Mi se întâmplă că atunci când cunosc pe cineva de multa vreme, îi stiu toate aventurile, durerile și împlinirile, nu îmi mai vin idei despre ce să îl întreb… Dar, tocmai pentru îi cunosc dedesubturile, mă gândesc „ce anume din viață acestui om, din tot ce este el, poate fi dat mai departe astfel încât și altora să le folosească istoria lui personală.”
Aveam 25 de ani când NAVI mi-a spus “Vino, am un job pentru tine. Ți-am obținut un salariu foarte bun!” Și atunci am avut puțin mai mult curaj să mă întorc acasă dintr-o țară străină.
Apoi, am stat ore pe Motoare – atunci când liftul încă ne ducea sus, am stat ore prin parcuri și am dezbătut dacă oare pastilele alea chinezești de slăbit sunt bune sau nu. Nu, nu sunt.
Viața ne-a mai răsturnat și adunat, dar din când în când ne aduce împreună și întotdeauna mesajele încep cu “hey, lovely” și se termină cu “love you, mulțumesc.”
NAVI. O pasăre rară, un suflet într-un corp în continuă schimbare și acceptare, o linie melodică în mișcare și în minte de femeie acordată la feminitatea, sexualitatea și plenitudinea ei.
NAVI își trăiește, în sfârșit, visul – face muzică și trăiește din asta, iubește și este iubită pentru ceea ce este și cine este cu adevărat.
Am luat-o la întrebări pentru că vreau să știți și voi, să învățam împreună de la ea că trebuie să „Keep on going, keep swimming.”
Curatorialist: În timp ce scriu aceste întrebări pentru tine, tu te pregătești de noi concerte, parte din turneul de promovare a noului tău album, “Lacrimi de Unicorn”. Cum te simți ACUM – într-o singură propoziție?
NAVI: Fericită, ocupată, pe drumul cel bun – și recunoscătoare pentru tot!
Visezi la asta de când erai copilă. Muzica a fost singura constantă din viața ta. E fair să spunem că muzica te-a salvat?
Întotdeauna și de fiecare dată ☺ Nu e un secret pentru nimeni că am avut o copilărie și o adolescență tare dificile, nici în perioada de facultate și imediat după nu pot să zic că mi-a fost ușor. Și am pornit, să zicem, cu un decalaj, în sensul în care atunci când majoritatea copiilor aveau căldurică, siguranță, familie, un sistem de suport și spațiu să crească, să se dezvolte, să învețe tot ce vor, eu învățam să supraviețuiesc. Abia după foarte mult timp, nu știu, în ultimii 6-7 ani să zicem, am putut să trag aer în piept și să-mi zic “Ok, ești în siguranță, poți începe să construiești cu adevărat”.
Și da, prin toate încercările, prin tot întunericul, chiar și acum, muzica e printre foarte puținele lucruri pentru care pot garanta pe pământul ăsta. Mai sunt și iubirea soțului meu, și determinarea mea de-a face lucrurile să se întâmple. Cam pe acolo.
Când vii dintr-o “familie” cu un climat abuziv, înveți foarte greu – sau poate niciodată – cum e treaba cu încrederea. Eu am avut și am mereu încredere în visul meu, mi-am găsit scopul și sensul, mi-am aranjat viața astfel încât să pot face tot ceea ce iubesc, să fiu cu omul pe care îl iubesc, să îmi dau eu spațiu și timp și cadrul necesar ca să ajung să mă iubesc pe mine.
Muzica mi-a fost și salvare, și balsam, și binecuvântare, și blestem. E cea mai reală parte din mine – și întotdeauna va fi așa.
Ai avut un parcurs foarte dificil, atât profesional cât și personal. Dar acum ești aici unde ți-ai dorit. Ce îi spune NAVI fetiței și adolescentei care a fost cândva – cea care ziua lucra ca redactor și noaptea lucra în studio pentru nu se rupe de muzică?
