Într-o lume în care comunitățile rurale par tot mai fragile, Caroline Fernolend a refuzat să plece. Mai mult decât atât, ea a ales să construiască. De peste trei decenii, munca ei în Viscri și în satele Transilvaniei vorbește despre răbdare, responsabilitate și o formă rară de determinare: aceea de a ține viu un mod autentic de viață.
Un interviu sincer Caroline Fernolend despre copilărie, comunitate și bucuria de a construi pentru ceilalți, realizat de Alexandra Bujeniță, Communication Manager Hello Menthol.
Caroline Fernolend
Amintiri din copilăria la Viscri
Cum v-ați imaginat viața când erați copil și ce din acea copilărie săsească v-a modelat spiritul de responsabilitate și solidaritate?
Caroline Fernolend: Consider că am fost un copil foarte norocos fiindcă am crescut într-o familie cu 2 frați: un frate mai mare cu 7 ani și o soră mai mică cu 5 ani. Fratele meu a fost mereu exemplul spre care ținteam. El învăța foarte bine și eu îmi doream să fiu ca el, de aceea am fost mereu silitoare la școală. Pentru sora mea, ea fiind mai mică, am simțit mereu că eu trebuie să o protejez și să o menajez într-un fel. Noi, de mici, trebuia să preluăm responsabilități din treburile gospodărești: să dăm de mâncare la găini, să strângem frunze de sfeclă și să le dăm la prânz la porci, să ajutăm la adunatul fânului.
Mama mă trimitea cu mâncare caldă la prânz la tata, pe câmp, iar tata era un gospodar foarte harnic și priceput, el cosea cu mâna iarba pe care eu trebuia să o împrăștii ca să se usuce mai repede. Fânul adunat trebuia încărcat la tata în căruță și, apoi, urcat în podul grajdului, pentru ca iarna, bivolița noastră, și mai târziu, vaca noastră, să aibă ce mânca. Sora noastră era scutită de la muncile pe câmp, fiind mai mică.
Seara așteptam pe bancă în fața casei, împreună cu bunicii, ciurda satului. În acest timp și în serile de iarnă, bunica îmi povestea despre jocuri din copilăria ei, despre obiceiuri și tradiții, când a învățat să țeasă, cât de greu este să brodezi la lampa cu gaz.
Cred că bunica mea și, desigur, părinții mei mi-au insuflat dragostea și prețuirea pentru tot ce au creat strămoșii mei. Bunicii aveau o capră fiindcă ei puteau face doar atâta fân cât avea nevoie capra peste iarnă. Nu mai dețineau pământ, acesta a fost luat de CAP împreună cu caii și boii lor. În fiecare seară, după ce bunica mulgea capra, îmi dădea un pahar de lapte cald de la capră „ca să cresc mare și deșteaptă”, însă mie nu îmi plăcea deloc laptele de capră.
Comunitatea din Viscri – despre bunătate în vecinătate
Cum era satul Viscri în copilăria dumneavoastră și ce ați simțit când ați văzut cum se golește după 1990?
Caroline Fernolend: De mic copil, îmi plăcea să iau parte la viața satului: iarna eram toată ziua pe gheață cu copiii, mergeam să privesc nunțile, participam la toate înmormântările (cu toate că părinții mei mă certau), îmi plăcea cum cântau fanfarele satului la înmormântări. La fel de mult îmi plăcea să merg la „Fosnicht” – carnavalul unde tata m-a învățat să dansez vals și polka, iar mama care era o dansatoare foarte bună, m-a învățat English vals. Îmi plăcea mult când mama cânta cu comunitatea din vecinătatea noastră și, cu timpul, am învățat și eu toate cântecele tradiționale săsești.
În 1990, am fost foarte tristă când, în primele 5-6 luni ale anului, a emigrat în Germania peste 70% din comunitatea noastră și, până la sfârșitul anului 1991, aproape 90% dintre ei. Mi-am dat seama atunci că patrimoniul construit de strămoșii noștri este în mare pericol. Nu mai existau vecinătățile, care te susțineau, care împreună, aveau grijă de întreținerea Bisericii Fortificate.
În anul 1984, când m-am căsătorit, fiecare membru din comunitate „a adus ceva la nuntă”: câteva ouă, un pic de zahăr, ulei, faină, unt, găini. Doar cu acest ajutor reușeam să pregătim lichiul nostru tradițional, pâinea, supa de găină pentru peste 200 de nuntași. În acel an, au fost 7 astfel de nunți susținute de comunitate. Era foarte firesc să „ajutăm”, fiindcă și noi și copiii noștri vor beneficia de acest ajutor odată.
Tot în anii 80, a fost nevoie să reparăm acoperișul casei unde ne-am mutat. Din vecinătatea noastră a venit din fiecare casă o persoana la descoperit (luat țigla de pe casă) și, după ce am reparat structura din lemn, din nou au venit să punem țigla la loc. Plata pentru membrii vecinătății consta într-un pahar cu rachiu și o bucată de pâine de casă.
