Nu țin minte să fi existat moment în copilăria mea în care să nu aștept cu nerăbdare să merg la bunici, la țară, sau moment în care să nu fiu teribil de tristă când trebuia să plec. Indiferent că stăteam 3 zile sau 3 luni.
Veneau ai mei să mă ia să mergem la mare, dar eu nu așteptam decât să se termine, să mă pot întoarce înapoi la bunici. Aveam furtun în curte, soare era mereu, pământul de la câmp ardea tălpile întocmai ca nisipul plajei, nu prea înțelegeam ce atâta tura-vura cu marea aia.
Îmi povesteau entuziasmați la telefon că au cumpărat televizor color și au pus televiziune prin cablu, cică suntem singurii din bloc care au așa ceva, foarte posibil și din cartier, și că o să pot vedea toate desenele animate din lume când mă întorc acasă. Puțin îmi păsa, aveam televizorul alb-negru de la bunici care prindea TVR 1 cu pureci.
Cică s-au mai rezolvat din problemele cu apa caldă, s-a ocupat șeful de scară, deocamdată ar fi la toate orele. Nu înțelegeam ce treabă am eu cu asta, doar bunicu’ îmi încălzea apă în cazanul în care făcea țuică, în grădina de vară și o turna în baia improvizată afară, într-o cadă ascunsă între perdele, iar la ieșire, bunica mă înfofolea în prosoape. Adică la ei aveam apă caldă mereu.
Mă bucuram, nu zic nu, când veneau ai mei cu cadouri de Paște la țară și era veselie mare, dar știam că apoi va trebui să plec cu ei. Anii au trecut și la mine, să nu te îngrijești de asta, și au luat și bunicii, și cada din curte și televizorul cu pureci, dar nu mi-au alterat defel zâmbetul care răsare la amintirea lor.
Nu e de mirare că îi mulțumesc universului de fiecare dată când mă aduce într-un loc care îmi ancorează toate amintirile astea dragi într-o realitate palpabilă. Astfel că, ori de câte ori am ocazia, răspund afirmativ cu mare bucurie invitațiilor de a petrece sejururi liniștite, așezate, în sânul satului românesc, în case bătrânești care au primit o nouă șansă la viață.
Îți voi povesti, în cele ce urmează, despre 4 dintre favoritele mele, care te așteaptă cu porțile deschise și cu prispa plină de povești.
#1. Căsuța bunicii, Șimon
Pe Căsuța Bunicii am zărit-o întâia dată cu mulți ani în urmă, la prima mea vizită în Șimon și atunci m-am îndrăgostit de amândouă. Și de căsuță, și de sătucul care se vede minunat de sus, de pe Dealul Bălăban. Am revenit de multe ori pe dealul drag și, de fiecare dată, coboram potecuța abruptă care ducea spre gospodărie și mă opream în fața gardului, de care lipeam nasul întocmai ca un copil pofticios de vitrina unei cofetării și mă uitam la curtea imensă cu balansoar de lemn și la natura incredibil de frumoasă, în orice anotimp, care înconjura Căsuța Bunicii.
Mereu era liniște, dar știam că trebuie să fie cineva acolo. Verificasem să văd dacă era liberă în week-end-ul acela. Nu era. Fix ca data trecută când verificasem. Dar mai stăteam puțin și priveam peste gard, la o adică nu furam din liniștea nimănui, pentru că era atât de multă, încât ajungea să îmbogățească orice suflet nostalgic care se perinda pe acolo. Între timp, până la vizita mea, a mai apărut încă o căsuță a bunicii, deci bucuria a fost și mai mare!
Fiecare dintre cele 2 căsuțe se închiriază la cheie și poate acomoda 4 persoane (+2 copii). Cum intri pe ușă, dai într-un living mare și minunat decorat. Ochii încep să îți fugă prin cap și nu știi unde să îi oprești mai întâi – pe masa mare, pictată manual cu flori, înconjurată de scaune așișderea, pe canapeaua țesută cu motive tradiționale, pe balansoarele bunicii, pe șemineu sau pe lămpile făcute din farfurii de lut colorate.
Sincer îți spun, ochii mei înghețați de vântul și bruma de început de noiembrie s-au oprit prima dată asupra țuicii pe care Ciprian, trimisul buniciim, ne-o lăsase pe masă, în semn de bun venit. Abia după ce s-au dezghețat nițel, au început să vadă cu adevărat minunățiile din jur. Deși era seară, pe geamurile living-ului se zăreau copacii colorați din curte și nu puteam decât să îmi imaginez spectacolul de care urma să am parte ziua următoare, pe lumină. Șemineul, nimic altceva decât vatra bunicii, frumos recondiționată, era pregătit de acțiune.
