Numele Bianca Popp este în peisajul designului vestimentar din Romania de foarte mulți ani. De atâția ani încât am asistat chiar și noi, din perspectiva simplă a clientelor sau a fashion aficionados, la pauze și restart-uri. Și citindu-i postările în care, cu sufletul pe tavă, își povestea zbaterile și provocările, de multe ori m-am întrebat: oare cât o mai pot duce micile business-uri?
Ultimele săptămâni au stat sub semnul sfârșitului de drum. Am aflat de Librăria Asteroidul B 612, Cajuki și de DOR. Într-o lume și într-un timp și așa nefavorabile pentru afaceri, micile business-uri sunt primele care pică.
În acest context, Bianca Popp își aduna forțele, echipa, fiecare lecție învățată până acum și pornește la drum. Din nou.
Deschide larg ușa unui showroom central. Dar și mai larg sufletul pentru a-și primi clientele ce au crezut în ea, i-au dat feedback și au făcut-o să-și crească aripi. Din nou.
De cate ori ai luat-o de la capăt până acum?
Bianca: De nenumărate ori. O iau de la capăt în fiecare zi. Dubiile sunt mereu prezente, la intensități diferite și cu obiect variabil, dar mă chestionez constant în legătură cu ce fac, cu sensul a ce fac și cu justețea formei pe care am ales-o. Este un dans între artist și antreprenor, între artist și partener de viață, între antreprenor și partener de viață. Vestitul work/life balance, dar mult mai complicat.
Uneori mi se pare mai importantă responsabilitatea continuității business-ului și mă concentrez pe ce este nevoie să fac ca să am banii necesari mersului înainte, salarii, chirii, alteori mă revolt că hainele au devenit doar un mijloc de câștigare a existentei, a mea și a echipei.
Dacă acord prioritate business-ului fac hainele despre care știu că se vor vinde, nu hainele pe care mi le doresc, și după o vreme asta mă frustrează și mă demotivează. Și atunci vreau să închid business-ul, ca să pot să fac ce haine îmi doresc. Pare un paradox, dar nu e.
Și când reîncep să fac haine așa cum îmi place mie și las businessul deoparte mă deprim pentru că nu mai avem bani.
Uneori mă întreb și daca nu cumva aceasta forma de a mă exprima, prin haine, este calea cea mai ușoară, este o forma de a mă ascunde de ceea ce vroiam de fapt să fac, adică să scriu, dacă nu cumva hainele sunt o neasumare.
Peste acest dans intervine și o alta melodie, mai obișnuită.
Cât muncesc? Dacă mă uit la activitățile mele că fiind munca, și îmbrățișez munca că pe o responsabilitate, apare inevitabil întrebarea dacă merită să muncim 14-16 ore pe zi, în loc să trăim.
Întrebarea dacă banii sunt mai importanți decât timpul liber, decât partenerul de viață, decât timpul cu mine însămi. Și aici intru din nou în buclă. Pentru că, atunci când îmi acord timp personal, ce vreau să fac cu el este să mă exprim, și cea mai simpla cale să mă exprim sunt hainele.
Nu este un cerc vicios, ci o sferă vicioasă.
Dar, în final, fac asta de la 17 ani, acum am 47, deci de 30 de ani par să fiu într-o permanenta criză, și aceste dubii și dansuri în jurul sensului meu și al muncii mele sunt combustibilul pentru mers înainte.
Ce te motivează să faci asta?
Cred că multe dintre dificultățile mele de a găsi un echilibru între antreprenor și creator sunt specifice industriilor creative de oriunde de pe glob, dar sunt câteva care sunt specifice României, și ele adaugă un nou layer de dubii în ecuația mea.
Am fost certată adesea în social media că fac shaming, că nu ar trebui să mă plâng de cliente, că nu e treaba mea să fac educație, că nu fac business bine. Și singurul lucru cu care sunt de acord este că nu fac business bine. Încă învăț. Dar am ales să învăț în mod public, fiindcă nu este alta cale, decât să creștem împreună.
Nu exista scoală de antreprenoriat creativ în România, iar cele care nu sunt în România nu te învață lucruri aplicabile în România.