Mulțumesc! Eu nu simt că sunt încă unde îmi doresc, mai e mult de urcat, mult de creat, mult de învățat, mult de construit. Dar sunt pe drumul cel bun și drumul e greu și frumos și-mi dă sens. Faza cu “bucură-te de călătorie, nu doar de destinație” nu e doar un clișeu pentru mine, chiar reușesc să fac asta – în majoritatea cazurilor.
Ce mi-aș spune mie cea mică? Ce mi-am spus dintotdeauna: nu renunța, keep on going, keep on swimming. Când simți că nu mai poți, întotdeauna mai poți puțin. Și Universul îi răsplătește pe cei care nu-și pun singuri limite.
Acum câțiva ani spuneai că până la 25 de ani îți dorești un Grammy. Nu s-a întamplat asta. Încă mai visezi la acest premiu?
Ohoo, uneori optimismul mi-o ia înainte ☺ Și după cum ziceam, între timp am învățat și că e importantă și frumoasă călătoria, dar și că răbdarea e o calitate necesară în meseria asta – și în orice vis mare și în orice care contează cu adevărat, în fapt.
DA, îmi doresc un Grammy și ceva din inima mea îmi spune că-l voi și avea, nu știu dacă la ce vârstă, cum, cât, dar știu că va conta mai mult ce e-n spatele unei astfel de reușite: că muzica mea va fi ajuns la milioane de oameni. Nu fac muzică nici pentru premii, nici pentru bani, o fac pentru oameni și o fac pentru mine. Am pus dorința asta în Univers și… nu aștept să pice din stele, muncesc pentru ea.
Ce înseamnă astăzi validarea pentru tine?
… oare de ce interviul ăsta începe să sune ca o ședință de terapie? ☺ Nu știu, chiar nu știu, lucrez încă la asta. Am momente puține și scurte în care chiar pot să văd clar de unde am pornit, unde am ajuns, în care-mi dau seama cu plenitudine de puterea mea.
Am văzut la un moment dat un meme (daaaa, am ajuns să citez din meme-uri inclusiv în cântece și nu e rău deloc) care zicea așa: Confidence is not “They will like me”. Confidence is “I’ll be fine if they don’t”.
Și cam așa e și cu validarea, să fii bine cu tine no matter what. Uneori îmi și iese.
Momentul pierderii unui număr semnificativ de kilograme. Ce a însemnat asta pentru cariera ta?
Un salt în față și niște uși deschise în plus. Ceea ce nu e nici normal, nici Ok. Dar nu uit nicio secundă că am făcut operația de micșorare a stomacului în primul rând pentru sănătatea mea și ca să nu mai cânt mereu ruptă de foame, cum făceam înainte.
Cum privești această ipocrizie – dacă putem să o numim așa, a lumii artistice și a publicului?
Pfff… vezi, problema nu e a lumii artistice, a societății sau a publicului, e a fiecăruia (sau a unora dintre noi). Și eu mai am momente când nu mă simt, nici măcar acum, suficient de slabă pentru industrie. Când mă uit la corpul meu în pantaloni strâmți de latex și mi se pare că nu am picioarele suficient de subțiri.
Vocile astea din capul nostru, neîncrederea insuflată în ani de standarde nerealiste de frumusețe – sunt acolo, dar e responsabilitatea noastră să învățăm să le facem să tacă. Nu e ușor, chiar deloc.
Dar cred că e super important să învățăm o dată pentru totdeauna că oamenii sunt diferiți și sunt frumoși așa, că până și propriul nostru corp are variații de kilograme, de forme, de cum se așează carnea pe noi în funcție de anotimp, de perioada vieții, de o grămadă de factori.
Ce pot eu să fac, pentru mine și pentru oamenii care mă urmăresc și mă ascultă, e să nu-mi retușez exagerat pozele, să nu-mi fie rușine să apar fără machiaj sau cu părul zburlit pe Stories uneori ☺ să vorbesc despre importanța sănătății înainte de toate, despre cum înfometarea NU e o soluție, și să rămân umană în fața tentației de-a fi “plastic”.
Cum definești / descrii această situație?
