Regizoarea de teatru Ilinca Prisăcariu despre Hey, Pisi, inițiativa recuperării Bucureștiului

Durata: 6 minuteNu știu cum dădeam scroll pe Instagram – da, știu, dar câteodată așa îmi vin idei, când am ajuns pe pagina regizoarei de teatru Ilinca Prisăcariu. Aici mi-a sărit în ochi faptul că scria că a locuit în Boston, moment în care i-am scris dacă nu vrea să îmi povestească despre asta, da, sunt băgător în seamă cu diplomă. Așa am aflat că cei născuți în Botoșani mai spun câteodată că sunt din Boston City.

“Când pleca unul dintre apropiați la facultate și ni se făcea dor, întrebam <<când mai vii pe la Boston?>>. Devenise parte din vocabular.”

Bineînțeles că dacă tot am deschis conversația, am vrut să o duc și mai departe, să o întreb pe tânăra de 26 de ani, fostă studentă la Regie de Teatru (2018) și Scriere Dramatică (2020) la UNATC, despre Botoșani, București, și ce o mai inspiră. În plus, te invit să descoperi și planurile profesionale, inițiativa Hey, Pisi împotriva hărțuirii stradale, dar și o recomandare de anime.

CURATORIALIST: În ce fel crezi că te “modelează” orașul în care te naști?

ILINCA PRISĂCARIU: Într-un mare fel. În Botoșani m-am întâlnit cu teatrul și prin teatru, cu o sete de a (mă) explora. Eu am fost și sunt un copil/adult extrem de anxios și introvertit și mi-a fost foarte greu să-mi găsesc locul.

Am încercat tot felul de activități: pictură, dans, volei, arte marțiale…Nu se lipea nimic de mine și mă simțeam mereu inconfortabil. În clasa a IX-a am intrat în Atelierul de teatru, trupa de teatru de la Eminescu, colegiul la care am studiat. De acolo a pornit totul. Eram fascinată.

Experiența aia urma să îmi contureze pașii pe mai departe.

Ce îți aduci aminte din prima vizită în București?

Prima, prima vizită am făcut-o cu ai mei. Era vară, cald, eu eram mică și obosită de pe drum (după vreo 7-8 ore), și țin minte fragmente de pe undeva pe la Universitate (cred), lipindu-mă de mama și pornind un tantrum.

Deși, cred că am inventat asta cu tantrumul, repet, eram super introvertită. Cred că mai mult fierbeam în mine. În orice caz, eram obosită și confuză, mi se părea totul foarte gălăgios.

Acum am ajuns să iubesc gălăgia asta.

Ce îți mai place la oraș?

Tot stau și mă gândesc și mi se pare o întrebare foarte grea. Sunt multe lucruri care îmi plac la București. E atât de divers. Într-un mod paradoxal, simt ceva extrem de familiar în diversitatea și haosul de aici. Sau poate că nu e paradoxal deloc.

Cred că undeva, în adâncuri, sunt un om pestriț și agitat. Acum că mă gândesc…Agitat cu siguranță.

Dar, uite, dacă ar fi să aleg ceva ce îmi vine acum, e mirosul de metrou. Și sunt câteva zone în care mă simt foarte „ca acasă”, unele dintre ele fiind Iancului/Vatra Luminoasă/Muncii.

Ilinca Prisăcariu

Ce ți-ar plăcea să se schimbe?

Mi-ar plăcea să fie un pic mai curat, să nu mai fie mașini parcate pe trotuar, să mă simt mai în siguranță pe străzi, taximetriștii să nu mai ceară 50 de lei pentru curse de 15…

Ce poți să îmi spui despre proiectul F-Sides pe care l-am văzut pe contul tău de Instagram?

F-Sides [ed.note – cineclub dedicat filmelor făcute de femei] merită urmărit îndeaproape, pentru că propune niște teme foarte tari. Pe lângă proiecțiile și discuțiile pe care le organizează, mai au și niște articole pe site, foarte bine scrise și documentate.

Proiectul cu ele a venit ca o continuare organică a proiectului „Hey, pisi!” pe tema hărțuirii stradale, pe care l-am inițiat în 2020. S-a întâmplat foarte repede, fetele ne-au scris și din al doilea mail deja am început să organizăm câteva acțiuni. A fost chimie instantă.

Din întâlnirea asta faină au rezultat un articol și o expoziție foto, realizată de Elena Bolintiru, parte din echipa „Hey, pisi!”. În aceste materiale se regăsesc povești ale unor persoane care au experimentat hărțuirea stradală în diverse forme și care au ales să împărtășească poveștile cu noi.

Expoziția a fost în format fizic în Eforie și în București. Zilele astea puteți urmări pagina prietenei Avon, care ne-a susținut demersul, pentru a vedea expoziția în format online.

  • “36% dintre românce cu vârste între 35-44 de ani se confruntă cu semne potențiale de abuz verbal în relații.
  • 1 din 10 femei a raportat că nu a știut unde să ceară ajutor.
  • 29% dintre femeile din România se simt neîncrezătoare în propria persoană din cauza comentariilor negative făcute de partener.”

Ilinca Prisăcariu

*Sursă statistici și vizual pagina de Facebook Avon.