Nu știu cum să-ți zic, dar nu-mi venea nicicum să urc scările care duc la dormitoare în oglindă, frumos pictate, atât de bine și de acasă mă simțeam în sufrageria bunicii… Unele emoții nu pot fi exprimate nici cu ajutorul celor mai alese cuvinte, ele pot fi doar trăite. Ceea ce îți doresc și ție.
Mai multe detalii poți afla de pe site-ul oficial al căsuțelor.
#2. Casa Pelinica, Fundata
De Casa Pelinica mă îndrăgostisem cu mult înainte să îi calc pragul, deoarece știam că pereții ei vechi trebuie să ascundă o poveste minunată, doar privind la fotografiile pe care le văzusem pe internet. Iar eu îmi luminez viața cu povești și cu multă culoare. Totuși, nu sunt atât de pricepută la culori. Adică nu știu care e diferența între bej și crem, între grena și vișiniu sau cum e ocru ori ciclam. Ori dacă le-am scris corect.
Toate ca toate, dar nu știu niciodată ce să înțeleg din întrebarea „auzi, da’ nu-s prea multe culori aici?”. Prea multe pentru ce? Cum adică să fie vreodată prea multă culoare undeva? Și, exact cum făceam în copilărie când cineva nu mă înțelegea și pace, am mers la bunica. Nu la bunica mea, dar la Bunica Pelinica, o bunică plină de floare și culoare, cu miros de lemne mocnind în soba de teracotă, înconjurată de zăpezile de altă dată și cu un înger rămas pe pământ, încărcat cu cele mai bune gogoși din Emisfera Nordică, plăcintă cu mere abia scoasă din cuptor și mămăligă cu brânză, alături de lapte proaspăt muls de la vaci, înger care îți zâmbește de sub țurțurii de deasupra glastrelor și muștruluiește șugubăț cățeii care i se joacă în picioare când dă zăpada în lături.
Casa Bunicii Pelinica este ascunsă între munți, în cea mai înaltă așezare din țară, Fundata, deci nu e de mirare că priveliștile din orice anotimp sunt incredibile. Eu am ales să îi fac o vizită când zăpezile, vorba ceea, era ca cele de altă dată. Așadar, dacă îți dorești să petreci câteva zile într-un colț de rai rural, rupt de zgomotul mașinilor și de poluare, înconjurat de cea mai pură și autentică natură și de peisaje spectaculoase în orice anotimp, Casa Pelinica este alegerea perfectă!
Casa dispune de 2 camere mari și spațioase, fiecare cu câte 2 paturi single – odaia mică (dormitorul) și odaia de oaspeți (living-ul) și de o bucătărie (transformată din fosta cămară, pe întreaga lungime a casei), care mie mi-a oferit colțul perfect de muncă și unde există și o laviță ce poate fi folosită drept al 5-lea pat. În fața casei este o prispă primitoare, de pe care am admirat tumultul vremii și am privit luna, când mai ițea câte puțin capul și care dă într-o curte mare, în care de abia aștept să îmi petrec câteva zile, la vară, privind munții.
Singurii vecini sunt Mama Țica, trimisul zglobiu al bunicii, pe care o zărești pe geam, veselă și preocupată, sau apropiindu-se cu un zâmbet și un ceva bun, și iubitorii căței Dodo, Haiduc, Tora, Zamora și Ema care mi-au bucurat fiecare clipă când am stat în curte.
Mai multe detalii poți afla de pe pagina de Facebook a locației.
#3. Casa Meburger, Mercheașa
Nu-i așa că te simți și tu, uneori, ca un alchimist care caută să transforme orice moment de bine și liniște în aur? Nu de alta, dar parcă prea rar e bine sau liniște și când e bine înseamnă că faci și dregi și muncești și evoluezi și experimentezi și-ți atingi obiective, dar nu mai ai liniște, iar când ai liniște încep să-ți vorbească gândurile din cap (o făceau și până atunci, dar nu le auzeai din cauza zgomotului…) că ce faci cu viața ta, pierzi momente, ce stai, tu nu ești așa, hai apucă-te de ceva odată că de stai, îți stă norocul.
