisagistică, ikebana, armonii de feng shui și puncte zen.
Ei bine, italianul Giovanni nu a avut de nici unele – nici studii grădinărești, nici vreun guru buddhist care să îl îndrume cu fața către ce să îndrepte vazele de piatră sau cum să plivească margaretele. Tot ce a avut a fost o pasiune. Chiar și așa, nimic din I Giardini di Zoe nu se află întâmplător acolo.
Plantele sunt atent alese, cât să transmită eleganța și echilibrul grădinilor italienești, dar, în același timp, să se adapteze natural climatului mai răcoros din România. Obiectele decorative din piatră au fost cumpărate la licitație din Italia și restaurate în România. Fiecare detaliu a fost atent studiat cât să asigure simbioza între cele 2 țări.
Din fericire, nu există restaurante sau terase în grădină, caracterul mercantil este redus la minim. Fără mese și scaune, fără fum, fără alcool, fără agitația inutilă a unui spațiu horeca. Simplu, liniștit, aristocratic. Toscan.
Muzeul dansului popular și Stufărișurile de la Sic (județul Cluj)
Continuând ideea de prea frumos ca să fie la noi, Muzeul dansului popular din județul Cluj îi aparține lui Michel, un olandez care a cumpărat o casă în satul Sic, neștiind că, în trecut, aceasta găzduia seratele de dans ale maghiarilor. Astfel că acum, olandezul le povestește în engleză turiștilor din toată lumea despre obiceiurile maghiarilor din România. Iaca multiculturalism la Sic!
Din 2004, Michel și-a propus să readucă la viață dansul în casa pe care a cumpărat-o, astfel că a început să colecționeze cizme de dans. La schimb cu cutii de cafea din străinătate greu de obținut la vremea aceea, primea de la localnici vechile lor cizme de dans, fie ele cât de ponosite și uzate. Așa a reușit să adune câteva sute bune, care populează curtea muzeului (și casă de oaspeți), toate încăperile, precum și un hambar imens. Experiența, mult îmbogățită de poveștile savuroase ale lui Michel, este minunată. Ajunși la mansarda casei, al cărei tavan era și el ticsit cu cizme, Michel a pornit simultan niște ventilatoare. Dar nu este cald, zic, nu este nevoie să porniți aerul. Shhh, va fi, când se va încinge dansul. Și mi-a făcut semn să privesc în sus.
Toate cizmele de pe tavan dansau. Un moment sublim!
La doar câteva minute de muzeu se află Stufărișurile de la Sic, rezervație naturală supranumită Delta din Ardeal.
Stufărișul abundent, bătaia vântului, precum și numeroasele păsări care populează arealul te ajută să rămâi în aceeași stare de dans și voie bună cu care pleci de la muzeu. Zona de vizitare se întinde de-a lungul unei punți lungi, care traversează mlaștina și are câteva foișoare pe margini, unde poți citi detalii despre habitat și păsări. Zona este incredibil de frumoasă și sălbatică și, dacă alegi momentul prânzului dintr-o zi a săptămânii, sunt șanse să te bucuri nestingherit de toată liniștea și splendoarea locului. Iar eu am făcut asta din plin, timp de câteva minute binemeritate, până ce cățelușa mea s-a aruncat, fericită, în mlaștina împuțită, cu care m-a împroșcat de sus până jos, râzând până hăt sus la baza urechilor ei lungi și ridicate…
Muzeul pălăriilor de paie de la Crișeni (județul Harghita)
Muzeul pălăriilor de paie este unul dintre cele mai simpatice locuri pe care le-am vizitat în România. Este deschis publicului de 20 de ani, iar domnul Csukor, gazda, primește oaspeții, zilnic, de 18. Și o face cu bucuria și entuziasmul tânărului care a obținut primul lui loc de muncă mult visat. Turul a început în curte, printre cele câteva sute de pietre sculptate de natură în forme miraculoase. Ne-a arătat melci, pisici, pălării, femei care își îmbrățișează pruncul, obiecte casnice, adăugând mereu, plin de înțelepciune: unii oameni chibzuiesc că acesta ar putea fi un melc, iată capul, iată acolo cochilia, dar dumneavoastră puteți chibzui că este orice altceva, pentru că, nu-i așa, fiecare chibzuiește cu mintea lui!
