Undeva în mijlocul unei grădini din Viscri, zeci de oameni s-au adunat să privească natura. Nu orice grădină, ci cea a Casei Regelui Charles al III-lea. Casa, achiziționată în 2006 de Regele Charles, pe atunci Prinț de Wales, este un simbol al conservării arhitecturii săsești și al peisajului cultural din Transilvania. Aici, în această vară, a avut loc vernisajul expoziției „Împărăția Grădinii / Garden Empire”, dedicată pictorului Constantin Flondor.
Expoziția, deschisă până pe 2 noiembrie 2025, a adus în atenție o operă care, de peste șase decenii, s-a dezvoltat între natură și geometrie, între observație și meditație vizuală. Întâlnirea dintre Flondor și Viscri are aerul unei potriviri care trebuia să se întâmple: un artist care a făcut din natură un limbaj plastic, expus fix în locul care vorbește despre aceeași legătură.
Evenimentul a făcut parte din proiectul SIT 2025 – Sessions in Transylvania. Organizată în parteneriat cu Jecza Gallery din Timișoara și Fundația Mihai Eminescu Trust, expoziția a fost curatoriată de Cosmin Florea și Irina Motroc, și a reunit picturi, desene, acuarele, pasteluri, lucrări mixte sau filme experimentale.
Interviu realizat de invitata noastră: Raisa Beicu.
Raisa își împarte timpul între branding, marketing și tot ce înseamnă artă – în special arta vizuală. Este atrasă de poveștile bine spuse — indiferent dacă apar într-o campanie sau într-o galerie. Jonathan Franzen este autorul ei preferat, iar Viena orașul-ei-soulmate. De ani de zile, își documentează întâlnirile cu arta vizuală în proiectul #NicioDuminicaFaraMuzeu
Constantin Flondor este membru fondator al grupurilor 111 și Sigma și co-fondator Prolog, grupări care au redefinit, în anii ’60–’70, relația dintre artă, știință și pedagogie. La cei 89 de ani, rămâne un artist tânăr, curios, prezent. Am stat de vorbă cu dânsul chiar în Curtea Regelui despre expoziție și despre lucrurile care ne rămân de admirat și iubit, indiferent de gălăgia din jur.
Ați făcut parte din trei grupuri artistice importante – 111, Sigma și Prolog – unde solidaritatea și prietenia erau esențiale. Cum ați trăit trecerea spre o muncă solitară, în afara grupărilor?
Am avut întotdeauna nevoie de grup și continui să simt asta. Dar există un joc aici: am nevoie și de comuniune, și de singurătate. Și solitar, și solidar. Prietenia este esențială, mă simt bine cu prietenii mei, comunicăm despre orice, dar când pictez, atunci trebuie să fiu singur. Au fost perioade, mai ales în Sigma, când lucram în grup împreună la aceeași lucrare. Atunci tabloul nu era semnat de niciunul dintre noi, ci doar de grup, fiecare contribuia cu ceva. Dar în pictură și desen, singurătatea devine esențială. Chiar și în Prolog, unde eram într-o comuniune minunată, simțeam nevoia să mă retrag.
Pictura, pentru mine, este un dialog în singurătate – cu Dumnezeu, cu natura, sau cu ceva aflat dincolo de mine.
Grădina apare mereu în lucrările dumneavoastră, iar acum sunteți în mijlocul grădinii de la Casa Regelui Charles al III-lea din Viscri. Cum trăiți acest spațiu și ce fel de “alfabet plastic” vă inspiră?
Nu a fost o expoziție gândită de dinainte, nu mi-am imaginat niciodată că voi ajunge să expun la Casa Regelui. Sunt lucrări pe care le fac de mult timp, în legătură cu natura, cu plantele, cu studiul unor detalii care ajung să fie lumi întregi.
Bucuria a fost cu atât mai mare când am primit invitația, pentru că această casă are o legătură profundă cu plantele din Transilvania și cu natura de aici. Mi se pare o coincidență fantastică, o suprapunere extrem de fericită. Știm cu toții de pasiunea Regelui Charles pentru plante și natură. El, un rege; eu, un simplu pictor. Avem aceeași iubire, doar că o traducem prin mijloace și capacități diferite. Urmăresc fiecare frunză, fiecare fir de iarbă, fără să fac un studiu științific, ci pentru că fiecare mă poate stimula, fiecare poate deschide drumul către imaginea unui tablou.
Titlul „Împărăția Grădinii” duce cu gândul la un paradis. Credeți că în lumea de azi, tot mai grăbită și agitată, mai putem spera la un paradis interior?
Eu cred că da. Și vă dau chiar un exemplu din această expoziție: m-am bucurat enorm că a venit părintele Bizău la vernisaj, un mare iubitor de pictură și colecționar. La Cluj are o colecție de pictură interbelică și modernă, lucrări de Bernea, Sorin Dumitrescu sau artiști din Prolog. Merită văzut. Faptul că există astfel de oameni, care prețuiesc și adună laolaltă arta, este pentru mine o dovadă că „paradisul” acesta nu s-a pierdut.
Sigur că trăim într-o lume tulburată, cu războaie, cu ură între oameni, între partide. Tocmai de aceea cred că atunci când am început noi cu grupările artistice, am pornit și din nevoia de prietenie. A fi într-o comunitate mică, într-o „enclavă” unde te simți aproape de ceilalți, poate fi o salvare. Paradisul interior există atunci când ai familie, prieteni, când ai oameni alături de care lucrurile primesc o altă lumină. Și poate că asta este, de fapt, fericirea – dacă nu e un cuvânt prea mare.
