De Domnica mă leagă foarte multe amintiri și îi datorez mult din ceea ce sunt eu astăzi. Am fost asistenta ei cinci ani de zile și am învățat de la ea importanța seriozității și a perseverenței, am învățat că munca în echipă duce la rezultate extraordinare și că orgoliul poate strica totul.
Îmi amintesc perfect cum era îmbrăcată în prima zi în care am văzut-o în carne și oase, în redacția revistei ELLE. Pe vremea aia încă fumam și eram afară la țigară. Domnica purta un jeans impecabil, un tricou polo negru cu niște transparențe, avea o curea Vetements neagră cu un cerc metalic imens și în picioare purta Balenciaga Triple S, proaspăt apăruți și obținuți cu mari eforturi, pentru că erau sold out peste tot. A trecut pe lângă mine și a lăsat în urmă miros de Bibliotheque de la BYREDO. Știu asta sigur pentru că foloseam și eu același parfum atunci.
interviu pentru Curatorialist de Mădălina Simion – stilist vestimentar și consultant de imagine ce preferă să analizeze moda cu discernământ și în toată complexitatea ei.
În editorialele sale, se remarcă o aplecare către subcultura PUNK căreia îi alătură mereu puțină senzualitate a la Lolita, împletind astfel rebeliunea cu erotismul.
Astăzi, mă întâlnesc cu ea în magazinul ei, Aparterre, un proiect de care îmi povestea cu ani în urmă atunci când o întrebam ce visuri are. Mi-am dat seama urmărind-o venind spre mine că într-o lume în care totul e trecător, Domnica e neschimbată, are aceeași ținută elegantă, dar relaxată, același zâmbet senin, aceeași atitudine jovială și glumeață, dar poartă alt parfum, pe care astăzi nu l-am recunoscut.
Mădălina: Domnica, de mai bine de 20 de ani activezi în domeniul modei. Pare că toată viața ta ai fost înconjurată de haine, mai întâi la revistă, acum la magazin și chiar și în dressingul propriu. Nu ți s-a luat de haine? Ai momente în care vrei să pleci în trening?
Domnica: NU! În niciun caz, dimpotrivă. Parcă pe măsură ce trece timpul îmi place din ce în ce mai tare să mă îmbrac mai special, să mă gândesc cu ce mă îmbrac.
Da, e adevărat că am fost înconjurată de haine, dar nu chiar dintotdeauna. Când eram mică nu aveam atât de multe haine. Avea mama o prietenă foarte bună la Paris care ne trimitea lucrurile care le rămâneau mici fetelor ei. Pentru vremea aceea, în România comunistă acele articole erau ”Wow”. Nu se găseau la noi în țara. Ne trimitea cămăși albe cu gulere impecabile, kilturi. Eu le-am detestat toată copilăria, dar acum privind în urmă, realizez că mama mă îmbrăca chiar foarte stylish. Cred că atunci s-a născut pasiunea mea pentru styling și de atunci nu m-am mai plictisit.
Ador să merg la Paris să fac buying pentru magazin. Nu cred că voi avea cum să mă plictisesc vreodată, pentru că în definitiv nu este vorba doar despre haine, ci despre un stil de viață.
Un articol vestimentar în sine nu este atât de important. Contează ce alegi tu să faci cu el și ce stare îți dă atunci când îl porți.
Există nenumărate materiale și interviuri cu tine pe internet. Postezi zilnic pe Social Media. Ce nu știe încă publicul larg despre Domnica?
Sunt o persoană transparentă, în general, dar și în particular pe social media. Nici în interviuri nu mă feresc. Dacă mă întrebi ceva, îți răspund. Nu știu ce nu se știe despre mine… poate nu se știe că țin foarte mult la prietenii mei și oamenii apropiați care mă înconjoară.
Pot spune că să am o relație bună cu oamenii pe care îi iubesc e unul dintre cele mai importante aspecte ale vieții mele.
Se știe că ai un arbore genealogic foarte interesant. Poți să îmi povestești puțin despre familia ta?
E un subiect pe care l-am evitat în general. Nu știu exact din ce motiv. Poate pentru că nu simt că este meritul meu. Pe majoritatea nici nu i-am cunoscut atât de bine. Îți pot spune despre cei pe care i-am simțit mai apropiați. Străbunicul mamei a fost Ambasador la Paris. Bunicul mamei era un doctor celebru.
