Oare cum ar fi ca o bijuterie să nu reprezinte doar un simplu accesoriu? Să te transpună pe loc într-o altă lume și să-ți spună o poveste frumoasă despre viață, bucurie și magie.
UTOPIC este un brand românesc de bijuterii apărut în 2005, după shitftul în carieră și perseverența de a bate la tot felul de uși ale Monei Vulpoiu.
Mona Vulpoiu este o one woman show – designerul, sufletul și mâinile din spatele universului UTOPIC și își împarte timpul între băiețelul ei, Serafim, și bijuterii.
Trecând de la Arhitectură la Design, Mona știe cât de important este să-ți asculți visul și să te ghidezi după ceea ce te împlinește emoțional, chiar și atunci când drumul care ți se arată nu pare deloc ușor.
De la Micul Prinț până la Serafim, inspirația din spatele colecțiilor vine, așa cum spune Mona, dintr-un dar primit de la divinitate pentru care este zilnic recunoscătoare. Iar ca artist, ea spune că inspirația este un râu care curge și că uneori nici măcar nu își notează ideile, pentru că este sigură că se vor întoarce.
Fă cunoștință cu ceea ce înseamnă UTOPIC și universul Monei Vulpoiu în interviul ce urmează.
CURATORIALIST: Cum s-ar prezenta Mona într-o frază, pentru cei ce nu o
cunosc?
Mona Vulpoiu: Omul “orchestră” din spatele brandului Utopic.
Cum și de ce ai ajuns la UTOPIC? Spune-ne puțin despre parcursul tău profesional și trecerea de la Arhitectură la Design și business.
Ce bine ca am ajuns la Utopic! Mă gândesc foarte des la parcursul acesta, la cât de mult mi-am dorit să fac bijuterie și cât de greu a fost. Mă uit acum cât de ușor este să ajungi să faci orice, există mii de cursuri pentru orice chestie cât de mică. Atunci era extrem de dificil, și evident, mai era și problema financiară. Totul era extrem de scump, cel puțin pentru mine.
Trecerea a fost una extrem de grea, dacă aș avea mintea de acum nu aș mai fi stat agățată de visul arhitecturii. Unul frumos, dar unul ce nu cred că mi-a aparținut niciodată în întregime. Este bine că am înțeles diferența dintre a iubi și admira arhitectura și tot ce implică munca din spatele unei case, ca arhitect. Ador să fac amenajări și să gândesc spațiile mele până la cele mai mici detalii, dar mi se face și acum silă de acea viață chinuitoare, de multele nopți nedormite, predări, tone de cafea băută, etc.
Mă bucur că am avut curajul să îmi ascult intuiția și să abandonez definitiv arhitectura. Îmi amintesc și locul unde eram când mi-am luat inima în dinți și m-am încurajat să fac asta, cu toate “discuțiile” de acasă care erau împotriva noii idei.
Nu regret nimic, căci primele piese au ieșit în facultate, încurajate de profesoara noastră de atelier care ne-a dat ideea să mergem la târgul de mărțișor de la Muzeul Satului, unde am vândut tot în prima zi.
Au fost niște ani buni în care cerceii atârnați în balconul casei în care locuiam, lucrați în mare parte noaptea, au mers în paralel cu zilele de birou și facultate.
Iar la bijuterie am ajuns fooooarte greu. Aș spune extrem de greu. Nu știam, nu erau atâtea informații ca acum, nu erau cursuri, era unul singur, care la momentul acela, pentru mine era foarte costisitor, așa că lupta să înțeleg bijuteria a fost dusă, la propriu, cu bătut la toate ușile, din ușă în ușă, de la ateliere mici, la tot felul de hale și fabrici, am ajuns chiar la un nene cu un atelier auto care avea o mică baie de galvanizare.
E amuzant acum să îmi aduc aminte de fețele oamenilor care deschideau porțile/ușile care nu înțelegeau ce e cu mine, dacă sunt întreagă la minte și ce caut exact la ei la atelier. Cum pare și mai amuzant să înțeleg de câtă ambiție a fost nevoie să trec prin toate aceste căutări. Sunt multe de povestit, nici jumătate de zi de interviu nu ar ajunge.
Cred că la final pot spune că cel mai important a fost că nu mi-am pierdut niciodată
bucuria și că am știut că o să reușesc. Și am reușit.
Mi-am dat demisia, cu mâna tremurândă îmi încasam ultimul plic cu salariul de junior arhitect, cu care mi-am cumpărat, la vremea aceea, mult lut. După ceva ani a urmat un drum în Turcia, de unde mi-am cumpărat primele scule adevărate de bijuterie.
Nu am știut și nu am crezut niciodată că fac business. În plus, asta o vedeam ca partea care îmi dă libertate, care mă face să fiu fericită. Târziu mi-am dat seama că arhitectura pentru mine, în felul acela, era ca siropul extra amar pe care ești forțat să-l iei ca să te faci bine.
