Interviu | Carmen Lidia Vidu: Multimedia e o unealtă de investigare umană și de spectacol teatral

Durata: 9 minutePornită în explorarea realității imediate, dar și a istoriei văzute prin ochii oamenilor obișnuiți, Carmen Lidia Vidu este regizoarea care a adus pe harta culturală din România teatrul multimedia.

La vârsta de 7 ani a învățat să facă fotografie și să developeze, la 9 ani a primit un reportofon cu ajutorul căruia documenta poveștile locuitorilor din satul Gornea în timpul vacanțelor de vară, iar pe la 13-14 ani a descoperit camera video și a început să filmeze artiștii orașului Arad.

articol pentru Curatorialist.ro de Elena Coman, redactor teatru

Carmen Lidia Vidu mărturisește că nu există granițe între arte, astfel încât în spectacolele sale alternează felurite mijloace de expresie artistică, de la fotografie la elemente de cinematografie, muzică live, dans contemporan sau reality show.
Creațiile regizoarei sunt procese de investigare ale unor problematici de actualitate precum feminismul, minoritățile etnice, comunismul, educația, lipsa educației, violența în familie, abuzurile sexuale și emoționale, fragilitatea umană.

Producție a Teatrului Național din București, „Jurnal de România. 1989” este unul dintre episoadele care compun un amplu proiect de teatru documentar, inițiat cu ani în urmă.

Dezvoltat în timpul repetițiilor, spectacolul s-a născut din interviurile cu actorii și conține imagini din arhivele lor personale. Este construit pe baza relației artistului cu România și cu momentul Revoluției din 1989, fiind o invitație la dialog și reflecție.

„Jurnal de România. 1989” a obținut Premiul pentru Cea mai bună regie la Gala Premiilor UNITER 2021.
Prin discursul onorific, Carmen Lidia Vidu a dedicat premiul regizoarei Cătălina Buzoianu și tuturor vocilor feminine din teatrul românesc:

„Voi sunteți revoluția mea. Voi sunteți puterea mea. Premiul meu este premiul vostru!”

Elena Coman: Carmen, care sunt amintirile tale din perioada comunismului?

Carmen Lidia Vidu: Nu am știut că trăiesc în comunism și nu m-a preocupat mulți ani politica, organizarea socială și civică. Abia după 35 de ani am început să dialoghez pe această temă. Amintirile mele din perioada comunistă sunt amintirile unui copil: creșă, grădiniță, sport de performanță, copilărie cu cheia la gât, bunici, animalele de la țară.
Așteptam portocalele de Crăciun, de 2-3 ori pe an primeam o sticlă mică de Pepsi, purtam uniformă la școală și era mare concurență să ajungi șef de detașament. Am fost Șoim, am fost Pionier, am copilărit la Arad printre unguri, nemți, sârbi, cehi, bulgari, romi.

Am fost un copil iubit de părinți preocupați de muncă, de integrarea lor la oraș într-o societate nouă pentru ei.

Elena Coman: Spectacolul-jurnal face parte dintr-o serie de producții ce abordează problematici sociale contextualizate. E un fel de puzzle teatral pe care încerci să îl compui în spațiul țării noastre, documentând istoria locală?

În 2015 mi-am dorit să am un alt tip de relație cu profesia mea. Când lucrezi în teatru trăiești într-o lume care te izolează de realitățile sociale. Sau cel puțin așa era până acum câțiva ani. În teatru se discuta literatură, dramaturgie, nu se discuta despre România.

Prin „Jurnal de România” m-am îndepărtat de ficțiune. Lucrez în diferite orașe, zone, descopăr feminismul, minoritățile etnice, comunismul, educația, lipsa educației, problemele care țin de alcoolism, de violența în familie, parteneriatul civil, abuzurile sexuale și emoționale, fragilitatea umană.

Fac pace cu mine, cu familia mea, cu istoria mea personală, cu ceilalți și cu România.