Nu am intrat foarte mult în acest subiect pentru că nu simt că mă reprezintă arborele genealogic în sine, cât ce am învățat de la bunicii și străbunicii mei, educația pe care am primit-o de la ei.
Uite, de exemplu, bunica mea a trăit niște momente groaznice în comunism. A fost dată afară din propria casă în toiul nopții de către activiștii de partid. Avea o casă într-adevăr spectaculoasă, plină de mobilier splendid, cu o colecție impresionantă de bijuterii și totuși a plecat în noaptea aceea, lăsând totul în urmă. Au plecat pur și simplu fără nimic. La fel s-a întâmplat și la conacul pe care îl aveau lângă București. Și, cu toate astea, bunica mea nu s-a victimizat niciodată. A supraviețuit acelor evenimente, și-a văzut de viață, a făcut carieră ca medic pediatru și nu a făcut o tragedie din faptul că i s-a schimbat tot lifestyle-ul peste noapte.
Deci referitor la arbore, nu simt să povestesc exact de unde se trage familia mea, de cum, de când, ci mai de grabă ce am învățat eu de la ei și cu ce am rămas. Da, era o familie de boieri pământeni, dar simt că acestea sunt poveștile altora, nu ale mele.
În familiile boierești, educația copiilor ocupa un loc foarte important. Ce lecție de bune maniere îți amintești de la bunica și străbunica ta?
Bunica noastră mereu a încercat să ne „predea” un cod al bunelor maniere și eu râdeam mereu cu sora mea, așa cum fac în general copiii. În primul rând, vorbea cu noi doar franțuzește. De când ne-am născut. Noi nu îi răspundeam niciodată. Acum știm amândouă franceză. Am învățat și la școală, nu am făcut niciodată meditații pentru că știam de acasă. Dar eu și sora mea ne încăpățânam să nu îi răspundem absolut niciodată în franceză și ea tot încerca și uite că ne-a intrat totuși în cap din ce vorbea ea, din ce ne citea.
În al doilea rând, când veneam de la școală la ora 12, ne făcea de mâncare. Stătea cu noi la masă și ne punea în fiecare zi cărți la subraț ca să stăm cu coatele apropiate. Ne învăța să stăm drepte la masă, să ducem furculița până la gură. Ne-a asasinat efectiv cu chestiile astea, lucru care, îți dai seama, pe mine și pe soră-mea ne enerva groaznic. Ne dădea note în fiecare zi și noi ne băteam joc și mâncam oribil ca să luăm nota doi. Altă dată mâncam frumos, ca să luăm zece. În fine…
Cert este că de-a lungul vieții m-am trezit în niște contexte în care chiar mi-au folosit aceste reguli de bune maniere.
Și apropo de mâncatul frumos la masă, bunica mea ne-a povestit că a fost invitată la un moment dat, evident cu părinții ei, la Castelul Peleș la o masă găzduită de Regina Maria. Și unul dintre felurile de mâncare era puiul. Bunica mea, copil fiind, nu știa exact cum se taie puiul cu furculița și cuțitul și Regina Maria a observat chestia asta. Atunci ea a luat puiul în mână și a mușcat pur și simplu din el. Bunica mea, văzând-o a făcut același lucru și tot restul mesei a urmat-o.
Ce gest elegant din partea Reginei să ajute un copil de la masă aflat într-o situație neplăcută!
Îmi închipui că este o presiune pe care o simți crescând în genul acesta de familie. Ce îți aduci aminte din copilărie? Ce nu avea voie fetița Domnica să facă?
Nu aveam restricții, să știi. Nu ne pedepseau niciodată. Nu am avut genul acela de părinți sau bunici care să ne impună să stăm în oraș până la o anumită oră. Și nici nu ne condiționau: nu ai voie să ieși dacă nu înveți. Deci nu au fost deloc stricți cu noi, dar și noi aveam limite, adică știam să nu sărim calul. Nu am făcut niciodată excese îngrijorătoare pentru părinți. Eu, de exemplu, adoram să ies în oraș seara cu prietenii. De prin clasa a 8-a – a 9-a am început să ies la discotecă și îmi plăcea foarte tare și mama mă lăsa să stau la petreceri până la două noaptea, într-adevăr cu condiția să vină ea să mă ia de oriunde eram.
Ai ales să faci modă, o meserie pe care nu o practica oricine la acel moment. Între timp, lumea s-a schimbat și tot mai multe persoane au început să acceseze și să penetreze această industrie a luxului. Cum crezi că a influențat democratizarea modei meseria de stylist vestimentar? Cum recunoști un impostor?
