Sunt NAVI și am 31 de ani. Sunt cântăreață și compozitor. Unii spun despre mine că-s curajoasă, nebună, avantgardistă, un “unicorn” care face doar ce vrea și ce simte în industria asta încâlcită. Pentru mulți, însă, multă vreme, am fost doar “fata aia grasă care cântă”. Și pentru mine, de multe ori, am fost doar persoana care se trage singură în jos – și m-am disprețuit că nu eram în stare să mă înfometez mai tare. Și ani de zile, am fost fata aia grasă și-am cântat. Până am spus GATA.
Puțin backstory, să ne cunoaștem mai bine înainte să dăm cărțile pe față… Am fost dintotdeauna copilul acela grăsuț pe care toată lumea îl hrănește exagerat. Prietenele mamei mele și rudele mă ciupeau de obrajii bucălați, exclamând “Vaaai, ce drăguță e așa grăsuță!”, după care îmi mai băgau pe gât un pișcot.
Faza e, însă, că nu ne naștem critici cu noi înșine, niciun copil de 4-5 ani nu-și pune întrebări despre body positivity. Rușinea, stima de sine strivită sub papuc, comparațiile, toate astea vin mai târziu și subtil, inoculate de-o societate care nu știe nici ea ce vrea, dar cumva ar vrea să fim toți la fel.
La școală, am început să mă compar – să mă întreb dacă sunt cea mai grasă din clasă, de ce picioarele mele nu sunt lungi și subțiri ca ale colegelor de la baschet, de ce pielea lor e mereu lucioasă și fermă în lumina soarelui și-a mea e ca un fel de jeleu moale, care arată a coajă de portocală când îl strângi mai tare. Apoi, am citit în revista Bravo că așa arată celulita și că e Ok, că majoritatea fetelor o au, unele chiar de mici. Dar ceilalți copii râdeau când coapsele mele de jeleu se mișcau ciudat când alergam în pantaloni scurți. Deci, clar ceva era în neregulă, diferit, dezagreabil. Aveam 11 ani și știam că sunt GRASĂ, cel mai rău lucru care i se putea întâmpla unei fete.
Toată adolescența mea, mai ales de când am început să cânt și m-am prins (evident!) că nu arătam ca celelalte cântărețe de la TV, a fost o luptă între înfometare și conservarea energiei. Ecuația perfectă pe care o căutam era cum să mănânc cât mai puțin, să alerg cât mai multe ture de parc, să fac aerobic după o casetă video veche și să-mi rămână suficientă vlagă pentru școală, studio și concertele mici pe care începusem să le am.
La 14-15 ani eram anorexică – dar în căpșorul meu derutat, mă criticam zilnic că nu-s în stare să vomit precum fetele bulimice pe care le văzusem în filme (mi se părea mult mai eficient, dar uram senzația și, mai ales, nu voiam să-mi afecteze corzile vocale).
Și-apoi am trecut prin toate fazele, dintre care cea mai eficientă mi s-a părut cea cu pastilele de slăbit ilegale, cu care am slăbit considerabil pe la vreo 20 de ani (de la 67 kg la 53).
Eram pe platou la “Neatza cu Răzvan și Dani” într-o rochiță superbă de la Ludmila Corlățeanu (în care și eu mă miram c-am încăput!) când managerul meu de-atunci mi-a spus “ești așa de frumoasă și cânți așa de frumos – păcat că ești plinuță”.
Ani mai târziu, și-a cerut scuze și mi-a zis că a regretat cele spuse în secunda doi – dar, ca și-n cazul comparațiilor crude din copilărie, răul era deja făcut.
Ce era interesant și complicat la mine era nu doar că eram grasă (sau, în orice moment al vieții, mai grasă decât copiii de vârsta mea, fetele de la sală, colegele din industrie), ci mai și cântam (și cânt) exact ce simțeam, un indie pop cu influențe diverse, dar care nu se “pupau” cu trend-urile din momentul respectiv. Din niciun moment, în fapt, pentru că mă interesa ca muzica mea să exprime ceva, să miște ceva în oameni. Și-atunci, lucrurile deveneau și mai complicate. Nu arătam “cum trebuie”, nu sunam a nimic familiar, nu voiam ca nimic din ce sunt să încapă într-o cutie, într-un gen muzical, într-o clasificare precisă.
