Mai țineți minte partea cu „…și, uite așa, cei doi au trăit fericiți până la adânci bătrâneți”? Dacă da, sper că nu voi nu ați crezut-o vreodată. Pentru că eu am picat în capcană.
Poveștile astea cu final fericit infinit, plus căsnicia exemplară a mătușii mele Mariana, cea care nu se certa niciodată cu soțul ei, mi-au dat apă la moară în a crede că despre asta trebuie să fie binele în cuplu: despre fericire pân’ la adânci bătrâneți (care le-om mai prinde, cel puțin), fără nicio ceartă.
…
Un articol scris de invitata noastră de astăzi, Olivia Petre, trainer în gestionarea conflictelor și consultant în psihologie organizațională.
…
Ce nu realizam atunci era că, pe vremuri, speranța de viață a unui om însemna cam 36 de ani (în România, pe la 1900). Deci, chiar dacă îți găseai sau “ți” se găsea partenerul de adânci bătrâneți încă din adolescență, aveați a vă suporta reciproc maximum vreo două decenii. Versus vreo 40-5o de ani de stat împreună în vremurile noastre, când speranța de viață s-a dublat. Trebuia să fie și un revers al vieții mai lungi pe undeva.
În plus, spre șocul meu, mătușa Mariana a divorțat intempestiv din ceea ce avea să îmi povestească că a fost “un trai singur în doi”. De unde am început a pricepe că oamenii care nu se ceartă nu sunt neapărat și bine unul cu altul.
De fapt, cercetătorii cei mai aplecați asupra longevității cuplului (John & Julie Gottman de la The Happiness Lab) au arătat cu dovezi solide că acele cupluri în care partenerii rămân împreună pe termen lung, simțindu-se în continuare împliniți afectiv (spre deosebire de mătușa M și soțul ei care doar au rămas împreună mult timp) nu duc deloc lipsă de certuri.
Dimpotrivă, unul din lucrurile care face diferența între cuplurile stabile și armonioase și cele care se destramă ține de abilitatea primelor de a gestiona eficient conflictele, acceptându-și și integrându-și reciproc diferențele.
Cu alte cuvinte, povestea din viața reală e așa: nu există cupluri care nu se ceartă. Există însă cupluri care nu mai sunt vii, ci doar mimează „împreună-ul”. Pentru că, într-o relație vie, tensiunile sunt la fel de firești precum furtunile pe o mare.
Conflicte maritale irezolvabile
Dar ce m-a intrigat pe mine e un adevăr încă și mai dur: cam 70% din certurile în cuplu nu se vor rezolva niciodată. Sunt așa numitele „conflicte maritale irezolvabile”, tensiuni recurente care țin de diferențe paradigmatice între personalitățile, valorile sau nevoile identitare ale partenerilor.
Carevasăzică, de cele mai multe ori ne certăm „degeaba”, în sensul că discutăm despre situații ce nu se pot rezolva din moment ce cauzele lor țin de aspecte profunde ale ființei noastre și ale celuilalt. Iar acestea sunt stabile în timp, nu se pot modifica sau înlocui la cerere. Nici măcar în numele Iubirii. Believe me, I tried!
Ce sens mai au atunci aceste certuri iremediabile?
Eu cred că, cel puțin în primii ani de împreună, ele ne ajută să ne cunoaștem reciproc umbrele. Și să ne liniștim conștiința că, cel puțin, am încercat „să-l îndreptăm” pe celălalt :D. Apoi, după ce se mai domolește lupta de putere, dacă i-am supraviețuit cu bine, putem începe lucrul la partea mult mai grea: acceptarea „defectelor” celuilalt. Etapă în care poți afla dacă ți-a ieșit ideea cu „Găsește un partener cu ale cărui umbre poți trăi”.
Mai exact, e important să ai cât de mai multe compatibilități cu cel cu care ai ales să împarți viața, dar există și o compatibilitate a incompatibilităților. Adică unele defecte fac casă mai bună împreună în vreme ce altele nu se împacă deloc. Pentru mine, de exemplu, fumatul ca viciu al partenerului poate fi un defect tolerabil. Dar știu că nu aș putea conviețui, de exemplu, cu cineva care nu are cel puțin preocupări spirituale.
Să nu uităm însă că mai există și restul de 30% de conflicte acute în cuplu, adică certuri despre situații spontane sau cauzate de provocări din mediul extern (aka life). Aici avem mai multe speranțe îndreptățite către un rezultat satisfăcător pentru ambele părți sau, cel puțin, pentru una dintre ele.
Ce știm e că topul subiectelor pentru care se ceartă majoritatea cuplurilor arată așa:
#no 1 motiv de ceartă: money, money, money
#no 2 motiv de ceartă: copiii, mai exact creșterea și educația lor
De unde s-ar putea trage o concluzie pripită că liniștea cuplului ar veni din sărăcie și lipsa de copiii 🙂 Dar, să nu ne grăbim, mai sunt motive comune, după cum urmează:
#no 3 motiv de ceartă: viața intimă (cu toate aspectele ei)
#no 4 motiv de ceartă: împărțirea treburilor gospodărești
#no 5 motiv de ceartă: relația cu rudele (familia extinsă și, în special, socrii… doar nu degeaba avem atâtea povești și glume pe seama asta).