Ce a inspirat inițiativa Recuperarea Bucureștiului: corp, spațiu, flaneurism?

Ne-am dorit să mergem țintit în căutarea unor soluții cu privire la fenomenul hărțuirii stradale. Să devină mai personal, să îl legăm mai mult de oraș, de cum ne simțim în el și de cum se simte el pentru noi.

Laitmotivul tuturor discuțiilor a fost că, pentru anumite persoane (inclusiv pentru minorități), se simte ca și cum corpul nu ar mai fi personal, că se pierde ceva și că există o nevoie de a-l recupera. De a recupera puterea și, totodată, simplitatea de a exista în siguranță. Ideea de recuperare a Bucureștiului implică inclusiv asta.

De ce teatru și nu film?

Pentru că am avut mai mult contact cu teatrul, decât cu filmul. Dar e o întrebare pe care am început să mi-o adresez destul de des în ultima vreme. Sunt deschisă să explorez. Am participat la câteva filmări până acum și mi-a plăcut mult. Deci, cine știe…?

Poți să îmi povestești despre proiectele de regie de teatru de până acum, precum “Teama de a înota pe întuneric” (2021), “Albina din capul meu” (2020), “Absinth” (2018) – ce te face să alegi o piesă?

„Absinth” a fost spectacolul meu de licență și a fost în sine o experiență foarte faină. Ne-am plimbat mult cu el, a fost bine primit, iar noi ne simțeam tare bine, pentru că formasem această mică familie de absolvenți, cu viitorul incert, cu frică, entuziasm și plăcere de lucru.

„Albina” și „Teama” sunt două spectacole de teatru sonor. Primul a fost făcut în cadrul festivalului Ideo Ideis, iar al doilea este un spectacol după un text original, scris de Gabriela Harabagiu, produs de Teatrul Improbabil. Teatrul Improbabil este primul teatru sonor independent din România, pe care l-am pornit cu Alexandru Ivănoiu (cel mai entuziast manager de teatru pe care l-am întâlnit) la finele lui 2020.

Toate sunt spectacole foarte dragi, făcute cu prieteni.

Legat de piese, sunt subiectivă, ceea ce cred că e normal. Aleg în funcție de temele care mă interesează la momentul respectiv. „Absinth” și „Albina” vorbeau, într-un fel sau altul, despre relații disfuncționale în cadrul familiei, iar „Teama” despre frică și prietenie.

Mă interesează mult textele pentru copii și adolescenți – mi se par două perioade sensibile din dezvoltarea oricărui om. Și eu am o fascinație pentru perioadele sensibile.

Ce planuri profesionale ai pentru 2022?

Încerc să nu plănuiesc foarte mult, pentru că e o perioadă destul de imprevizibilă. Pentru mine e oarecum relaxant. În linii mari, îmi propun să explorez mai mult, să ies un pic din ceea ce știu deja, să cunosc și să experimentez mai mult.

Am văzut că oferi meditații pentru admiterea la teatru, ce cool. Ce te-a motivat să vrei să dai înapoi, care este stilul tău de “predare”?

De când eram mică am avut o afinitate pentru asta. Îmi plăcea să împărtășesc lucrurile pe care le știu. Am început să fiu trainer de actorie/scriere la festivaluri de teatru sau în diverse proiecte, iar asta mi-a plăcut foarte mult.

E un schimb care se produce acolo și e minunat să vezi cum lucrurile pe care le faci/spui tu, pot schimba ceva în omul din fața ta.

Sunt foarte feedback oriented, pornesc mereu de la dorința, experiența și simțul omului cu care lucrez. Nu îmi place să impun lucruri și păreri, mai ales în teatru, unde este foarte subiectiv. Ce funcționează pentru mine s-ar putea să fie total nepotrivit pentru altcineva. Prefer să ghidez.

Regizoare, scriitoare, trainer – cu care rol te identifici mai mult și cum se completează ele, ce împliniri îți aduc?

Depinde, uneori mă identific cu toate, alteori cu niciuna. Am avut multă vreme tendința să pun anumite etichete, în funcție de ce scria pe diplomele mele, dar în ultima vreme m-am simțit destul de limitată de asta.

Am învățat și învăț enorm de la fiecare dintre ele, mă formează ca profesionist și ca om, dar nu sunt doar asta. Încă mă gândesc cum aș putea să mă „numesc”…

Ultima dată am râs cu lacrimi…

Zilele trecute, la o glumă seacă. Mie nu-mi plac bancurile. Dar glumele seci…

FRUMOS pentru mine este…

Orice colț cu luminițe și pături.

În decembrie mă voi uita la…

Îmi propun să mai văd niște Miyazaki, pentru că, deși nu mă pasionează anime-urile, mi se par cele mai potrivite filme pentru orice colț cu luminițe și pături.

sursă foto principală Elena Bolintiru, Pexels

Elena Vrabie
Port multe pălării și învăț în fiecare zi despre viața de femeie, mamă, soție, iubitoare de patrupede și jurnalist Millennial cu o experiență de 10 ani în domeniu. Când nu scriu, vloguiesc! #alwaysoptimising

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here