Și totuși: în 2017 am semnat cu cea mai longevivă casă de discuri din România, Electrecord, și mi-am lansat albumul de debut, “Songbird”. Muzical, câștigasem o mare victorie: cu toate premisele, cu toate așteptările tuturor să eșuez, cu toate îndoielile mele. Și-n același an am mai câștigat ceva: dragostea de sine.
Am învățat s-o iubesc pe fata din oglindă, cu picioarele ei scurte și grase și cu celulita ei cu tot, cu burtica ei ce nu încăpea în blugi (când am trecut de 80 kg am renunțat să mai port pantaloni, colanți și rochii for the win! că doar asta găseam în magazine pe măsura mea…), cu sânii mari (da, există și avantaje!) și fundul bombat (pentru că mergeam la sală și eram activă nu ca să mulțumesc lumea, ci să mă simt eu bine).
În cea mai frumoasă zi din cariera mea de până atunci, la concertul de lansare al albumului, aveam 86.7 kilograme, cea mai mare greutate pe care aveam să o ating vreodată. Recenziile mele de concerte din perioada aceea începeau mereu cu faze de genul “deși s-a îngrășat, NAVI se îmbracă tot sexy”, “fata cea plinuță și sensibilă a cucerit publicul cu vocea ei”. Dacă nu aș fi trecut deja la un alt nivel de maturitate, m-ar fi durut. Acum, doar mă amuzau.
Și-apoi… am ajuns să înțeleg că a fi gras nu e vreo vină, vreo rușine, vreun impediment în viață. Pentru mine, nu mai era. Poți să faci orice, oricând, oriunde. Doar că, uneori, poate fi periculos pentru sănătate. În cazul meu, obezitatea fiind în mare parte genetică și având asociată diabetul de tip II la mai multe persoane din familie, riscul să fac și eu această boală era mare. Și, doar pentru că ADN-ul meu trăgea să fiu forever fata plinuță care cântă, nu înseamna că nu pot face ceva în privința asta.
Pe 31 iulie 2018 m-am urcat zâmbind pe o masă de operație.
M-am întins de parcă m-aș fi dus la spa și am glumit cu toată echipa din sală până m-au pregătit. Așteptam momentul acela de vreo 4 ani, ca pe o salvare de toate dietele yo-yo, de toată înfometarea și mai ales, de amenințarea diabetului. M-au adormit și domnul doctor Ionuț Hutopilă a efectuat o procedură numită gastrectomie longitudinală laparoscopică. Sau Gastric Sleeve. Sau operația de micșorare a stomacului.
Pentru mine, operația asta n-a fost un moft, mai degrabă un premiu sau chiar… o sfidare. Cred că e prima oară când scriu asta, dar da, asta trebuie să fie. Copilul cu coapse-jeleu care rămânea mereu în urmă la educație fizică, fata grasă care cântă ce simte, femeiA tânără și autodistructivă au înțeles în sfârșit că e OK să fii exact așa cum ești, să te iubești și să te accepți exact în punctul în care ești. Și, dacă vrei să schimbi tot ce ești, POȚI, oricând. Poți deveni exact ceea ce oamenii din jur, societatea, până și ADN-ul tău ți-au insuflat că nu poți fi. Poți fi și slabă și sănătoasă dacă asta e ceea ce-ți dorești.
Cel mai adesea, oamenii mă întreabă dacă a durut – în cazul meu, deloc (există pacienți care experimentează un nivel moderat de disconfort, eu am avut noroc să nu). Dacă trebuie să țin vreun regim toată viață – nu, pot mânca orice, dar în cantități mici (aprox 100-130 g la o masă, depinzând de consistența mâncării).
Nu am voie să mănânc și să beau lichid în același timp, nu mai am voie să mă ating vreodată de băuturi carbogazoase (nici măcar apă minerală, darămite Aperol Spritz, dar pot trăi și fără) și nu am voie să mănânc foarte picant. Și da, șansele cele mai mari sunt ca atunci când voi rămâne însărcinată să mă îngraș ca o femeie slabă genetic, adică mai mult în zona burții și nimic exagerat. Și-n rest, pot face absolut tot ce poate face și un neoperat.
