„Pe când terminam facultatea de Psihologie, în anul 2007, un prieten mi-a cerut o recomandare pentru psihoterapie. Aproape că nu aveam la cine să îl trimit. Azi, 90% dintre prietenii mei au fost cel puțin o dată la terapie. Vremurile s-au schimbat și noi ne-am schimbat!”, îmi povestește Ioana Dăncescu, psiholog și psihoterapeut, co-fondator al podcast-ului „Dialoguri pe Canapea” și al platformei Terapia Funcționează.
Ioana spune că psihologia și psihoterapia sunt domenii “tinere”, care se dezvoltă în societatea noastră. Îmi clarifică faptul că reticența oamenilor a început în 1972, când psihologia a fost scoasă din manualele de liceu și continuă cu 1977, când specializarea a fost interzisă în universitate. Însă, totul a început să se schimbe după Revoluția din 1989.
Sistemul social și relațional încă este traumatizat de experiența din anii ’70. Însă, Ioana crede că terapia a luat avânt în ultima decadă. Există multe școli de terapie, iar deschiderea oamenilor a crescut. Lucru care o bucură, pentru că la 37 de ani își aduce aminte că în liceu, psihologia a ales-o pe ea.
“Aveam o nevoie uriașă de diferențiere de ceilalți. Am fost o adolescentă introvertită și cu o nevoie să mă simt specială, să fiu <<bună la ceva>>, iar ceea ce fac să aibă un impact. Am preferat dintotdeauna să ascult și să mă uit cu atenție la frumusețea lumii interioare a fiecărui om.”
“Nu devii iluminat imaginându-ți figuri de lumină, ci conștientizând întunericul.”, spunea Carl Gustav Jung. Acest lucru o inspiră pe Ioana să ofere o călătorie centrată pe sine, cu procesarea emoțiilor, a reacțiilor și vindecarea rănilor sufletești, pentru a avea relații mai bune cu ceilalți.
CURATORIALIST: Ce înseamnă igiena emoțională pentru cineva curios, dar sceptic?
IOANA DĂNCESCU: Înseamnă conștientizarea existenței sănătății psihice și a adopta obiceiuri zilnice pentru a o monitoriza și întreține. Iar, la nevoie, chiar a cere ajutorul specialiștilor atunci când aceasta dă semne de suferință.
De exemplu, încă de la începutul lock-down-ului de anul trecut, o parte dintre clienți s-au confruntat cu o creștere a nivelului de anxietate. Mulți au simțit nevoia descoperii unor noi rutine și obiceiuri, ații au fost de acord să mutăm ședințele în online.
De ce starea noastră mentală este la fel de importantă sau chiar mai importantă decât cea fizică, ce rol are, ce putere are când suntem bine și invers, când nu?
De fapt, nici starea noastră mentală, nici cea fizică nu sunt una mai importantă decât cealaltă. Nu ne putem “vindeca” sau optimiza starea mentală dacă nu avem o funcționare fizică bună.
Tot noi suntem și în corp și în minte.
Insomnia, tulburările de alimentație, cele de panică și anxietate, formele medii sau majore ale depresiei, dificultățile relaționale, precum izolarea socială sau dependența de anumite persoane, auto-agresiunea prin diferite dependențe și multe altele ne aduc manifestările psiho-somatice în prim plan. Dacă nu s-ar confrunta și cu simptome fizice, somatice, o mare parte dintre clienții mei nu ar veni la terapie.
Corpul ne “vorbește” și ne spune mesajul stărilor noastre emoționale profunde și autentice, dincolo de interpretările și povestea pe care ne-o spunem noi despre noi înșine. Uneori, poveștile despre starea noastră de bine sunt produsul unor mecanisme de apărare, ca negarea sau transformarea negativului în pozitiv.
Să fim bine cu noi mental implică să fim conștienți de corpul nostru, să nu avem iluzia că cele două părți pot funcționa separat. Experiențele traumatice neprocesate au ca rezultat o separare între minte și corp și o detașare de instinctul nostru. Vindecarea are de-a face cu reluarea legăturilor cu trăirile care se regăsesc la nivelul corpului.
