- Știi care este unul dintre primele aspecte ale funcționării în viața de zi cu zi, pe care îl abordez împreună cu clienții mei în procesele lor de terapie?
- Sau la ce exemple și amănunte aparent nesemnificative din poveștile oamenilor ciulesc urechile?
- Și unde ajung cei pentru care terapia funcționează? Cum se traduce o calitate mai bună a vieții lor, faptul că se simt conectați cu sine și au aflat răspunsul la întrebări capcană, precum „cine sunt eu” și „ce vreau eu”?
articol pentru Curatorialist de Ioana Elena Dăncescu, psiholog și psihoterapeut specializat în psihoterapia traumei și terapie de cuplu.
Sigur că sunt multe criterii, dar unul dintre acestea este pe cât de necesar vieții, pe atât de senzitiv la cele mai mici tulburări emoționale: relația cu alimentația. Astfel că, în relația cu mâncarea, descopăr în discuțiile cu fiecare om care îmi intră în cabinetul de psihoterapie un întreg univers de posibilități și resurse sau dificultăți și simptome.
Ca o paranteză, „cum mă hrănesc?” și „cum dorm?” cred că ar trebuie să fie două întrebări esențiale, parte din igienă emoțională la care fiecare dintre noi trebuie să se gândească și să acționeze zilnic. Și, de multe ori, calitatea alimentației și a somnului reflectă dificultăți de autoreglaj emoțional și chiar posibile traume nerezolvate.
În procesele de terapie, ies la iveală tot soiul de tulburări de alimentație, de la cele menționate în biblia psihologilor – DSM (manualul de diagnostic și statistică a tulburărilor mentale), la cele care sunt nespecifice: prea multă grijă și control legat de alimentație sau dimpotrivă prea puțină, mâncatul emoțional compulsiv sau refuzul mâncării pe fondul stresului și a emoțiilor profunde. Sau rigiditatea,inflexibilitatea și închiderea legat de tipurile de alimente pe care cineva la alege. Invariabil, toate aceste dificultăți vorbesc de fapt despre un Eu psihic, emoțional, care nu se poate regla și ajusta pe sine și care impacteaza astfel relația cu mâncarea.
Importanța mâncării
Și, de fapt, ceea ce am observat și eu în viața mea în ultimii ani, anii cei mai prezenți, conștienți și buni cu mine este că mănânc diferit. Încerc alimente noi, am descoperit gusturi și preferințe despre care nu intuiam vreodată că mi-au putea atrage atenția și, în general, nu las mâncarea la voia întâmplării. Mai degrabă, mâncarea este la voia mea și mă bucur cu toate simțurile de combinații și noutăți gastronomice. Astfel că, o parte importantă din relația cu mine însămi înseamnă și preocuparea pentru mâncare și gătit.
Din acest motiv, am început în timpul pe care mi-l aloc relației cu mâncarea să urmăresc bloguri și conturi pe social media cu oameni care gătesc și îi învață și pe alții ( așa ca mine, care s-au apucat de gătit în their early 30’s) cum să mânuiască ingredientele și rețele ușoare, spre medii ca dificultate. De aici a fost doar un pas mic să experimentez în bucătărie și să deschid canale de Youtube unde Jamila gătește. Și de aici încă un pas spre Netflix unde am urmărit o serie de documentare cu și despre chefi, poveștile lor de viață, crezul lor, cu ce se identifică și care sunt elementele lor de noutate. Sau cu alte cuvinte, în ce fel bucătăria lor și stilul lor vorbesc despre cine sunt ei cu adevărat.
Despre Chef’s Table de pe Netflix
Ultimul documentar din această serie pe care vi-l recomand cu căldură este Chef’s Table, varianta Pizza. Am văzut aici poveștile a șase oameni care au adus într-o pizza tot ce au descoperit despre sine și tot ce au înțeles despre ei înșiși până la acel moment. Dincolo de scenariu, lumina reflectoarelor și povestea prezentată că într-un documentar ce a reușit să intre pe Netflix, vreau să vă ghidez către o experiență, către traumele de identitate cu care s-au confruntat două personaje din acest documentar.
Traumele de identitate se referă la acele experiențe timpurii în care copilul nu este dorit și bine primit emoțional în relația de atașament cu mama lui. Bebelușul, uneori încă din perioada intrauterină, simte o respingere și faptul că este o povară și un obstacol în viața mamei (sau a părinților săi). Astfel că, singură variantă de supraviețuire psihică este aceea de a renunța la cine este el/ea cu adevărat și de a-și abandona propriul Eu și propria voință.
O altă variantă a acestui tip de traumatizare este atunci când ești dorit cu condiții: să fii lumina ochilor părinților, să ai un anumit gen (băiat sau fată), să dai sens vieții mamei sau să rezolvi/vindeci problemele mamei. Astfel că cei care suferă de această experiență traumatică încă de la începutul vieții este foarte posibil, chiar și adulți fiind, să nu fie în contact cu emoțiile lor, să își nege nevoile emoționale și să continue să încerce să îndeplinească doar așteptările celorlalți și să fie cine cred ei că ceilalți cred că vor ca ei să fie.