Acum 7 ani am participat la un pop-up store de 6 săptămâni la Paris, care a fost cea mai importanta scoală pentru mine că designer, pentru că intrau oameni de toate felurile, și se opreau să se uite cu atenție la ce expuneam eu acolo și mulți îmi dădeau un incredibil feedback, îmi numeau filme și piese de teatru și designeri la care au mai văzut tehnica mea, detaliile mele, siluetele mele, materialele mele, îmi descriau au un univers în care munca mea era integrabilă și eu nu eram nebună. Am avut genul asta de feedback și la Milano, dar diluat în niște ani, pe când la Paris a fost concentrat în 6 săptămâni în care au am simțit că este posibil să mă transform din artistă în designer. Și de acolo a început lupta.
În Romania lupta este cu shamingul, cu neînțelegerea noțiunii de designer, cu neînțelegerea noțiunii de business mic, cu neînțelegerea costurilor (și implicit a prețurilor), cu neînțelegerea regulilor jocului, în general. Și uneori nu mai pot.
Acum 2 ani nu am mai putut, mă simțeam Don Quijote zilnic. Și am decis să închid businessul, până găsesc o formula mai clară, care să mă încarce negativ mai puțin.
O formula care să nu fie o permanenta lupta de afirmare. Și când spun „afirmare” nu mă refer la succes, ci mă refer la recunoașterea dreptului de a exista.
Mă refer la explicațiile penibile pe care simțeam că trebuie să le ofer celor care, de fapt, nu erau clientele mele.
Și am luat pauza. 6 luni.
Și după 6 luni am redeschis online-ul discret, dar la fel că înainte. Nu am reușit să găsesc o altă formulă, nu am schimbat nimic. Părea că formula anterioară era cea mai bună variantă posibilă. Și am strâns din dinți și am mers înainte, sperând să am o revelație salvatoare cândva. Dar eram obosită, scoasă din minți, pierdută și fără speranță.
Schimbarea majoră a intervenit când mâna mea dreaptă și muza mea, Oana, a decis să mă ia în serios că nu mai pot merge înainte așa și m-a anunțat că pleacă la un alt job. Am rămas singură și am fost obligată să mă uit în oglindă cu ochii deschiși. Și faptul că m-am ocupat singură de business, că am fost prezentă, că am vorbit cu toate clientele eu însămi, că am făcut multe greșeli pe care a trebuit să le repar, că mi-a trecut totul prin mână și prin cap și prin inimă, că am avut control asupra întregului business și asupra tuturor proceselor, mi-a făcut extrem de bine.
După 4 luni de înghesuială și drumuri absurde, cu producția într-un loc, atelierul de creație în alt loc, online-ul în alt loc, am decis să mă întorc la varianta asumată, și am adus din nou, ca înainte de pandemie, toate părțile businessului la un loc, în același spațiu, în care eu sunt prezentă în fiecare zi.
Și ce m-a ajutat foarte mult să iau aceasta decizie a fost faptul că m-am reconectat cu femeile cărora li se adresează hainele mele. Că mi-am înțeles rostul și sensul. Că am primit foarte mult feedback despre unde și cum și de ce aceste femei aleg să-mi poarte hainele.
Prin intermediul social media ai împărtășit cu noi multe dintre dificultățile tale că designer și antreprenor. Eu, personal, ți-am luat acest gest de vulnerabilitate că o exprimare a puterii tale. Și am încercat să învăț ceva din fiecare lecție.
Cu ce lecții pornești tu acum la drum pentru a fi mai bine? Sau pentru a fi diferit.
Cea mai importantă lecție a fost că e ok că hainele mele nu sunt pentru țoață lumea, suntem toți diferiți și astă e farmecul vieții. Nu mă mai deranjează atât de tare feedbackul negativ, chiar dacă vine sub forma de shaming, pentru că asta e, asta sunt, asta fac, și cine sunt și ce fac nu este pentru țoață lumea.
Ce mi-a dat forță să mă reasum și să ridic capul a fost comunitatea de femei care îmi apreciază munca și care, de cele mai mute ori, având ocazia să mă cunoască și pe mine, nu doar munca mea, mă apreciază și mă încurajează și mă sprijină. Pentru ele deschid în sfârșit un showroom în care eu să nu mai încerc să par altcineva sau altceva, un spatiu în care eu sunt eu până la capăt și hainele mele sunt cu adevărat ale mele.