Și alergăm între bine și liniște și ne scapă amândouă printre degete, când ar trebui să mergem frumos la pas, cu liniștea de-o parte și binele de alta, ca niște oameni biniștiți ce suntem și ce știm că o viață avem, păcat să alergăm prin ea și să obosim prea curând. Și doar pentru pacea asta interioară merită să privești cu atenție în jur și să alegi locurile, experiențele, oamenii care ți-o oferă.
Și toate astea le-am găsit din plin și un pic peste la Casa Meburger din Mercheașa, situată la doar câteva minute de Stejarul de peste 900 de ani atât de drag nouă, românilor. Casa Meburger a văzut multe în cei 154 de ani ai ei. Și, deși întreaga casă a fost demolată și reconstruită, cei care au readus-o la viață s-au asigurat că păstrează fiecare amintire și fiecare poveste, că fiecare element de structură, piatră sau obiect vechi care poate avea o șansă la o nouă viață, o va primi.
Casa dispune de 5 camere, 3 standard și 2 superioare, fiecare cu o poveste pe care merită să o asculți dar, mai ales să o simți, de un spațiu comun de luat masa, precum și de o curte încăpătoare. Experiența de cazare de la Casa Meburger a fost întregită de activitățile tradiționale pe care le poți face în împrejurimi, precum și de traseele turistice. Mai mult decât atât, Silviu, soțul gazdei, este ghid turistic și montan, precum și instructor de ski este mereu pregătit să te îndrume și să îți ofere cele mai bune sugestii de petrecere a timpului liber. Pentru mine a fost una dintre experiențele care mi-aș fi dorit să nu se mai încheie…
Mai multe puteți afla de pe site-ul oficial al locației.
#4. La Sat, Bertea
Vorba din străbuni „veșnicia s-a născut la sat” nu cred să fi avut mai mult înțeles vreodată decât… La Sat. La Sat este un loc calm, blajin, ascuns într-o livadă de 5000 mp, ascunsă, la rându-i, între dealuri verzi, ascunse și ele de toropeala văratecă a Bucureștilor, numai bun să îți odihnești gândurile, angoasele, tresăririle, necazurile, de ce nu și bucuriile, gleznele, fiecare după ce are trebuință să își odihnească.
La Sat este o superbă nouă casă veche, refăcută și regândită până în cele mai mici detalii de un meșter iscusit și modern, dar care a împrumutat înțelepciunea și felul în care ar fi făcut lucrurile bătrânii satului, precum și materialele împărțite de natură, lumii, nu de alta dar garanție mai mare a trăiniciei nu se putea obține într-alt fel.
Ce am iubit din prima clipă de când am deschis poarta curții a fost abundența de natură și felul în care se împletea cu fiecare element construit. Nimic din ce omul a adus nou nu părea să fi intrat în mod abuziv în ce natura sădise acolo. Copaci de tot soiul, flori și legume răsad, iarbă și miros de proaspăt cosit, plante care se cățărau leneș pe trunchiul copacului pe care a fost construită o căsuță ca din poveștile copilăriei, cântecul păsărilor, toate m-au convins să îmi mut biroul afară pe parcursul celor 3 zile de ședere acolo.
Fie pe prispă, pe terasa de la etaj, în balansoar sau în hamac, am mers în fiecare zi după voia soarelui și ce bine mi-a fost! Casa asta minunată dispune de 2 camere principale cu dormitoare mansardate, un living spațios la parter și altul la etaj, precum și de un dormitor în căsuța din copac, toate putând acomoda, 9-10 persoane.
Cum spuneam, spațiul outdoor este foarte generos, 5000 mp de livadă verde cu zonă de grătar, hamace, și balansoar. Totuși, dacă te încumeți să te desprinzi de veșnicia asta de La Sat pentru câteva ore, poți face o plimbare cu ATV-urile pe dealurile din împrejurimi, cu prânz servit la cină, poți merge la degustare de țuică, pălincă și alte tării sau poți face drumeții.
Mai multe detalii poți afla de pe pagina de Facebook a locației.
Îmi este atât de drag de căsuțele astea care mă întorc în lumea copilăriei și în casa bunicilor încât, de multe ori, mă întreb dacă făcând asta nu trăiesc în trecut. Pe de altă parte, mă gândesc că astfel am grijă doar să nu uit de unde am plecat.
Cred că de fapt, mi-e drag și dor de emoțiile din copilărie, care au construit omul care sunt azi. Iar multe dintre ele își au originile la sat. În simplitatea vieții de acolo, în felul în care lucrurile mici nu erau niciodată mici iar cursul vieții avea atât de multă însemnătate chiar dacă, aparent, zilele erau repetitive.
Fotografii: arhivă personală Swit Rocs