Ne-a prezentat mândru cele peste 7.000 de tăblițe cu numele orașelor din care a avut vizitatori de-a lungul timpului. Veneau tare mulți tocmai din Israel și America, acum nu prea mai pot veni, din cauză de pandemie. Am primit pălării cadou din Vietnam și Mexic, le ținem aici, cu ale noastre.
Atracția principală a muzeului este cea mai mare pălărie de paie purtabilă din lume, care a intrat și în Cartea Recordurilor și care a fost realizată în 12.5 zile, din 500 de metri de împletitură, 22.555 fire de paie și 1800 metri de ață. Are 2 metri și cântărește aproape 3 kg, nu știu dacă pare mult sau puțin, cert e că atunci când vrei să o ții în echilibru pe cap cu borurile ridicate pentru o fotografie îți dai seama că nu e chiar puțin. În trecut, vizitatorii se pozau cu ea, dar, pentru a nu o deteriora de tot, s-a făcut o replică a ei, folosită în acest sens.
Domnul Csukor ne-a arătat, cu o viteză și o dexteritate incredibilă, cum se face o împletitură din 7 paie și ne-a lăsat câte o amintire pe care eu o folosesc și astăzi, ca semn de carte.
Sigur, și acest loc, precum și Muzeul Dansului și precum multe altele, are o anume însemnătate dacă treci alergând prin el, cumperi 2 suveniruri și faci 3 selfie-uri în drum spre ieșire și o cu totul alta dacă te oprești să îi asculți povestea.
Iar domnul Csukor este un narator absolut desăvârșit!
Statuia Inima lui Iisus de pe dealul Gordon (județul Harghita)
Statuia Inima lui Iisus de pe Muntele Gordon (953 metri), din Harghita are 23 de metri și este cea mai înaltă statuie de acest fel din Estul Europei. Ea tronează deasupra localităților Odorheiul Secuiesc și Lupeni și poate fi zărită hăt de la o distanță de câțiva kilometri, odată ce intri în Satul Bisericani. Proiectată pe 7 etaje, statuia nu te poate lăsa altfel decât cu gura căscată, atunci când dai capul pe spate să o privești în ochi. În interiorul monumentului există o scară în spirală care te poartă până în sus în coroană, de unde poți admira natura în întreaga ei splendoare, până tocmai la Sovata.
Dacă ți-e teamă să te cocoți până în punctul maxim al monumentului, adică să te sui pe o platformă, să te ridici pe vârfuri și să privești pe deasupra coroanei de „spini”, nu e nicio problemă, poți admira aceeași priveliște și din… nările statuii.
Pe condiții meteo favorabile, poți ajunge cu mașina chiar până la statuie.
Dar zău de nu e păcat, la cât de plăcută este plimbarea prin pădure și pe pășune până acolo, indiferent de anotimp.
Pentru mine, lumea secuiască a României este o continuă încântare. Dacă simți și tu la fel, poți merge mai departe spre est, către Masivul Harghita Mădăraș, muntele sacru al secuilor. Așa cum nu cred că trebuie să fii musai o persoană religioasă ca să apreciezi ineditul monumentului de pe Muntele Gordon, la fel nu trebuie să fii musai un pasionat al muntelui ca să fii impresionat de încărcătura emoțională care răzbate din vârful masivului. Fost lăcaș de pelerinaj al catolicilor secui, vârful-platou este un adevărat altar de totemuri și stâlpi secuiești, decorați cu drapele, pamblici, coroane și alte însemne maghiare.
Pe drum nu ai cum să nu remarci satele cu porți secuiești încântător colorate și sculptate, care îți vor da senzația că ești într-un muzeu în aer liber. Și chiar ești!
Nu suntem o nație care nu are ce oferi, ci una care se autosabotează cu vehemență: „nu ne mai facem bine”, „vrem o țară ca afară”, „așa ceva nu se poate în România”, „ca la noi la nimeni”, „cine naiba vine în România”, „arată prea bine să fie în România”, „în România nu există turism”. Ne apăsăm pe gură o pernă plină cu clișee, în timp ce alții, sași, nemți, italieni, maghiari, olandezi – nici nu mai contează ce nație, până la urmă – ne pun țara în valoare și o numesc cu mândrie casă de împrumut.
Ei spun România e frumoasă!, chiar dacă ei provin din țările de afară la care noi jinduim.
România e frumoasă. Cel mult, e ca o fată frumoasă, a cărei frumusețe omul de rând nu pare să o înțeleagă, și atunci o desființează.
România e frumoasă. Mulțumim, dragă Pandemie, că ne-ai ajutat obligat să o vedem!