Trebuie să fim bine că să putem să dam, trebuie să ne acordam dreptul de a fi fericiți pentru a putea contribui la fericirea celorlalți. Pentru că adevărată fericire este împreună. De când m-am întors printre clientele mele eu sunt din nou fericită.
Antreprenorial încă învăț, dar se pare că organizarea și disciplina sunt cheia succesului.
Se spune că schimbarea e bună. Că aduce noi perspective. Ce înseamnă în acest moment pentru eticheta (business-ul) Bianca Popp deschiderea unui showroom?
Un showroom al cărui scop principal nu este vânzarea, ci conexiunea, înseamnă o întoarcere către cliente, către individualitate, către dialog. Un showroom înseamnă dorință mea de a îmi cunoaște clientele și de a le asculta, disponibilitatea mea de a îmi adapta designul unicității lor, atât corporale cât și emoționale.
Un showroom înseamnă o invitație de a ne cunoaște.
Cum speri că vă fi reîntâlnirea fizică cu clientele Bianca Popp?
În pandemie atelierul meu de creație a dispărut și businessul rămas a fost foarte abstract. Eu nu mi-am dorit să am un business. Am un business pentru că asta e formula libertății mele, să fac ce îmi place și să trăiesc din asta. Dar când accentul este pe „trăiesc din asta”, nu pe „fac ce iubesc să fac” mă dezechilibrez emoțional și îmi pierd motivația. Pentru că nu îmi place să fac haine în abstract, îmi place să fac haine pentru femei în carne și oase, femei cu emoții și sentimente și gesturi și priviri și povești.
Ele mă inspiră, ele mă fac să merg mai departe, pentru ele fac haine. Pentru și despre ele.
Deci ce sper de la reîntâlnirea cu ele este să împărtășim din nou povesti și emoții care să alimenteze hainele de care au nevoie ca să se simță ele însele.
După ani de pandemie și solitudinea pe care a adus-o în noi, după mutat în afara Bucureștiului și găsit liniștea din sânul naturii. Cum percepe Bianca Popp – omul, femeia, partenera – aceasta schimbare?
În pandemie instinctul de conservare a câștigat. Ne-am dat seama că suntem că niște frunze în vânt, am simțit nevoia să avem o casă a noastră, am simțit că acea casa trebuie să aibă curte pentru cei 3 câini, am simțit că Bucurestiul e aglomerat și scump, am simțit că vrem să ne refugiem. Ne-am cumpărat un teren lângă Buftea, ne-am construit o casa la care știm fiecare șurub, și ne-am mutat în ea după un an.
Poate e fals, dar noi simțim că am dobândit mai mult control asupra vieții noastre și muncim în continuare la asta.
2 ani eu am lucrat de acasă și ajungeam la București de 2 ori pe săptămână, cu taxi-ul, că și cum aș fi venit în excursie. Nu mi-am dat seama decât de curând cata rezistenta am opus întoarcerii la București, cum am făcut toate eforturile să rămân acasă, pentru că acasă e bine și frumos, de la biroul meu văd lacul și cei 3 câini zburdând în curte, dimineața ies cu cafeaua în foișor la răsărit, număr păsările de pe lac, la prânz găteam, la cina găteam, și intre aceste manifestări de soție, lucram.
Era foarte bine, dar mă simțeam vinovata că nu sunt la București. Când veneam la București mă simțeam vinovata că nu sunt acasă cu Oltin.
Mi-a luat mult timp să îmi dau voie să-mi fie bine și acasă și la București.
Mi-a luat mult timp să accept că modelul nostru de viață prepandemică, în care lucram și trăiam în același loc, nu mai este posibil și că asta nu este o dramă. Acum fac naveta zilnic cu trenul, costa 110 lei abonamentul lunar, fata de 200 lei pe zi cu taxi/uber/bolt, cum plăteam când nu îmi asumasem că aceasta navetă e permanentă și aceasta este noua mea viață.
Și că este o viață foarte frumoasă.
Tu ce ai FRUMOS astăzi?
Am o comunitate, am o familie cu bărbat, 3 câini și o pisică, am prieteni pe care am reînceput să-i văd de când vin zilnic la București, am un acoperiș deasupra capului și,
din 12 octombrie, am din nou și unde să mă joc și unde să-mi primesc clientele în vizita la cafea și prosecco și multa emoție.