Elena Coman: În abordarea ta regizorală urmărești un fir care pornește de la particular pentru a ajunge la general. Cunoaștem, mai degrabă, perspectiva de ansamblu asupra evenimentelor din decembrie 1989. Lipsea dimensiunea umană pe care tu încerci acum să o asociezi acestei bucăți din istoria recentă.
În ce mod schimbă această valoare umană felul în care înțelegem Revoluția?

Carmen Lidia Vidu: Eu nu am participat la Revoluție, am fost doar la proteste și știu că e o stare aparte. Că e o forță fantastică și atunci, în timpul protestelor, ai siguranța că faci ceva care depășește binele și confortul tău. Te expui pentru ceilalți, pentru o comunitate, pentru istoria cu I mare. Tu cel cu i mic ești Istoria cu I mare.

În general, poveștile legate de Revoluție sunt masiv ideologizate, cu tușe groase. Oamenii preferă discursuri de tip Hollywood: băieții buni, băieții răi. Nu e ușor să provoci actorii să povestească despre comunism, despre revoluție, despre date și informații pe care nici ei nu le știu cu exactitate.
În perioada de interviuri am discutat despre generali, despre armată, armament, ordine, televiziune. „Jurnal de România. 1989” este un spectacol care se naște doar din dialog.

Abia acum, după ce pot spune că am cercetat evenimentul din ’89 pot spune că a fost Revoluție. Am tot respectul pentru cei care au ieșit la Revoluție în stradă.

Ei au schimbat România, libertatea mea le-o datorez lor.

Elena Coman: Actorii ca documente ale Revoluției. „Jurnal de România. 1989” a fost creat în timp real, cu ajutorul intervențiilor întregii echipe și a unor consultanți externi. Cât de dificil a fost pentru actanți să treacă (din nou) prin niște experiențe marcante și cât de dificil ți-a fost ție să privești poveștile cât mai obiectiv pentru a le da o formă artistică?

Carmen Lidia Vidu: „Jurnal de România. 1989” s-a dezvoltat în timpul repetițiilor. Nu exista nimic la început. În timpul interviurilor cu actorii au început să se nască o parte din momentele spectacolului: cântecul Florentinei Țilea cu tatăl ei care a cântat în Corul Armatei și banda desenată.

Am căutat să am voci diverse și bine articulate. Era important să nu existe un monopol al unei singure păreri și al unui singur sex.

Ion Caramitru este actorul care a apărut pentru prima oară la Televiziunea Română în timpul Revoluției. Este cunoscut pentru „am învins”, „lucrează la un apel”, a fost un actant cunoscut în momentul decembrie ’89.

Oana Pellea e o actriță foarte vizibilă și prezentă astăzi în tot ce înseamnă mișcare civică. E un model pentru generația tânără. Ar putea să se bucure de dulcegăriile faimei, dar ea preferă să iasă în stradă, să manifeste, să-și spună părerea. Mi se pare că Oana Pellea ia în serios viața, meseria și rolul actorului în societate.

Florentina Țilea a fost recitatoarea lui Ceaușescu pe vremea când era copil în Iași. Tineri ca ea erau recrutați din grupele de teatru și erau pregătiți de mici să fie buni comuniști.

Daniel Badale era soldat în termen când a început Revoluția. Cu el am discutat despre ordinul „Radu cel frumos”, despre armament, TAB-uri, teroriști, despre teatru și familie.

Jurnalele acestor actori deschid un dialog despre cum ne raportăm noi la istorie. Am fost crescuți cu respect față de frică și cred că avem în noi un soi de „viața mea nu contează”, „cine sunt eu ca să vorbesc”, „de ce să vorbesc când pot să tac” „revoluția a fost făcută de ceilalți”, „eu sunt doar o istorie cu i mic”. Am simțit dialogul dintre echipă și mine ca o etapă de maturizare reciprocă.

Elena Coman: Mi se pare că există în spectacol o suprapunere fină a poziției omului obișnuit cu cea a artistului. A fost un gând intenționat? Regăsim aici și statutul artistului față în față cu Revoluția?