Avem parte de câțiva ani cu multe provocări pe toate planurile. Avem crize politice și de sănătate, avem hopuri economice, avem burnout accelerat prin munca de acasă care nu are program fix. Cum putem învăța să gestionăm mai bine crizele interioare și când este timpul să spunem stop?
Este important să conștientizăm că ne naștem și avem în interior nevoia de a spune STOP, “până aici”, când ceva devine prea mult și NU, “nu vreau” sau „nu acum”. Bebelușii întorc capul atunci când nu mai vor mâncare. Încă de la naștere avem nevoia de a spune NU și STOP. Aceste nevoi fac parte din categoria nevoilor de autonomie.
Pentru a putea face asta, avem nevoie să ne centrăm pe noi înșine, să ne conectăm la corp, la emoții, să decidem pe cont propriu și să facem toate acestea în timp ce avem relații cu un grad ridicat de intimitate. Fiecare are lucruri de făcut pe cont propriu pentru a-și regla crizele interioare, dar e ideal să nu fie “prea singur” în acest demers.
Ți se întâmplă să ai zile cu mult zgomot în cap – prea multe responsabilități pe listă, prea multe știri negative, prea multe bețe în roate când ai nevoie să rezolvi ceva? Poți să ne povestești ce disciplină mentală pui în practică și ce te ajută să pui pe pauză gândurile?
În primul rând, da. Am uneori zile încărcate, mintea obosită și chiar sunt persoane care mă întreabă cum fac față părții emoționale negative pe care cei cu care lucrez o aduc în terapie zi de zi. Asta are de-a face cu un tip de suport, un grup de supervizare unde lucrez cu propriul meu proces de terapie, la care revin când am nevoie.
Și terapeuții merg la terapie!
Apoi, mă ajută mult rutina. Îmi place contactul cu natura, plimbările pe jos, în exterior și plantele de apartament, respectiv de balcon, în interior. Visez la o grădină pe pământ, în care să lucrez cu mâinile și unde să mă duc când mintea are nevoie să „pășească” într-o altă lume.
Îmi propun să am un antrenament de fitness de două ori pe săptămână, în intimitatea casei, pentru că resimt din ce în ce mai multă tensiune în zona lombară. Poate sunt efectele pandemiei, sau statul pe scaun din ultimii 12 ani de activitate, însă de când mă antrenez constant am observat o îmbunătățire semnificativă.
Al treilea obicei este să îmi dau voie să fac nimic. Chill pe canapea, să stau fără un plan predefinit, să citesc cărți mai puțin solicitante sau benzi desenate. De obicei, acest nimic are de-a face cu “simțurile” și faptul de a fi prezentă “aici și acum”.
Ce unelte folosești pentru a lua o pauză cu scop?
Podcast-urile sunt o pauză binevenită. Mă ajută mult să mă deconectez pe drumul spre casă, de exemplu, să o ascult pe Esther Perel. În același timp, m-am împrietenit cu meditația în ultimii ani, dar nu sunt o practicantă dedicată.
Urmează cititul ca sport mental de bază, care să îi dea minții combustibil pe care să îl digere. Și ceea ce este foarte mult mediatizat în ultimii ani, de când cu pandemia, este scrisul sau “journaling-ul”. Fiind și o activitate care se potrivește de minune contextului social mai restrâns, scrisul poate fi, în orice variantă a lui – poate “morning pages”, scris creativ sau povești, scris personal, scris emoțional – o cale de curățare.
Care sunt câteva semnale de alarmă pe care le putem observa la cei dragi care au nevoie de ajutor, dar nu știu să îl ceară?
Semnul despre care aud cel mai des la clienții mei în această perioadă este excesul care se manifestă în două direcții:
- excesul de grijă, frică, protecție care poate ajunge până la auto-izolare și se transformă în anxietate, care perturbă funcționarea zilnică;
- excesul de iritare, lipsă de răbdare, irascibilitate, furie, care sunt mai frecvente decât de obicei.
Cum putem oferi ajutorul, mai ales în următoarea perioadă, cea a sărbătorilor?
Una dintre cele două mari nevoi de bază pentru funcționarea psihică sănătoasă este nevoia de conexiune, de atașament, de iubire. Cel mai consistent ne putem oferi ajutorul în perioada sărbătorilor fiind “acolo” pentru cei dragi nouă. În ce fel?