Miza?
Îndeplinirea nevoii de iubire, validare, de status, de atașament. Cu alte cuvinte, vom găsi oriunde în lume, indiferent de profesie, oameni care se identifică cu meseria lor sau cu rolul de părinte, ascunderea în spatele unor măști și dificultatea de a fi contectați cu corpul, emoțiile și gândurile lor. Din cauza traumei de identitate, acești oameni simt o confuzie generală legată de ceea ce au nevoie, ce le face bine și ce le face rău, când ceva este prea mult sau prea puțin.
Ce m-a atins în documentarul Chef’s Table Pizza?
Răspunsul general este că am aflat poveștile unor oameni care s-au conectat cu sine, cu istoria lor de viață, cu rădăcinile și moștenirile lor și s-au exprimat cu suficient de mult curaj pe sine în variante nebănuite de pizza. Iar răspunsul specific este că am identificat ca la carte, cel puțin în două episoade diferite, manifestările și punerea în scenă a efectelor traumelor de identitate de care protagoniștii sufereau.
Mi-a rămas în minte episodul doi, în care îl avem pe Gabriele Bonci, un om care pentru a supraviețui a trebuit ”să-și ucidă” personajul creat, masca cu care se identifica, cel care primea aplauze și validare de la o țară întreagă. A fost emoționant pentru mine să îl aud vorbind despre efectele traumei de identitate cu care se confruntase ca adult; să văd în imaginile majore ale abuzului care îl înghițea enorm de multă suferință și o sclipire de geniu, de om care este cu adevărat bun să facă pizza – ca un adevărat Michelangelo al pizzei.
Apoi a trebuit să renunțe la tot, să spargă masca personajului și să ajungă la el însuși ca să rămână în viață. Și da, viața de după o astfel de istorie traumatică (care nu este menționată, putem doar să avem ipoteze despre cum a ajuns el așa) nu e pufoasă și liniștită, dar cel puțin a rămas în viață cât să-și dea lui însuși și lumii ulterior, ceva din sclipirea și geniul pizzar-ului care însă nu mai reprezenta tot sinele lui.
Partea lui de pizzar a ajuns să fie o parte din el însuși, nu miezul și centrul existenței și a ființei lui.
Iar în celălalt episod care a rămas cu mine poți descoperi povestea lui Franco Pepe, un frate care renunță de tânăr la vocația și intenția lui profesională și rămâne să prepare pizza alături de tatăl și de frații lui. Ulterior, trăiește un șoc emoțional când tatăl moare, iar el trebuie să se îndepărteze și să se rupă de frații lui ca să poată crea o pizza care să îl reprezinte pe el.
Zbaterea și căutarea lui de sine, de sens și de un loc în care să fie el, cine vrea și simte el să fie, m-au emoționat profund. M-am gândit la dinamicile familiilor italiene pe care le intuiesc din filme și seriale: mult mai puțin deschise la individualitate și autonomie. Dar iată că în această poveste, cel care riscă să fie respins, criticat și renegat de familia lui, are curajul să se rupă, să se diferențieze și să fie pe cont propriu cine este el de fapt.
Întâmplător sau nu, la un moment dat, succesul lui și varianta lui de pizza fac loc de fapt și unei reconcilieri cu frații lui. Astfel că, în căutarea de sine și în răspunsul la întrebarea “cine sunt eu (când gătesc pizza)?” putem trăi experiențe dureroase, dar necesare formării noastre că indivizi cu o voință și o personalitate proprie.
Dacă te invit acum să te gândești la un răspuns sincer și autentic la întrebarea “cine sunt eu” în bucătărie sau în relație cu mâncarea ce ai răspunde?
Chiar dacă pe parcursul vieții nu am avut o șansă de conexiune cu Eul său identitatea noastră personală în materie de alimentație și cărăm bagaje grele cu noi înșine, viața ne poate scoate în cale o a doua, a treia, a patra sau a „n”-a șansă pentru creștere, autoreglare emoțională și întregire de sine.
În relație cu mâncarea, zi de zi, putem descoperi deopotrivă cât de flexibili, de creativi, de spontani și de capabili suntem să punem limite și să ne luăm în serios nevoile atunci când facem alegeri gastronomice. Pe de altă parte, în nici o parte a vieții noastre nu vom avea de tradus în prezent un atașament și o legătură pe care am primit-o în relație cu mama sau familia noastră la pachet cu alimentația.
Iar descâlcirea celor două ițe, cea a atașamentului, a iubirii și cea a Eului și a identității noastre este posibil să dureze o viață, însă o viață cu gust și arome în care ne căutăm pe noi înșine și prin bucătărie.