Fast-forward trei ani mai târziu: am 50 de kilograme, picioarele tot scurte – pentru că 1.60m, dar măcar nu mai încerc cu disperare să port tocuri la fiecare concert ca să par mai înaltă. Am descoperit că-mi place cu adevărat sportul și fac Pilates acasă de 4-5 ori pe săptămână.
Lucrez la al doilea album și recenziile concertelor de dinainte de pandemie nu mai menționau nimic despre look-ul meu (ar fi fost crud să zică cineva că “în sfârșit arată similar cu celelalte soliste”). Îmi găsesc haine și îmi găsesc locul mult mai ușor. Cumva, viața mai e mai simplă și, cumva, nu e OK să fie așa.
Am scris mult deja – pentru că nu ai cum să condensezi atâția ani și o luptă de jumătate de viață în câteva fraze – dar și pentru că vreau să batem mitul ăla cu “oamenii nu mai citesc” și totul TLDR și Tik-Tok.
Dar, ar mai fi ceva de zis…
După ce am slăbit în urma operației (vreo 35 kg în vreo 6 luni, dacă vreți detaliile tehnice), m-am lovit de un nou val de prejudecăți și idei stupide ale societății, unele care m-au lăsat inițial fără replică.
Cei care mă criticau înainte că sunt prea grasă fie m-au ironizat că am ales calea ușoară, fie că am slăbit prea mult și nu mai arăt bine, nu mai am sânii mari, sunt “ștearsă” și, replica mea favorită: “erai mai frumoasă înainte”. Mai sunt și cei care se uită direct în ochii mei și-mi spun “păi da, dar oricum stomacul se face la loc în timp”.
Ca să explic asta foarte scurt: stomacul unui om operat corect de Gastric Sleeve nu mai are cum să ajungă niciodată la dimensiunile unuia normal (se înlătură în jur 70% din volumul stomacului și, oricât de elastic ar fi acesta, pur și simplu nu există suficient țesut ca să revii la dimensiunile inițiale). Puținii pacienți care se îngrașă după Gastric Sleeve o fac fie din probleme medicale ulterioare, independente de operație, fie consumând alimente extrem de bogate în calorii la fiecare mini-masă (o tabletă mare de ciocolată are 80g, noi putem mânca 100g), fie nerespectând indicațiile medicului.
Pentru că da, “calea ușoară” înseamnă disciplină pe viață, înseamnă controale anuale, înseamnă a respecta ad litteram, pentru totdeauna și de fiecare dată, tot ceea ce spune medicul. Înseamnă să lucrezi cu un nutriționist sau specialist în nutriție dacă nu ești sigur/ă ce să mănânci, înseamnă să faci mișcare dacă îți dorești rezultatele maxime.
Pentru mine, operația asta n-a fost un moft, mai degrabă un premiu sau chiar… o sfidare. Cred că e prima oară când scriu asta, dar da, asta trebuie să fie. Copilul cu coapse-jeleu care rămânea mereu în urmă la educație fizică, fata grasă care cântă ce simte, femeia tânără și autodistructivă au înțeles în sfârșit că e OK să fii exact așa cum ești, să te iubești și să te accepți exact în punctul în care ești. Și, dacă vrei să schimbi tot ce ești, POȚI, oricând. Poți deveni exact ceea ce oamenii din jur, societatea, până și ADN-ul tău ți-au insuflat că nu poți fi. Poți fi și slabă și sănătoasă dacă asta e ceea ce-ți dorești.
Important e ca, pe dinăuntru, după ce dai la o parte toate zidurile de protecție, toate paginile de gânduri, toate cântecele, toate hainele măsura S la care ai visat o viață, când ești doar cu pielea albă și celulita (muuult mai puțină, dar existentă!) la vedere, să știi că după toate greutățile (sau în ciuda lor) ai rămas TU.
articol pentru Curatorialist.ro de: NAVI GRIGORE
NAVI este cântăreață și compozitor, femeie îndrăgostită de viață și de frumos. Când nu e în studio sau la concerte, e de găsit pe vârfuri de munte, cu un pahar de rosé pe malul mării sau în cadă, cu o carte bună și lumânări. NAVI este fondatoarea studioului Demisec Records din București, alături de soțul ei, Andrei Grigore. „If you can dream it, you can do it” este mantra ei.