În România este o situație excepțională în ceea ce privește moda. Această meserie de stilist nu poate fi practicată în mod corect pentru că nu există showroom-uri de modă de unde stiliștii să procure haine. Deci din start creativitatea îți este îngrădită pentru ca nu ai uneltele necesare. Trebuie să te descurci cu câteva piese la care ai access.
În continuare, în România sunt foarte puține branduri internaționale. De asta cred că pentru noi a fost mult mai greu. Dar, aspectul acesta ne-a făcut să fim mai creativi și să găsim tot felul de soluții. Foloseam tot felul de piese de la mine de acasă, de la mama, de la tata, orice găseam – materiale, accesorii, orice.
Deci cu toată democratizarea, în România încă nu poți practica meseria de stilist la nivelul la care se practică pe plan international.
În ceea ce privește impostorii, e destul de greu să îi recunoști din prima. Cred că îți dai seama că e impostor după mai mult timp, după ce îi vezi parcursul, portofoliul. E destul de greu pentru că moda nu e matematică și toată lumea consideră că e foarte ușor să fii stilist. Toată lume crede că știe să asorteze o bluză cu un pantalon.
De fapt, este vorba despre o educație vizuală, despre referințele pe care le ai, ce filme ai văzut, ce muzică asculți. Trebuie să fi citit mult despre modă, să fi văzut multe fotografii, videoclipuri.
Eu asta cred că e styling-ul: viziunea pe care ți-o formezi în urma acestui research amplu, care nu se termină niciodată de fapt.
Un alt aspect important este editorialul de modă. Nu te poți numi stilist dacă nu ai făcut sau nu știi să faci editorial de modă. Editorialul este locul unde stilistul își arată viziunea, unde se comportă ca un regizor: face conceptul, pune totul cap la cap, adună o echipă, găsește locația potrivită și spune o poveste.
Lucrezi la revista ELLE de mai bine de 20 de ani. E clar ca de-a lungul timpului oamenii își schimbă gusturile, dar și viziunea asupra vieții. Poți să îmi zici ce a rămas neschimbat la Domnica, cea care abia se angaja la ELLE, versus Domnica de acum, cu sute de editoriale în spate și cu un nume sonor în lumea modei din Romania?
Cred că privesc cu aceeași seriozitate această meserie și cred că altfel nu aș fi putut să o practic atâta timp. Dacă simt că nu am ingredientele necesare ca un proiect să iasă bine, prefer să nu îl mai fac decât să știu că nu mi-a ieșit așa cum aș fi vrut. Și niciodată nu fac compromisuri încât să îmi fie jenă să îmi pun numele pe un material.
Sigur, acum cu clienții de advertising uneori trebuie să integrezi anumite piese pe care poate nu le-ai fi ales, dar încerc de fiecare dată să fac ceva de care sa nu îmi fie rușine.
În toți acești ani ai format numeroase echipe de fotografi, stiliști, make-up artiști ș.a.m.d., printre care mă mândresc să mă număr și eu. Cum este pentru tine experiența mentoratului și ce crezi tu că înseamnă să fii un mentor bun?
Da?! Crezi că am fost mentor? Eu nu m-am considerat niciodată mentorul cuiva. Am considerat că suntem egali și că formăm o echipă. Nu am crezut că am eu ceva în plus față de fotografi sau de restul echipei, deci nu știu să îți spun ce înseamnă să fii un mentor bun. Pe toți asistenții i-am considerat parte din echipă.
Desigur, am ales mereu membri echipei după niște criterii. Mi-a plăcut să am lângă mine oameni serioși și muncitori care să dea atenție proiectelor, cel puțin la fel de mult ca mine. Poate că asta a fost o greșeală. Poți face lucruri frumoase și fără să dai totul.
Eu am investit foarte mult în această profesie – timp, resurse, energie. Dar mentor nu m-am simțit. Mă bucur că tu m-ai perceput așa.
Cred că e important ca asistenții cu care lucrezi să „fure meserie” de la tine și nu m-a deranjat niciodată să dau mai departe ceea ce am învățat și eu.
Cu toții am fost la un moment dat la început.
Mai ales că e genul de meserie care așa funcționează, neavând facultăți specializate pe styling. Nu m-am temut niciodată că dacă împărtășesc ce știu cineva îmi va lua locul. Nu gândesc așa. Cred că este loc pentru toată lumea pe piață.