Carmen Lidia Vidu: „Jurnal de România. 1989” e un proiect construit pe baza relației artistului cu România. Acesta este textul care este videoproiectat la finalul tuturor Jurnalelor: „Teatrul riscă să devină irelevant pentru comunitate, iar pericolul vanității ne pândește și ne duce la izolare. Nu mai ascultăm decât părerile care le confirmă pe ale noastre. Jurnal de România. 1989 se dorește a fi un vehicul de comunicare, o invitație la dialog. Cât de mult ne influențează localizarea noastră și cât de mult influențăm noi comunitatea din care facem parte? Mai este teatrul unul din stâlpii comunității?”

Elena Coman: Teatrul documentar capătă valoare în plus prin mijloacele multimedia cu care operezi tu, venind ca un soi de mărturii, dovezi concrete, dar și ca un limbaj stilistic necesar. Ai pornit în explorarea acestui limbaj chiar de la începutul carierei tale, abordând diverse arii și tematici. Regăsești utilitatea mijloacelor multimedia cel mai bine în genul teatrului documentar?

Carmen Lidia Vidu: În educația mea artistică nu au existat granițe între arte. Am învățat să fac fotografie și să developez undeva pe la vârstă de 7-8 ani. Primul reportofon l-am primit pe la 9 ani și am făcut zeci de înregistrări documentare în satul Gornea în vacanțele de vară, iar pe la 13-14 ani am început să folosesc camera video și să filmez artiștii orașului Arad. La școală am avut o dragoste aproape poetică pentru matematică. Mi-a plăcut mult geometria care m-a ajutat să „văd în spațiu”.

Toate acestea m-au format și pe toate le-am adus în spectacolele mele: fotografia, filmul, muzica live, videoclipul, dansul contemporan, reality television, matematica, istoria, biografia mea. În 2003 am făcut primul spectacol la Teatrul ACT de pe Calea Victoriei. Cristina Rusiecki a scris despre spectacolul „Fool for love” și așa am aflat din articolul ei că ceea ce fac eu se numește Multimedia.

Eram tânără, îmi investigam emoțiile, gândurile. Citeam textele dramatice și mă căutam pe mine în personajele de pe scenă. Când aprindeam videoproiectorul intram într-un univers amplu, dar și foarte intim. Videoproiecția a fost și a rămas semnătura mea personală în spectacolul de teatru.

Acum folosesc zona documentară în teatrul multimedia. E o formă de cercetare de care am nevoie în studiul meu de lungă durată. Privesc realitatea sub lupă și acord timp detaliului. Îmi place experimentul, laboratorul, cercetarea. Pentru mine, ele merg mână în mână. Nu funcționez pe impuls, pe inspirația de moment. Viziunea mi-o construiesc abia după etapa de studiu intens. Multimedia e o unealtă de investigare umană și de spectacol teatral.

Elena Coman: Continuăm să vorbim despre relația noastră cu evenimentele din decembrie 1989, semn că încă suntem sub efectul lor. Și tot mai găsim lucruri de spus. Cum ar trebui să se raporteze generațiile născute post-Revoluție la fenomenul comunismului pentru a înțelege real ce s-a întâmplat?

Carmen Lidia Vidu: Ca să înțeleg un moment din istoria mea trebuie să-mi înțeleg construcția. E un studiu antropologic. O iau cu începutul: cine sunt părinții mei, ce educație au ei, unde s-au născut, când m-am născut eu, ce relație am avut cu ei, cu școala, cu educația sexuală, financiară, spirituală. E un soi de localizare geografică, istorică, etnică, sexuală, financiară, de gen, spirituală.

Așa pot înțelege de ce mă îmbrac într-un fel anume, de ce am sau nu o familie și copii, de ce merg sau nu la vot, de ce muncesc sau nu, cum mă raportez la educație și la cultură.