Deci drumul a fost greu, dar în viață cele mai apreciate lucruri sunt cele care vin după muncă multă. Bunica mea îmi spunea mereu să nu aleg niciodată drumul scurt, unde e greu și lung acolo este satisfacția cea mai mare.
Până și când bagam ața în ac, eu încercând să pun o ață cât mai lungă, ca să nu fiu nevoită să schimb mereu, îmi zicea că ața scurtă coase cel mai bine, și chiar dacă pare că muncești mai mult, de fapt îți ușurezi mult munca.
Noua ta colecție, Serafim, poartă numele băiețelului tău. Ce simbolizează asta pentru tine?
Mă așteptam la această întrebare de la oameni, dar în realitate nu au legătură. Colectia exista cu mult înainte să existe Serafim, băiețelul meu. Iar el poartă numele Serafim, pentru că pur și simplu am simțit că acesta este numele lui, că el a venit deja cu numele ales de el.
Aș spune că este mai mult inspirat de Serafim Rose și Serafim de Sarov, dar nu știu, în egală măsură și de Serafimii cei cu 6 aripi, primii îngeri care merg înaintea Domnului.
Cât despre colecție, serafimii au fost cei care au deschis drumul colecțiilor cu îngeri, am încercat să studiez puțin și să înțeleg fiecare ierarhie în parte, ca mai apoi să detaliez fiecare categorie de îngeri în parte.
Și în același timp cred că serafimii au fost cei care au deschis și drumul meu de regăsire. Chiar dacă se scrie că sunt îngerii de “foc” și că în realitate sunt înfricoșători, îi simt cei mai apropiați sufletului meu. Cred că ei ne învață să înțelegem iubirea supremă, în adevăratul sens, ceea ce am și căutat în toți anii aceștia.
Deci Serafim, băiețelul meu, a venit ca o încununare, ca un dar, la tot ce am căutat.
Cum reușești să armonizezi rolul de designer de bijuterii cu cel de mamă?
Nu știu cât pot să-mi dau cu părerea despre fuziunea dintre cele două roluri, căci au trecut abia 5 luni. Mi se pare o veșnicie și totodată atât de puțin. Aș spune totul cu măsură!
Vreau să mă bucur de toată perioada de bebelușeală, e ceva divin și nu aș vrea să pierd niciun moment. Dar pentru că sunt “one woman show”, atunci trebuie să am grijă și de Utopic, căci și el este copilul meu mai mare.
În atelier merg câteva ore pe zi, nu în fiecare zi, dar mi-am adus colțisoare din atelier în casă. Așa că în bucătărie am un colț, în sufragerie 3-4, în hol unul și tot așa. Și încerc în pauze să fac una alta.
Cred că e important, ca mame, să nu ne abandonăm de tot viața, ca trecerea la statutul de mamă să nu vină cu schimbări atât de drastice. Și în plus, cred cu desăvârșire că viețile nu se exclud, și că se poate munci și cu copilul. Din nou, tot la bunici am văzut că se poate.
Femeile în sate își legau copiii de ele și mergeau la muncă. Și se putea. Cred mult în ideea asta și mi-am impus să gândesc așa și să găsesc o armonie între cele două. Până acum mi-a ieșit, sper să fie bine de mai departe. Abia aștept să-l pot lua pe Serafim cu mine în atelier.
Spuneai la un moment dat că mentorul tău suprem este divinitatea. Care sunt valorile și credințele după care te ghidezi?
Pentru mine nu există ceva mai frumos în viața asta din care mă pot inspira sau în care să-mi pun atenția.
În primul rând, inspirația vine ca un dar de la divinitate, pentru care mulțumesc în fiecare zi. Pentru mine nu există ideea de a realiza ceva de la puterea mea, ci doar cu ajutor.
Cum, de altfel, și fiecare zi din viața mea este un dar. Iar acest divin, care este viu și nemuritor, este suprem, nu există ceva mai mare, deci de ce aș căuta în altă parte?
Este atât de ușor, dar tot atât de greu să recunoaștem minunea vieții; uneori avem nevoie de o viață întreagă să înțelegem.
Mulțumesc mereu pentru tot ce primesc, cu bune și cu rele. Încerc să trăiesc în adevăr și mai ales să nu îmi pun piedică singură. Am făcut asta mulți ani și nu a fost bine.
Iar arta pe care o fac este ca un semn de mulțumire, ca un dar în schimbul darului.
Ca în pilda talanților, încerc să fiu atentă la ce am primit ca să pot da mai departe și să folosesc spre bine tot.
Încerc să nu îmi pierd bucuria și să o pun fundație în tot ce fac în viața mea.
Cum arată o zi din viața ta?
Acum e mai simplă și mai plină de iubire. Mă trezesc cu niște ochișori plini de fericire care mă caută. Cu acest omuleț care trage de mine să mă uit la el și să-l pup de “bună dimineața”. Prima oră este plină de iubire și joc, pupici și gângureli, iar mai apoi totul se mută în bucătărie unde e scăldat în mirosul de cafea. De ceva vreme m- am apucat de făcut pâine și dimineața începe cu frământat aluatul pus la frigider de cu seara.