… ca pe una care trebuie să se schimbe. Suntem în secolul 21 și nu mai este admisibil să ne judecăm pe criterii estetice superficiale. It IS time to do better.
Dacă ar fi ca eu să îți descriu cariera și viata printr-un singur cuvânt, acesta ar fi reziliența. Ai îndurat și ai luptat. Ai luptat și ai îndurat din nou. Ce sau cine te-a făcut să nu renunți în cele mai negre momente ale tale?
Muzica, determinarea mea interioară, dar și familia pe care mi-am ales-o (soțul meu minunat, prietenul meu cel mai bun Marian, cercul nostru de prieteni muzicieni extraordinari, cu care ne susținem la greu). Prietenii care mi-au fost alături aproape zi de zi în perioada 2011-2013 (cine știe, cunoaște) și mult după. Speranța mea că toate lucrurile se vor aranja și că… it is always darkest before dawn.
Când ai fost cel mai jos?
Anul trecut.
Când ai fost cel mai sus?
Anul trecut. Este și anul în care mi-am lansat cel de-al doilea material discografic, “Lacrimi de Unicorn”, pe care mi l-am dorit enorm – sunt 6 piese în română, compuse de mine și produse de Andrei Grigore, Marian Nica, Cezar Hăbeanu și Gabriel Băruța.
Ce sfat ai pentru sufletele de muzicieni / muzicienii la început de drum – prin prisma experientei tale?
Keep on going, keep on swimming. Și nu-ți da niciodată autenticitatea la o parte, pentru nimeni și nimic. Dacă nu ești sigur/ă că vei fi mândru/mândră de o piesă sau o decizie și peste 20 de ani, nu o face.
Și-n rest, TRĂIEȘTE. Mult, intens, periculos, cu tot sufletul, lasă oamenii și viața să te rănească și să te învețe. Rănile se vindecă, dar cântecele rămân.
Ești capabilă să dai viață unui produs muzical de la primul cuvânt pe foaie, la primele acorduri, la a-l înregistra in studio, la a-l marketa și aduce pe scenă publicului. Ai învățat totul singură, bazându-te pe talentul tău și pe câțiva oameni care ți-au rămas aproape. Ți-ai fi dorit să faci școala de muzică?
Da, am marele noroc să am propriul studio, Demisec Records, împreună cu soțul meu – îl avem de 4 ani și în el aducem la viață nu doar muzica noastră, ci și a clienților noștri – și avem privilegiul să lucrăm cu oameni incredibil de talentați.
Eu am învățat și învăț cât de mult pot, de la fiecare muzician cu care colaborez, de la fiecare om cu care compun, de la fiecare producător pe care l-am observat de-a lungul timpului în studio. De la 12 ani îmi compun singură muzica (liniile melodice și versurile), la studio lucrez și ca recording engineer, am început să și mixez, fac lecții de pian cu minunata Roxana Gavrilă și următorul meu vis este să pot să și produc piese, mă refer aici la partea instrumentală.
Mi-aș fi dorit să fac o școală de muzică dacă aș fi trăit în altă țară sau am fi avut în România secții dedicate și altor genuri decât muzică clasică și jazz. Noi nu avem nici la Conservator catedră de pop, că altfel acolo eram. Nu aș zice nu unui master pe compoziție la vreo școală de muzică în străinătate, în special pentru experiența în sine, pentru magia pe care ajungi să o împarți cu oamenii pe care nu i-ai fi cunoscut altfel niciodată, pentru contactele pe care ți le faci și toată inspirația cu care vii acasă.
Dacă ai lua-o de la capăt, ce ai face diferit?
Mi-ar fi plăcut ca anumite lucruri să fi fost diferite pentru mine. Dar din ce-am făcut eu, personal, nu aș schimba NIMIC. Știi cum se spune, că nu putem controla situațiile, doar cum răspundem noi la ele. This is the hand I’ve been dealt – and I’m making the most of it.
Tu ce ai FRUMOS astăzi?
Muzica, dragoste și Netflix.
