Curatorul francez Gregory Lang este recunoscut pentru proiectele sale dedicate experienței vizuale și spațiului ca mediu narativ. Invitat de echipa MARe să co-curatoreze expoziția „Vrea cineva să fie eu?”, Lang a acceptat provocarea de a lucra alături de GORZO, un artist cunoscut pentru radicalitatea imaginii, pentru capacitatea de a transforma materia brută în simbol și pentru umorul lui tăios.

Deși obișnuit cu un tip de artă mai redusă la esențial, mai atentă la detalii senzoriale și la tăceri, Gregory a întâlnit în GORZO o forță artistică aflată într-o permanentă expansiune.

Expoziția nu a fost gândită ca o simplă retrospectivă, ci ca un proces viu: două luni în care artistul a ocupat atelierul și apoi întregul muzeu, generând un flux continuu de imagini, figuri, monștri, basoreliefuri, desene, sculpturi și variante succesive care funcționează precum straturile unui palimpsest. Iar Lang, fidel misiunii sale curatoriale, a încercat să transforme acest flux într-o experiență pe care vizitatorul să o poată parcurge ca pe o hartă a unei minți aflate în plină creație.

Rezultatul este o expoziție construită ca un labirint în care nimic nu este definitiv, totul este proces, iar vizitatorul devine co-participant.

Am povestit cu Gregory Lang despre metodologia sa, despre identitate, București și colaborarea cu GORZO.

Un articol scris de invitata noastră de astăzi, Cristiana Pantici, jurnalist cultural, fondatoarea Zenobisme.ro, feministă și autoarea cărții „Zenobistele. 27 de feluri în care să ai succes, regăsindu-ți feminitatea”.

Ca și co-curator, cum ai abordat traducerea universului foarte personal și uneori provocator al lui GORZO într-o experiență expozițională?

Pentru mine, întâlnirea cu GORZO a fost atipică încă de la început. Am ajuns în atelier fără să îi cunosc opera, fără să fi văzut măcar o lucrare.

L-am întâlnit pe el înainte de a întâlni lucrările lui, iar acest lucru a contat enorm.

Am putut să îl ascult, să îi înțeleg preocupările, felul în care gândește, ritmul său interior. Iar apoi, când am descoperit lucrările, ele s-au așezat firesc în această imagine.

Ca și co-curator, am încercat să nu opun rezistență energiilor lui, ci să creez un spațiu în care procesul să devină vizibil.

Practica lui GORZO este extrem de vernaculară: vine din rădăcinile lui, din satul în care a copilărit, din tradiții, din lemn, din construcții și din gesturi ritualice. Dar este și foarte contemporană, foarte liberă și instinctivă. Provocarea a fost să găsesc un echilibru între acest instinct și arhitectura muzeului.

I-am propus de la început să ne imaginăm expoziția ca pe o structură care ar putea călători în altă țară, cu tot cu logica ei internă. Această idee l-a stimulat să creeze prin etape, prin variante, prin repetiție. Fiecare lucrare este o secvență a alteia, un pas anterior sau următor.

Vizitatorul vede desenul inițial, apoi sculptura născută din el, apoi negativul, apoi o variantă în rășină, apoi un rest care devine un nou „monstru”. Expoziția este fluidă, fără ierarhii, exact cum e și GORZO.

Dacă această expoziție ar putea „vorbi” vizitatorilor, ce crezi că ar spune despre identitate și percepția de sine astăzi?

Cred că expoziția ar spune că identitatea nu este un monolit, ci o sumă de contradicții, versiuni, straturi și fragmente. În lucrările lui GORZO nu există o figură unică, ci o multitudine de fețe, de măști, de ipostaze. Unele sunt amuzante, altele sunt monstruoase, unele sunt foarte intime, altele sunt complet necontrolate.

Dacă expoziția ar putea vorbi, cred că ar spune ceva de genul: „Nu ești doar varianta pe care o arăți lumii. Ești și ceea ce se scurge din tine atunci când nu mai controlezi. Ești și schițele tale, ești și resturile tale, ești și greșelile, și repetițiile, și lucrurile pe care le uiți, dar ele continuă să lucreze în tine.”

GORZO lucrează mult cu ideea de dublu – pozitiv și negativ, mască și chip, sculptură și desen. În lumea lui, identitatea este o negociere continuă între cine ai fost, cine ești și cine ai putea fi. Mi se pare extrem de contemporan acest mod de a privi lucrurile.

Ce sentimente ai față de București, bazate pe ceea ce ai reușit să vezi și să experimentezi în timpul petrecut aici?

Am petrecut multe ore în atelierul lui GORZO, discutând și analizând lucrări, dar am avut și timp să cunosc scena artistică a Bucureștiului. Trebuie să spun că este mult mai vie, mai dinamică și mai profesionistă decât îmi imaginam.

Cunoșteam câteva dintre galerii doar din participările lor la târgurile internaționale, dar vizita la fața locului mi-a oferit o imagine complet diferită.

M-am întâlnit cu oameni care lucrează cu adevărat pentru artiștii lor, care își asumă riscuri și construiesc discursuri coerente. Am simțit o energie autentică, o dorință reală de a participa la conversația globală.

Bucureștiul este un oraș al contrastelor, dar tocmai aceste contraste îl fac interesant. M-am simțit binevenit și cred că această experiență va rămâne cu mine mult timp.

Când te gândești la GORZO, care este primul cuvânt sau prima imagine care îți vine în minte?

 Îmi vine imediat în minte o lucrare majoră în care GORZO a folosit o grindă de lemn provenită din casa familiei sale. Este o piesă emblematică pentru că sintetizează perfect relația lui cu tradiția, cu rădăcinile, cu mentalitatea rurală și cu magia populară.

Pentru mine, această lucrare este cheia înțelegerii universului lui. Lemnul acela poartă memorie, timp, uzură, viață. Iar felul în care GORZO îl transformă în artă vorbește despre capacitatea lui de a converti personalul în universal.

Într-o singură propoziție, de ce nimeni nu ar trebui să rateze „Vrea cineva să fie eu?”

Pentru că este o ocazie rară de a intra direct în mintea unui artist, de a vedea cum se naște un univers vizual integral în doar două luni și cum un întreg muzeu devine organismul viu al acestui proces.