Povestea de față e o declarație de dragoste pentru tatăl meu.
A fost citită și premiată în cadrul primei ediții a Festivalului de Storytelling P.O.V.ESTI creat de Teatrul Godot din București.
Marti 21 iunie 2022, 23:51, POIANA BRASOV
Inspiri 8 timp. Rețin 4 timpi. Expir 8 timpi.
Dar nu… „diafragmatic”, am tot făcut asta și zice osteopata că m-a îmbolnăvit.
– Eu credeam că respirația abdominală e bună.
– E bună pentru profesia dumneavoastră, pentru coloana sonoră prelungită. Dar
afectează alte lucruri.
Respir acum deliberat „în piept”, „superficial” (și implicit rău) cum mi s-a tot predat că ar fi și la cursurile de Arta Actorului și în atelierele de #cumarveni yoga ale lui Andrei Șerban și în repetițiile cu Sassan Sagar Yagmany, cel mai coregraf mișto și singurul iranian care nu m-a cerut de nevastă.
Nu mai țin minte cum îl cheamă pe cel care mi-a cerut mâna în Parcul Tineretului deși eram încă minoră iar el un chirurg respectabil și eram la a doua și ultima cafea împreună.
Știu că l-a amuzat pe tata când ne-a sunat pe fix și a zis că e „un cunoștinț”. Au trecut 20 de ani de-atunci.
Mai nou, tata respiră și el pe timpi, la intervale regulate, conform recomandărilor medicale
care seamănă izbitor de tare cu practica actoricească. Respiră cu ciudă, dar încercând să-
și păstreze încrederea, metafora perfectă pentru felul în care mi-am construit eu, prea mult
timp, cariera.
Tatăl meu respiră diafragmatic ca să-și salveze viața, ca să-și ajute plămânul care i-a mai
rămas functional, ca să-și antreneze țesuturile rănite cumva în timpul operației cardiovasculare reușite a unui chirurg respectabil. Nu pun ghilimele și nu las loc de ironie.
E încă un încă paradox pe care trebuie să-l acceptam. Eu o fac cu ușurința, asta e chiar “superputerea” mea. Nu știu să zic câte resurse mai are el, câtă răbdare pentru asta. Aș fi zis că nu foarte multă, dacă ar fi fost să judec după privirea pe care nu și-o putea lua de la perfuzie, în ziua reîntâlnirii noastre.
Simțea ca numai poate sta întins ore întregi ca ea să se consume, agoniza, părea că nu mai vrea să trăiască viața pentru care se luptase trei intervenții și anestezii aiuritoare la rând.
L-am rugat cu blândețe să mă privească pe mine, a făcut-o și mi-a zâmbit. Am hotărât să nu-l mai judec eu care n-am stat în fata morții, eu a cărei inima n-a încetat niciodată să bată.
Am plecat recunoscătoare și mi-am văzut de superputerile mele.
Inspir 8 timpi. Rețin 4 timpi. Expir 8 timpi.
Pentru viața mea, cu respect și curiozitate pentru toate lucrurile pe care le-oi mai fi clasat
ca fiind superficiale, pentru tot ce am ignorat până acum:
pentru bani
și pentru cum îmi stă părul,
pentru deadline-uri
și Insta Stories,
pentru carieră și nu doar pentru arta mea,
pentru paradoxul care este aceasta profesie.
Ar fi trebuit să înțeleg asta de la tata fără să fie nevoie ca el sa ajungă în pragul morții.
În ziua aceea de duminică, înainte de prânzul în familie, m-a rugat casual să-i aduc ceva din geanta de lucru în care nu umblam niciodată. Am găsit în căutarea mea două lucruri
despre care nu am vorbit și nu vom vorbi niciodată: scrisoarea mea adolescentină plină de
iubire și revoltă pe care nu le-am mai manifestat de-atunci decât pe scenă și prima mea coperta de revistă, după debutul de la TNB.
Erau ambele tocite de purtarea prin genți an după an. Lui i-a păsat mereu de “magazine covers”, eu le înțeleg rostul abia acum.
Meseria mea nu va (mai) fi niciodată doar despre iubire și revoltă adolescentină, despre cât de profund poți respira și răbda.
Exersez acum noi muschi respirație cu respirație.
–
Sunt Valentina Zaharia
joc și scriu pentru scenă.
Distilez ce-am învățat astfel în training-uri adresate mediului de Business.
Mă găsiți în (selecția) Festival(ului)
Național de Teatru ca Medeea din spectacolul “Medeea: Furie”,
Pe Netflix în “Vara s-a sfârșit” și “Câmp de maci”
și pe LinkedIn ca Trainer.
foto: Radu Spiridon