Ah, și aici eu cred că în top trei trebuie să urcăm motivul „social media” aka „De ce nu mă lași să mă uit în telefonul tău?!”
Acestea sunt veștile proaste, într-un fel: faptul că certurile sunt inevitabile și cauzate de o multitudine de factori din afara controlului nostru. Vestea bună e că putem învăța cum să ne certăm mai eficient.
Indiferent de cauzele care generează o ceartă, în psihologie conflictelor există zeci de tehnici care pot ajuta la gestionarea ei într-un mod cât mai eficient. Pentru că, trebuie să înțelegem un lucru: fiecare conflict conține atât un potențial distructiv (care se poate traduce în suferință, escaladare sau chiar despărțire), cât și un potențial constructiv (care se poate traduce în înțelegerea mai profundă a celuilalt, trasarea unor limite, redefinirea relației etc).
Și unul dintre cele mai importante lucruri pe care le pot face eu ca partener într-un cuplu pentru a maximiza potențialul constructiv dintr-o ceartă este acesta: să identific cât mai clar ce așteptări am de la partener și de la relație și să le comunic într-un mod potrivit.
Sună tranzacțional? Parțial, chiar este așa. Da, e adevărat că Iubirea nu e tranzacțională, dar conviețuirea în doi trebuie să fie. Așa că, pentru salvarea cât mai multor neuroni și a cât mai multor fire colorate în cap, este esențial să știu Ce și Cum să cer celuilalt legat de ce e important pentru mine. Cu subiect și predicat.
În loc să presupun că el/ ea este dator să îmi știe nevoile, să-mi asum responsabilitatea de a i le comunica. Însă fără presiunea că celălalt e obligat să mi le îndeplinească, aici intervine negocierea! Este, de fapt, diferența dintre A cere și A pretinde. A cere eficient înseamnă să fiu clar și sufficient de direct, acceptând însă că celălalt e la fel de îndreptățit să refuze, pe cât sunt eu să cer. Înseamnă că îmi dau voie să fiu vulnerabil și să pun în fața ta nevoile mele, dar, în același timp te văd și pe tine și să ascult ce și cât poți/ vrei să faci tu ca să mi le împlinești, în funcție de resursele tale.
La polul opus, este pretenția ca celălalt să facă din proprie inițiativă ce ne așteptăm noi pentru că e „normal”, „de bun simț”, „suntem într-o relație” etc. Doar că avem definiții diferite asupra acestor termeni.
Comunicarea emoțiilor și a așteptărilor
Realitatea vieţii de cuplu arată clar: cu cât ne exprimăm mai direct și mai concret emoţiile și așteptările pe care le avem de la partener, cu atât intimitatea emoţională și încrederea reciprocă sporesc și ne solidifică relaţia. Sau cu atât mai repede ne dăm seama dacă suntem în relaţia nepotrivită cu nevoile noastre.
Dar a ști să ceri presupune:
- Să te lămurești cu tine însuţi legat de ce anume îţi dorești.
Dacă reușești să fii sincer și să îţi dai seama exact ce vrei, jumătate din bătălie e deja câștigată. Restul depinde de capacitatea ta de a comunica și de capacitatea relaţiei de a conţine adevărul.
- Să te eliberezi de teama că celălalt te va judeca sau respinge.
A te expune onest e un act de curaj și trebuie apreciat ca atare de receptor. De aceea, într-o relaţie evoluată, ar trebui să avem libertatea de expresie reciprocă, având mereu în minte că sunt permise toate emoţiile și toate trăirile, dar nu și toate comportamentele. Faptele se negociază în limita a ce e rezonabil pentru fiecare partener, dar emoţiile există independent de voinţă. Prin urmare, ele nu trebuie blamate, ci acceptate, indiferent dacă sunt sau nu împărtășite.
- Să te exprimi clar, complet și precis.
Greșeala pe care o fac multe persoane (personal, cred că unii dintre noi o duc la nivel de artă) este că exprimă pasiv ceea ce simt și apoi așteaptă. Așteaptă ca partenerul să deducă că trebuie să ia o atitudine activă.
Numai că mintea (în special cea masculină) funcţionează altfel și e setată mai degrabă pe principiul problemă-soluţie. Prin urmare, nu e suficient să exprimi o stare, ci e nevoie chiar să ceri ajutorul. Cu cât mai direct și mai politicos, cu atât mai bine. La acest capitol, eu exersez zilnic cu băiatul meu prin următoarea conversaţie:
– Mamiiii, mi-e sete.
– OK. E semn că nu te-ai hidratat.
– Mamiii, de ce nu îmi aduci apă?
– Pentru că nu mi-ai cerut!
Aţi înţeles ideea, eu sper ca într-o zi să fie un soţ care cere explicit și politicos berea din frigider. Ceea ce poate fi un început bun spre o relație cu certuri gestionate mai eficient.
Fotografii: arhivă Olivia Petre, Unsplash