De un an și jumătate ai deschis un magazin multibrand, APARTERRE. Din lumea serenă și boemă a editorialului de modă ai sărit în lumea business-ului, unde trebuie să îți calculezi cât mai bine toți pașii, unde la finalul fiecărei zile se fac calcule și se trag concluzii.
Cum e pentru tine această experiență și cum te simți ca femeie de business?
E foarte ciudat și mi-a fost greu să mă adaptez. Nu mă gândeam niciodată că o să am un magazin ca Aparterre. Pentru mine conta doar să îmi iasă bine editorialele și să fiu cât mai creativă. Dar cum ți-am zis și mai sus de munca de echipă, acest lucru se aplică și în cazul magazinului. Fără Marina, sora mea, Ioana, partenera mea și Alex, consilierul nostru, îți spun sincer că nu m-aș descurca. Ne-am împărțit foarte bine task-urile și nu ne băgăm unii peste alții. Fiecare are bucata lui, pe care o face foarte bine.
Am început și eu să înțeleg și partea asta cu calculele și cu strategiile de business, dar rămân în zona creativă, de aranjat magazinul, de selectat hainele, de făcut buying-ul. Așadar, nu am trecut complet de cealaltă baricadă.
Ce îți place cel mai mult la magazinul Aparterre? Care este lucrul de care ești cu adevărat mândră?
Îmi place cam tot. Îmi place designul magazinului, selecția de branduri. Cel mai mult îmi place că este un spațiu care are o atmosferă specială. Când vin aici mă simt acasă. Sigur că sunt mândră că am adus branduri precum Mugler, Victoria Beckham, JW Anderson, Jean Paul Gaultier, la care doar visam la un moment dat, dar cel mai mult îmi place energia spațiului. Îmi plac foarte mult caii, pe care nu îi vede nimeni pentru că sunt acoperiți de haine cel mai des. A fost ideea mea de a avea un fel de animal în magazin.
Îmi place muzica și faptul că mă simt foarte bine de fiecare data când intru în magazin și sper ca același lucru să îl simtă și clienții care ne trec pragul.
Sunt binecunoscute filmulețele tale savuroase cu Maurice Munteanu în care comentați diverse ținute și subiecte. Folosiți adesea expresia ”are/nu are românească”. Ce înseamnă să ai românească și ce te deranjează cel mai tare la estetica est-europeană?
E foarte greu de explicat. Are sau nu are românească se referă la o doză de țopenie care iarăși e greu de explicat. Cel mai mult pornește de la coafură și de la make-up, apoi atitudinea și de abia în final vine și styling-ul. Ca să îți dau un exemplu concret, acele bucle foarte… bucle (râde) au o românească, dar mi-e teamă că peste câțiva ani o să spun că sunt cool și că au revenit în modă. Glumesc, nu cred că o să spun asta vreodată.
Româneasca asta de care vorbim noi e un look general, o atitudine, un make-up prea strident, un păr prea aranjat, pe scurt, când încerci prea mult. Asta mă enervează la estetica est-europeană: când vrei să arăți prea mult într-o ținută și îți lipsește relaxarea.
De când te cunosc, de mai bine de opt ani, nu te-am văzut niciodată plângând. Știu că ai plâns o dată când ți-a fost suspendat permisul de conducere. Cum reușești să îți gestionezi atât de bine emoțiile? Plângi când ești singură și nu te vede nimeni?
În ultima vreme sunt mai emotivă. Când am motive să plâng, chiar plâng. Dacă nu am de ce, nu plâng. Pot să nu plâng ani de zile. Dar nu plâng la filme, nu plâng de nervi la shooting-uri, plâng de tristețe de obicei și mi se mai întâmplă să fiu și tristă.
Pe final, nu pot să fac abstracție de relația apropiată pe care o avem. La începutul interviului te-am întrebat ce nu știe încă publicul larg despre tine. Acum, la final, aș vrea să te întreb ce nu am aflat eu încă despre Domnica.
Aoleu, Mădălino. A! Tu mă știi pe mine rockeriță, știi că merg la concerte la Metallica, Guns N Roses, Iron Maiden și ai să râzi pentru că toată familia mea râde de mine, copiii și Geo îmi zic că nu se poate să îmi placă așa ceva. Îmi place foarte mult melodia „Business” a lui Tiesto, care este cevaaa… nu știu de ce îmi place, dar am momente în care am chef să o ascult și o am în playlist pe lângă rockerelile mele.