- Prin a îl valoriza pe celălalt și a vedea ce este bun la el și ce face bine.
- Prin a îl asculta și auzi pe celălalt, mai degrabă decât a interveni așa cum știm noi “că este bine”.
- Prin apropiere fizică, acolo unde se poate, prin mesaje scrise de mână (amintește-ți de puterea “vederilor” trimise bunicilor sau părinților din vacanțe).
- Prin discuții telefonice calde, prezente și autentice cu cei plecați departe.
- Prin răbdare, toleranță și empatie sau înțelegerea faptului că celălalt este diferit de noi și este ceva perfect normal.
- Prin susținerea inițiativelor celuilalt și curiozitatea cu care am putea să îl întrebăm despre ce vrea să facă diferit sau ce își propune pentru sărbători.
- Prin sprijin fizic, material, concret, care înseamnă de multe ori să fi ascultat, să fi fost interesat și să îți fi păsat de nevoile celuilalt ca să poți interveni fix unde are cu adevărat nevoie de ajutor.
- Prin donații și timp, bunătate și compasiune acordate celorlalți.
De multe ori, ni se poate întâmpla să știm răspunsul, să știm cum trebuie să acționăm într-o situație, dar cumva mecanismul înrădăcinat decenii în noi iese primul la suprafață. Cum apar schimbările cu adevărat, cum vindecăm rănile?
Așa este, de multe ori, în felul nostru de a fi sunt înrădăcinate mecanisme de supraviețuire care odinioară ne-au ajutat, iar în prezent ne încurcă, de cele mai multe ori. Sunt trei direcții mari pe care vreau să le schițez:
- Ia în serios existența mecanismului înrădăcinat. Află-i povestea, înțelege cu adevărat de ce a apărut, când a apărut, este rezultatul unei perioade stresante sau un efect post-traumatic? Este ceva asociat cu emoții puternice, ca frica, vulnerabilitatea sau lipsa de protecție, sau mai degrabă cu rușinea și vinovăția? Care este rana din spatele mecanismului? Ce încearcă să apere acest mecanism? Scopul acestei direcții este de a clarifica cine este acest mecanism și cine ești tu. Nu ești mecanismul respectiv și acesta nu a apărut întâmplător în viața ta. Oare te-ai putea “împrieteni” cu mecanismul?
- Începe să pui limite sănătoase, cu alte cuvinte să spui DA și NU adecvat pentru tine și nevoile tale. Una dintre ipotezele mele este că mecanismul apare și ca să ne semnalizeze o micro-agresiune: cineva sau ceva care ne invadează (prea mult) spațiul personal (emoțional, fizic, profesional) sau ceva din mintea noastră care se sabotează, ne oprește din a încerca lucruri noi și atunci singura opțiune rămasă este tot vechiul mecanism. Scopul acestei direcții este de a clarifica nevoile tale și cine ești tu.
- Conștientizează-ți propriile structuri sănătoase și forța personală. Avem nevoie să ne creștem și hrănim încrederea în noi înșine ca să putem continua procesarea “rănilor” interioare emoționale. Ne sprijină procesul de a ne îmblânzi fricile, angoasele și mecanismele chiar și practicarea constantă a auto-compasiunii pentru propria persoană. Să ne propunem să fim bine cu noi este o resursă inepuizabilă de liniște și vitalitate.
Am auzit de un exercițiu pentru oameni anxioși, cu care mă identific, despre cum să se liniștească fie când sunt singuri, fie la muncă, într-o ședință și sunt curioasă să aflu opinia unui specialist în legătură cu mecanismul din spate. Similar cu relaxarea prin colorat, putem lua un caiet gol și să îl umplem ca atunci când eram în clasa a I-a cu forme, de exemplu puncte colorate, sute, mii, zeci de mii, până terminăm caietul. De ce ajută acest tip de exercițiu?
Știi ce voi face după acest interviu? Fix exercițiul despre care amintești tu. Intuiesc că un astfel de exercițiu ne pune în contact cu partea noastră ludică, jucăușă și partea noastră care are nevoie să se descurce și să se regleze pe cont propriu.