Dacă răspund la acest set de întrebări îmi înțeleg diagnosticul, altfel rămân la nivel de educație medievală. Înțeleg Momentul Revoluției doar dacă înțeleg biografia actorilor, înțeleg relația români – unguri – nemți – romi – partide politice – feminism doar dacă înțeleg construcția istoriilor cu i mic. Altfel istoria rămâne un clișeu, o poveste și nu o realitate.

Studiul biografic e începutul dialogului pe care eu îl propun în „Jurnal de România. 1989″. Eu la acest exercițiu îi invit pe cei tineri. Mulți pleacă de la spectacol cu o altă perspectiva asupra noțiunii de erou. Lecția cea mai importantă este cea a Normalității. Cred că în România eu abia prin Jurnale am învățat valoarea vârstei mature și bucuria de a fi normal.

Toată viața am crezut că trebuie să fiu copil, să fiu inocentă, să fiu vulcanică, poetică, elegantă, plină de forță.
Nimeni niciodată nu mi-a spus cât de minunată e normalitatea și vârsta matură.
Sper că publicul să prindă gustul dialogului, a discuției pe ton normal, să-și asume vârsta, genul, sexualitatea, naționalitatea. Ei învață o nouă viață de la actorii Jurnalelor.

Elena Coman: Ce tip de ecouri a născut spectacolul de la TNB în rândul publicului obișnuit? Au fost reacții neașteptate, care te-au surprins și poate chiar au lansat noi teme de căutare?

Carmen Lidia Vidu: Cea mai frumoasă reacție: la intrarea în TNB, un grup de vârstnici vorbea de „Lovitura de stat”. La ieșire au tot repetat „da, măi, a fost Revoluție! am făcut Revoluție”.
Spectacolul s-a bucurat de reacții care mi-au dat curaj, mi-au adus un premiu UNITER, a deschis porți la care nu a mai bătut nimeni de mult timp.

Elena Coman: „Jurnal de România. 1989” este un produs artistic, dar cu valoare documentară și emoțională. Tu ce ai învățat la finalul procesului de lucru despre Revoluție și despre comunism?

Carmen Lidia Vidu: Partea onestă a proiectului documentar „Jurnal de România” este să-ți propui sincer să nu știi nimic, să nu pretinzi că știi de dinainte verdictul. „Jurnal de România. 1989” este o experiență puternică și o invitație la maturizare. Am învățat frumusețe maturizării, a vârstei de adult, a sensului, a seriozității, a comunității, a dialogului.

E vremea să creștem, să ne maturizăm, să vorbim despre noi filosofii politice, despre noi sisteme de vot, despre egalitatea dintre sexe, despre feminism, despre toleranță, despre diversitate.

După Revoluție au apărut mulți care s-au lăudat că ei au făcut și au dres, că ei oricum îl dădeau jos, că de mult timp au organizat mișcările de protest, iar asta mi se pare jalnic. Mie tocmai de acești domni îmi era frică să discut despre Revoluție fiindcă eu credeam că numai ei știu adevărul, că doar ei sunt capabili să discute despre subiecte atât de ample.

Studiul, cercetarea, interviurile, discuțiile, m-au făcut să înțeleg un lucru clar: a fost Revoluție și eu sunt un om liber fiindcă poporul român a avut curaj și a ieșit în stradă.

articol pentru Curatorialist.ro de Elena Coman

Prietenă cu scrisul de când mă știu, povestesc despre câte-n lună și-n stele. Fascinată de teatru, caut cheia unor lumi (im)posibile, din care să prind bucăți pe hârtia virtuală. Pasionată de marketing, pun cuvintele și evenimentele în culori. Prezentă pe social media, caut permanent surse de inspirație. Dependentă de oameni și de soare, cred în „carpe diem!” și în „împreună”.

Curatorhttps://www.curatorialist.ro/
Oameni cu care împărtășim aceleași viziuni, oameni pe care îi admirăm și ale căror păreri și voce contează pentru noi. Oameni savvy în domeniul lor sau, pur și simplu, cu pasiuni și experiențe extraordinare, de dat mai departe.

1 COMENTARIU

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here