Alții aleargă la maratoane, eu alerg între fericire și tristețe

Durata: 4 minuteCând eram mică și auzeam întrebarea “ce vrei să te faci când vei crește mare?”, mă gândeam că nu contează ce voi face, atât timp cât voi fi fericită, cât mă voi distra. Am călătorit, am urmat facultatea dorită, deși îmi doream să îmi iau un an liber după liceu. Am lucrat o perioadă în redacții de print și online, am cochetat cu ideea agenției de publicitate și chiar cu deschiderea unor magazine, dar tot la jurnalism m-am întors.

Odată cu trecerea anilor, mi-am dat seama că fericirea este o stare, iar motTo-ul meu în viață este “ne facem noi mari”, pentru că nu cred că ne vom face vreodată, ci vom continua să evoluăm. Iar când ești fericit, nu evoluezi mereu.

Dicționarul îmi spune că fericirea este “o stare de mulțumire sufletească intensă și deplină”. Avem momente când suntem mai fericiți și altele, la fel de normale, când suntem fără energie, poate chiar melancolici. Nu putem avea mereu aceeași stare.

Societatea ne-a dus un pic în eroare să credem că trebuie să fim mereu fericiți, că tristețea nu este acceptată. De aici provine și stigma cu privire la a cere ajutorul celor din jur sau chiar a specialiștilor și de ce vorbim acum mult despre burnout. Cred că în alergarea aceasta după fericire, mulți uită spre ce fug și odată ce încep, câteodată este greu să se oprească la timp ca să se bucure.

Tristețea face parte din căutarea fericirii pentru mine, la fel și dezamăgirea, frustrarea și eșecul. Așa că pot spune că ,în călătoria vieții mele, ca să fiu fericită, simt că trebuie să fiu împlinită, să am parte de toate sentimentele.

De multe ori, când am simțit altceva în afară de fericire și, mai ales, când mi-am exprimat sentimentul prin lacrimi, mi s-a spus că nu am de ce să simt asta, ci să mă uit la câte lucruri minunate am în viață. Am primit această recomandare atât de la femei, cât și de la bărbați, deci nu are legătură cu genul, ci cu felul în care am fost crescuți.

Nimeni nu ne-a învățat să gestionăm stresul de mici, cel mai des am primit “nu mai plânge”. Mi se pare similar cu felul în care pisicile își ascund fecalele în nisip, să nu se vadă…dar ele rămân acolo, nu dispar. Înțeleg când acest sfat vine de la generațiile mai vechi, au învățat că timpul este limitat și nu se mai leagă sentimental de multe lucruri.

Însă, dacă plângem sau cerem ajutorul, am fost crescuți să credem că nu este bine, că nu facem față, dar eu cred fix contrariul.

Când copilul meu face ceva singur, îl felicit pentru ce a făcut, dar îi aduc aminte că, dacă are vreodată nevoie de ajutor, sunt aici. Când plânge, îl asigur că este normal ceea ce simte, se descarcă, apoi îi amintesc că nu este singur și că totul are o rezolvare. Îl văd instant cum se relaxează. Eu privesc sentimentele întunecate ca un tren, despre care știu că va trece, apoi va veni luminița de la capătul tunelului. Așa că îl privesc și aștept.

Este în regulă să fim sensibili. Fericirea nu este condiționată. Nu depinde de alți oameni, de funcții, bani sau mai știu eu ce, sau nu ar trebui. Iar asta o spune un om care are pe frigider un magnet pe care scrie “Cei care spun că banii nu aduc fericirea înseamnă că nu știu unde să facă cumpărături”. Da, l-am primit cadou și de aceea l-am păstrat.

Am mai spus asta și în articolul despre frumusețe, pentru mine, fericirea este o stare de liniște, când timpul este suspendat și mă bucur de ce am în jur, nu de ceea ce îmi lipsește. Nu de puține ori am văzut prieteni care își doreau nespus un job, iar după ce și-au luat în primire responsabilitățile, gândurile zburau spre următorul țel.

Ce facem când nu mai fugim

Perioada restrictivă din ultimul an cred că ne-a învățat pe mulți o lecție despre a lua o pauză, a nu fugi și a utiliza ce avem. De a profita de timp pentru a sta cu cei dragi, de a învăța să gătim, de a ne transforma un colț al casei într-o mică seră sau poate o sală de sport.

Apoi, am văzut femei care și-au descoperit corpul și au început să îl iubească mai mult în această perioadă, dar și bărbați care și-au arătat sentimentele, ca teama, cu privire la siguranța celor dragi. Iar asta mi-a adus aminte de un citat al autoarei Glennon Doyle:

“Oare fetele își abandonează trupurile pentru că sunt rușinate de ele, iar băieții își abandonează emoțiile pentru că sunt rușinați de ele?”.

Las citatul aici pentru ca fiecare să înțeleagă ce vrea. Dar tare mult mi-ar plăcea dacă îți împarți gândurile cu mine mai jos, despre fericire sau despre ce înțelegi din citatul de mai sus pentru că unul dintre cele mai lungi studii despre fericire a dovedit faptul că socializarea este esențială, chiar și digital.

Iar, dacă ai vreodată nevoie de ceva să te binedispună, recomand clipurile scurte ale Kristinei Kuzmic. Și, în cazul în care nu știi ce să faci ca să începi să fii mai fericit, deschide telefonul, lasă apps de social media, orientează-te către o aplicație cu o hartă, alege o destinație la 30-60 de minute distanță de mers și fă o plimbare sau aleargă către fericire…sau poate la un maraton. Să dau și o dumă că viața este un maraton între fericire și tristețe?

fotografie via UNSPLASH

Elena Vrabie
Port multe pălării și învăț în fiecare zi despre viața de femeie, mamă, soție, iubitoare de patrupede și jurnalist Millennial cu o experiență de 10 ani în domeniu. Când nu scriu, vloguiesc! #alwaysoptimising

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here