Exercițiul implică satisfacerea și a altor nevoi: cea de scop și sens, de control și implicit siguranță. Astfel, avem un exercițiu de reglare a anxietății, ca cele care implică numărat, vizualizat culori, pattern-uri, numai că într-un mod concret: creion – hârtie, care poate funcționa ca o ancoră și o liniștire a minții anxioase.
Ne putem lupta singuri cu vocea aceea negativistă, agresivă pasiv, din cap?
Depinde de intensitatea și frecvența cu care apare această voce: dacă șoptește sau ne vorbește din când în când, cred că putem avea șanse suficient de bune de reușită. Adică “o luptă” care să NU ne lase epuizați, răniți și dezamăgiți, mai pe minus decât eram când am început.
Însă, mă tem că pe cont propriu, dacă vocea urlă sau lupta este tot timpul prezentă, s-ar transforma într-un „război” nesfârșit cu pagube colaterale majore și posibil o re-traumatizare. Astfel că, recomandarea mea în cel de-al doilea caz este să cerem ajutor, să apelăm la specialiști și să ne confruntăm într-un cadru sigur cu această voce agresivă din mintea noastră.
Ce putem face când ne simțim singuri în această perioadă, chiar dacă suntem înconjurați de cei dragi?
Mi se pare extrem de dificil, iar prima soluție îmi vine să zic că este chiar simplă: decât să te simți singur când ești înconjurat de oameni, mai bine să fii singur punct. Cred că este genul acela de situație de te ia râsul-plânsul și asupra căreia nu ai cu ușurință claritate. Așa că, din poziția de psiholog, recomand următoarele direcții în scopul unei clarificări:
- Centrarea pe sine, cu alte cuvinte să îmi găsesc răspunsul la întrebările: eu ce vreau? Ce îmi doresc? Ce opțiuni am în această perioadă?
- Acceptarea emoției și a stării emoționale, știind că nimic nu este permanent. ”Nepermanența” lucrurilor, stărilor, gândurilor, situațiilor este “gândirea alternativă” sau perspectiva interioară la care mă raportez constant. Un soi de rutină de igienă emoțională mentală zilnică cu care rezonez puternic: “totul se schimbă și nimic nu este permanent.”
- Conectarea cu prieteni și alte persoane din afara familiei. Sunt multe studii care vorbesc despre susținerea sănătății mentale în timpul sărbătorilor apelând la prieteni. Și nu pot fi oare prietenii a doua noastră familie? Cea pe care o putem căuta, alege și dezvolta în mod activ. ?
Spre finalul anului, când ne punem în echilibrul reușitele și lecțiile învățate, ajunge poate să ne gândim și la eșec. Ce este și de ce ne este atât de frică de el?
Fiecare dintre noi ar putea avea o definiție a ce înseamnă eșecul. Chiar dacă am învățat de mici poezia și o repetăm mecanic ca adulți: „din eșecuri învățăm”, realitatea este că pentru a fi suficient de “bine echipați” pentru viață, adică atât pentru reușite, cât și pentru eșecuri, avem nevoie să fi fost cu adevărat apropiați, iubiți și conectați de familia și părinții noștri.
Cred că bazele auto-reglării emoționale în fața unui eșec stau în nivelul de atașament, iubire și protecție pe care le-am interiorizat. Asociez eșecul cu respingerea, retragerea afecțiunii și teama de o nouă respingere. Aflu de la clienții mei că se opresc “de frică” și nu reușesc să aibă de fapt nici un eșec, nici o reușită.
Cred că ajungem să ne fie frică de: cine mai suntem noi în umbra posibilului eșec. În acest caz, vorbim despre o traumatizare a identității și o deconectare de sine pentru că ceea ce reușim și ceea ce facem să fie egal cu cine suntem noi.
Ce ai tu FRUMOS astăzi?
Un corp în care mă simt cel mai bine de până acum. O minte care gândește mai deschis, cu mai multă curiozitate decât oricând. Mai multă înțelegere pentru mine, atât o liniște, cât și o tresărire și o emoție în stomac. Un simț al vieții mele și al curgerii timpului cu care mă simt mai împăcată decât am fost vreodată.