Natura poartă în ea sălbăticie, imprevizibil și lipsă de control. Geometria, dimpotrivă, aduce rigoare, ordine și precizie. Dumneavoastră le-ați făcut să conviețuiască nu doar coerent, ci și cu o anumită bucurie a jocului. Cum ați găsit puntea între aceste două lumi aparent opuse?
Nu văd natura și matematica atât de drastic separate. Pentru mine, geometria este deja inclusă în natură. Și nici nu aș spune că natura e doar sălbatică. Desigur, are forța ei, dar are și blândețe. Are lumina aceea aurie care cade lateral pe frunze și îți dă căldură și liniște. Natura e dor de dragoste, de legături calde între oameni, e o invitație la bunătate.
Matematica, în schimb, are structura ei autonomă. Avem 0, 1, 2, 3… avem progresii, avem creștere, cum e șirul lui Fibonacci, pe care îl întâlnim peste tot: în numărul de petale al florilor, în spiralele florii-soarelui sau ale conurilor de pin. Sunt forme ale ordinii ascunse în viață. Desigur, matematica are și zone care par independente, dar mereu se întoarce la natură, se regăsește acolo.
La fel a fost și cu Einstein: totul a pornit dintr-o intuiție, o viziune, iar apoi a fost confirmată prin demonstrație matematică. Intuiția și rațiunea se întâlnesc. Așa e și în artă: înainte ca o frunză să devină frunză pe pânză, există o structură invizibilă, o geometrie care îi deschide drumul, dar care se lasă completată de lumină, de poezie, de intuiția privirii.
Lucrați de zeci de ani cu natura. Mai găsiți încă surprize în ea?
Ooooh, știți cum e? Bucuriile pe care le găsesc în natură sunt ca bucuriile de Crăciun: se repetă an de an, dar mă încântă la fel de mult de fiecare dată. Aștept un alt Crăciun, altfel? Nu, e același mereu. Și totuși aduce aceeași bucurie.
În natură există această repetiție sacră, acel illo tempore, puterea de la începuturi care se continuă la infinit. Tocmai această repetare te ține proaspăt și tânăr în privire.
Și acum, când privesc împreună cu dumneavoastră acei copaci îmbrăcați în lumina galbenă, mă bucur ca la zece ani când vedeam lumina pe un pom. Nu e altceva. E fix aceeași bucurie.
V-ați născut la Cernăuți, oraș care astăzi se află în Ucraina. În vremuri de război și tragedie, ce poate face arta: să vindece sufletul sau să păstreze memoria?
Puneți întrebări complicate… Dostoievski spunea: “Frumusețea va mântui lumea”. Eu cred asta. Arta are o puterea de a liniști. În ea există un sâmbure de adevăr și de forță, care, atunci când e transmis, mângâie. Poate că arta nu este o salvare în sens absolut, dar poate fi o alinare. Muzica, de pildă, e folosită adesea ca terapie, ca vindecare pentru anumite boli. La fel, fie că e poezie, muzică sau pictură, arta poate contribui la ușurarea suferințelor noastre.
Și chiar atunci când pictezi o frunză sau un copac, în vremuri grele, înțelegi că viața merge mai departe și îți dă speranță. Arta ne oferă această bucurie a continuității. Și mai are darul de a ne aduce împreună, de a crea acea enclavă de oameni unde frumusețea și bunătatea pot fi trăite chiar și în mijlocul urii.
Ați povestit că în tinerețe ați compus tangouri și valsuri și că ați iubit pianul. Ce rol are muzica în viața și munca dumneavoastră de acum? Ascultați ceva anume când pictați?
Am luat câteva ore de pian, dar cântam mai mult după ureche, lucruri ușoare – tangouri, valsuri. Am fost influențat de tatăl meu, care cânta și el la pian, tot după ureche, dar avea un auz foarte bun și cânta mult mai complex decât mine. La Timișoara am luat și lecții de pian, iar profesorul chiar mi-a spus că ar fi păcat să nu continui. Dar am renunțat la pian pentru pictură.
Muzica a rămas, însă, o prezență constantă. Am acasă o discotecă bogată, cu peste 800 de discuri. Iar când pictez, întotdeauna mă gândesc ce să pun. Să pun Enescu, Bach, Brahms, Wagner? Și de fiecare dată simt că se potrivesc sunetele cu ceea ce pictez, că-mi cade bine ce se aud. Creează un climat, o energie pozitivă care îmi priește și care se transmite și lucrărilor mele.
Dacă am veni să vă vedem expoziția de la Viscri purtând căști, ce coloană sonoră ne-ați recomanda?
Poate Clavecinul bine temperat de Bach. Sau Satie, prietenul lui Brâncuși, cu liniștea și delicatețea lui. Sau poate Béla Bartók, cu întreaga lui colecție de muzică populară din Transilvania.
Dacă ar fi să alegeți o singură plantă din toată grădina lumii, pe care ați privit-o și descifrat-o cel mai mult, care ar fi aceea și de ce?
Acasă, chiar în fața ferestrei mele, crește Mâna Maicii Domnului sau caprifoiul. Am privit-o multă vreme. Are un parfum splendid, iar florile acelea albe chiar seamănă cu o mână care se deschide, se roagă. Apoi, o altă plantă care m-a preocupat mult a fost Spinul lui Hristos, sau Lemnul lui Hristos (Euphorbia milii). Are țepi, frunze, și flori mici, roșiatice, ca niște picături de sânge. Cu această plantă am lucrat câțiva ani zilnic, am făcut desene și studii în fel și chip.
Nu știu ce va urma. Dar aceste două plante au fost foarte importante pentru mine.