Tot dimineața este și momentul de atelier unde fug cât doarme Serafim. Iar apoi e liber de program, ori merg la magazin, ori ies la plimbare, ori citim, punem pâinea la cuptor, ascultăm muzică, ne jucăm. Iar între toate acestea sunt foarte multe “pauze“ de lucru: răspuns la clienți, făcut facturi, trimis colete, făcut acte, fotografii, etc. Dar în mare, de 5 luni cam asta e rutina.
De la îngeri la “Micul prinț” sau “Alice in Wonderlands”, creațiile tale au mereu la bază o poveste suprarealistă. În care ți-ar fi plăcut să trăiești?
Păi îngerii eu nu îi consider suprarealiști, ci cât de poate de reali. Deci pot să răspund doar că m-aș simți mereu ca Alice în Tara Minunilor. De când eram mică. Și asta pentru că am copilărit în acest sat în care nu am avut nici cine știe ce jucării și nici prieteni, așa că mi-am creat o lume imaginară extrem de bogată. Aș putea spune că mai ceva ca Alice.
Tot povestesc despre caii mei de când eram mică, așa știam eu, văzusem în desene animate… sau cine știe unde, văzusem și la bunicul meu că avea calul lui, așa că din toată livada îmi făcusem și eu doi cai din doi amărâți de pruni, pe care i-am modelat în forma de cal. Aveam locuri magice prin pădure unde părea că am “întâlniri“ cu tot felul de iepuri giganți sau alte animale de poveste, copaci care îmi erau prieteni, etc.
Nu am dus lipsa de povești chiar dacă am fost nevoită să mi le fac singură.
Cu Micul Prinț e o altă poveste, aș spune inspirată mai puțin din carte și mai mult din
realitate. Și cel mai mult mi-a plăcut Sandybell.
Cum gestionezi provocările unui business creativ și cine te ajută?
Nu mă gândesc prea mult la asta, încerc să nu mă mai iau prea în serios, ci doar să- mi fac treaba bine. Lucrurile merg bine de la sine atâta timp cât îți dai silința maxim. Nu mai am niciun ajutor. Am ajuns să le stăpânesc destul de bine și să le programez în așa fel încât să mă descurc singură. Nu iau mai mult decât pot face și sunt mulțumită cu asta. Pe viitor mai vedem.
Ai vrea să împărtășești cu noi o dorință secretă?
Vreau mult de tot să fac niște ceramică, am făcut un curs acum 12-15 ani (cred), mai mult ca hobby, dar nu mă împac deloc cu timpul pe partea asta. Deja fac prea multe lucruri.
Care este tipul tău preferat de bijuterie și de ce?
Inel! Clar inel! Pentru că am o obsesie totală pentru mâini. Mâna, care este ustensila omului, cea care este ajutor minții în a crea ceva frumos.
Mâinile, care vorbesc atât de mult și sincer despre omul care le poartă, mâinileee ♡… le ador. Și atunci inelele vin să “încununeze“ frumusețea aceasta, chiar dacă nu este estetică. Este foarte important, o mână pentru mine nu e frumoasă estetic. Vin multe cliente speriate că nu pot purta inele pentru că au mâini urâte. Iubitele mele, nu există mâini urâte! Nu există, punct.
Dacă ne-am imagina o oră din viața noastră fără ele cu siguranță le-am placa în aur de bucuria existenței lor.
Mătușa mea zice că mâinile mele s-au mărit de la muncă. Vreau să o cred.
Ai vreo poveste memorabilă a cuiva care a cumpărat bijuteriile tale?
Sunt multe, dar cel mai mult mi-a plăcut când, fiind la Berlin la un concert de pian, mi-am văzut inelul “Sat după sat“ purtat de o doamnă extrem de frumoasă și elegantă. Cu care ulterior m-am și împrietenit și care a devenit fană Utopic. Ea primise inelul în dar și îi amintea de inelele de căsătorie evreiești, cu casuțe.
Cum îți păstrezi inspirația vie?
Tocmai, nu o păstrez, o las să curgă. Căci inspirația curge, precum un râu. Noi, artiștii, ar trebui să fim pescarii de idei, să fim pe fază, și noi să fim vii. Dacă noi suntem vii și inspirația e vie în noi. Să avem atenția trează și îndreptată către frumos.
Sincer, chiar foarte sincer, nu fac nimic. Nici măcar nu mă gândesc la asta. Și acum, mai mult ca niciodată, am extrem de multe idei. Acum când am mâinile mai mult ocupate cu bebe Serafim.
Și nici măcar nu le notez, le las să curgă, căci știu că vor veni altele noi.
Tu ce ai FRUMOS astăzi?
Am darul zilei de azi și bucuria.
Mereu bucuria.
fotografii colecția Serafim: Andreea Mitran
fotografii arhiva personală Mona Vulpoiu