Toate aceste modalități de conviețuire, de solidaritate, de spirit de comunitate, am simțit că le-am pierdut atunci cu plecarea masivă în Germania.
Caroline Fernolend: Cum era organizat satul Viscri în copilărie și ce structuri, obiceiuri sau ritmuri comunitare credeți că îi lipsesc astăzi?
La Viscri, comunitatea era organizată în patru vecinătăți, cu reguli pe care fiecare membru din vecinătate le respecta. Existau și amenzi, dar simbolice, pentru cei care nu respectau spiritul și responsabilitățile vecinătății, dar rușinea de a fi pedepsit era cea care te apăsa. Exista mult bun simț și solidaritate atunci. Azi, de multe ori, bunul simț lipseste unor persoane din comunitate.
Peste 30 de ani de credință în spiritul comunitar
De unde vine această „încăpățânare luminoasă” care v-a ținut pe drumul reconstrucției comunitare timp de decenii?
Caroline Fernolend: Credința în spiritul comunitar și în binele comun este în ADN-ul meu de săsoaică. Doar datorită acestei credințe, strămoșii mei, împreună cu restul comunității din Viscri, au reușit să construiască și să întrețină Biserica Fortificată, să construiască școala, casele, podurile, să paveze cu piatră de râu trotuarele pe lângă case, să folosească cu chibzuință pădurea comunității, pășunea cu stejarii seculari, să cultive terenurile agricole după un sistem în care al treilea an pământul era lăsat să se „odihnească”(pământul în jurul satului nostru este prea fertil).
Am încercat timp de peste 30 de ani să contribui cu tot ce mi-a stat în putință la reconstrucția/ revitalizarea comunității din care fac parte, fiindcă simțeam atunci în 1991 ca și acum, că doar împreună prin muncă cinstită, prin păstrarea și punerea în valoare a tot ceea ce există deja în satul nostru, putem să ajungem la un trai mai bun, la mai multă bunăstare.
Mi-am dorit din suflet în toți acești ani de muncă susținută ca toate persoanele din comunitatea noastră, care muncesc și se implică, să ajungă la un nivel de trai mai bun. Visul meu s-a împlinit și sunt foarte fericită.
Care a fost primul proiect al Mihai Eminescu Trust și momentul în care ați simțit pentru prima dată că ceea ce construiți începe să funcționeze?
Caroline Fernolend: În anul 2000 când am reușit să înființăm Fundația Mihai Eminescu Trust (MET) în România, consider că a fost un moment crucial în dezvoltarea satului Viscri și a multor localități din Transilvania.
Eram atât de entuziasmată că, în sfârșit, am reușit să motivez un partener puternic care crede în „visurile” mele, așa că am început să formăm tinerii din sate care doreau să devină meșteri și să lucreze cu materiale și tehnici tradiționale. Au lucrat la început la proiecte mici, cum ar fi repararea și zugrăvirea fațadelor, apoi cum se fac îmbinările la căpriori și grinzi la un acoperiș.
Încet, pas cu pas, am dezvoltat conceptul de „sat de sine stătător” care foarte pe scurt constă în păstrarea și punerea în valoare a patrimoniului cultural într-un mod sustenabil, pentru dezvoltarea economiei locale și a bunăstarii comunității.
În anii 2000, credeam că „satele noastre”, cele în care lucrează MET, vor ajunge la acest nivel în 5 ani. Azi știu că dezvoltarea unei comunități este dinamică și nu ajunge niciodată la un nivel final. Doar așa ajungem să progresăm în fiecare zi cu un pas înainte spre binele comun.
Ce v-a costat cel mai mult, personal, acest parcurs și ce sacrificii nu se văd din exterior?
Caroline Fernolend: Azi, știu că nu am petrecut suficient de mult timp cu familia mea după anul 1990. Cred că soțul meu și fiica noastră au avut de suferit din cauza dedicării mele și muncii excesive pentru comunitatea mea și, mai târziu, pentru MET. Cancerul prin care am trecut m-a făcut să îmi reașez prioritățile. Acum, pe primul loc este familia mea. Sunt recunoscătoare pentru fiecare zi pe care o putem petrece împreună cu nepoții noștri. Am crezut și cred, îmi place enorm ceea ce fac.
Relația regelui Charles al III-lea cu Viscri
Cum a început relația cu regele Charles al III-lea și ce credeți că l-a legat atât de profund de Viscri și de Transilvania?
Caroline Fernolend: La prima vizită a MS Regele Charles al III lea, în anul 1998, obiectivul doamnei Jessica Douglas Home, președinta MET Londra, care a reușit să-l aducă în România, a fost să-l impresionăm. Am reușit acest lucru prin portul nostru tradițional săsesc: mama mea Sara, soțul meu Walter, fiica noastră Ursula și cu mine.
Faptul că România și Transilvania, în special, dețin valori naturale pe care alte țări din Europa le-au pierdut din cauza industrializării excesive, l-au impresionat pe MS Regele Charles al III lea. Valorile autentice care sunt păstrate și promovate la Viscri, cred că au fost un factor decisiv.
Ce rol a avut mama dumneavoastră în această poveste și ce înseamnă pentru dumneavoastră schimbul de scrisori dintre ei?
Caroline Fernolend: Mama era născută în aceeași zi cu MS. Acest fapt i-a apropiat și își scriau scrisori de felicitare. Mama îl aștepta la fiecare vizită cu un borcan de gem de rubarbar și MS îi trimitea mamei miere de albine. Am în grijă multe scrisori de suflet, însă sunt foarte personale și nu le vom face publice.
25 de ani Mihai Eminescu Trust cu peste 1300 proiecte implementate
Cum se poate face dezvoltare în satele transilvănene fără a pierde autenticitatea, în contextul presiunii turistice tot mai mari?
Caroline Fernolend: Cred că, prin exemplul nostru de reactivare a comunității de la Viscri, mulți locuitori din regiune și din toată România au fost motivați să vadă valorile patrimoniului autentic din jurul lor, mai ales la țară.
Păstrarea autenticității patrimoniului construit, punerea în valoare a resurselor naturale, a gastronomiei sunt exact motivele pentru care un turist vine în satele transilvănene. Mai ales în timpurile în care trăim azi, trebuie și mai mult să oferim potențialilor turiști un motiv special pentru care să vină în Romania, în Transilvania, acel motiv este autenticitatea.
După 25 de ani de Mihai Eminescu Trust, cum arată astăzi satele din Transilvania și cum priviți viitorul acestui demers?
Caroline Fernolend: După 25 de ani de activitate si peste 1300 de proiecte implementate, ne bucurăm de impactul și bunăstarea pe care am reușit să o aducem multor familii din satele din Transilvania.
Au plecat și din satele „noastre” tineri la oraș sau în străinatate. Unii au rămas acolo, alții s-au întors și au adus cu ei și o parteneră sau un partener cu care au ales să trăiască la țară. Alții, fără origini la țară, au ales să se mute aici. Au făcut un efort financiar și și-au deschis o mică afacere de familie, care să le asigure traiul, dar care să și fie folositoare comunității și să ofere locuri de muncă chiar în sate. Mulți dintre ei între timp au și copii sau au intrat în politica locală.
Această mișcare este mai pronunțată la Viscri, unde sunt 15 familii tinere care au venit sau re-venit la Viscri. Dar fenomenul există și în alte sate și sunt comunități rurale care întineresc.
Toate aceste rezultate pozitive obținute prin multă muncă dedicată a echipei MET România continuă cu acelasi entuziasm și anul acesta și încă mulți ani de acum încolo. Mai este foarte mult de îmbunătățit în comunitățile noastre, dar împreună putem reuși să obținem și mai multe rezultate.
O zi obișnuită la Viscri
Cine este Caroline Fernolend atunci când nu este directoarea Mihai Eminescu Trust și cum arată o zi obișnuită din viața dumneavoastră?
Caroline Fernolend: Sunt o persoană foarte fericită și împlinită. Mă bucur în fiecare dimineață când razele soarelui mă trezesc. Fac gimnastica mea de dimineață și tot ce este necesar ca să fiu fresh. Apoi mă duc să dau drumul la frumoasele mele găinușe, le dau mâncare și apă curată. Îi dau o mângâiere lui Burcuș, câinele nostru de 13 ani, el mănâncă doar din mâna mea, mai nou. Le dau de mâncare la cele 7 pisici ale noastre și apoi beau ceai din plantele medicinale pe care eu le adun.
Merg un pic după ora 8 să duc nepoții la grădiniță. Pe drum, le povestesc legende locale sau povești. Dusul și adusul de la grădiniță a nepoțeilor noștri este acum activitatea pe care o îndrăgesc cel mai mult. După ce mă întorc, luăm micul dejun și încep munca pentru MET până la ora 16:00.
Aduc nepoții la noi până după ora 18:00 când termină părinții lor munca. Este o mare plăcere pentru noi să ne jucăm cu ei cărți, să citim sau să grădinărim.
Cum poți susține fundația Mihai Eminescu Trust
Caroline Fernolend: În fiecare sat în care lucrăm, de la Viscri la Alma Vii, patrimoniul capătă din nou viață, iar oamenii își recapătă încrederea în puterea comunității. Aici merg resursele noastre, aici merg și donațiile voastre. Redirecționând 3,5% din impozitul pe venit sau 20% în cazul unei firme, puteți sprijini direct restaurări, meșteșuguri, educație și proiecte care schimbă real viața satelor transilvănene.
Creatoare de povești scrise și vizuale. Fotografă de food (aruncă un ochi pe www.instagram.com/andreea.mira), food blogger @www.infarfurie.ro și profesionistă în comunicare cu peste 15 ani de experiență. Sunt mamă a doi copii minunați care mă ajută adesea să văd lumea cu alți ochi. Îmi place să beau cafea, să alerg dimineața, să admir case vechi și să descopăr poveștile celorlalți.
