Am aproape 26 de ani și am umplut deja peste 30 de agende. Nu pot spune că a fost un plan sau un scop – pur și simplu s-a întâmplat. Într-un fel, scrisul a fost mereu acolo, ca un prieten discret, dar de neînlocuit, care m-a ajutat să navighez prin haosul vieții.

Primul meu jurnal, un caiet micuț cu coperte ciocolatii, cu trei prințese Disney și o închizătoare cu scai în formă de inimă, a fost un cadou de la părinți. Nu mai țin minte ocazia, dar aveam 8 ani.

Un articol scris de invitata noastră de astăzi, Cristiana Pantici, jurnalist cultural, fondatoarea Zenobisme.ro, feministă și autoarea cărții „Zenobistele. 27 de feluri în care să ai succes, regăsindu-ți feminitatea”.

L-am deschis timid și am scris primele rânduri – „Astăzi am primit acest jurnal cu prințese. E frumos și o să scriu aici despre viața mea secretă de sirenă.” Influențată de serialul H2O, am lăsat imaginația să se joace. Nu aveam nici cea mai vagă idee că era începutul unui obicei care avea să devină ancora mea în momentele de incertitudine, anxietate și chiar tristețe profundă.

Astăzi, când merg la părinți și scot din cufărul din lemn cu lacăt făcut de tata teancurile de jurnale, văd mai mult decât simple caiete. Fiecare pagină este o fereastră spre o versiune mai tânără a mea, spre momente de bucurie, confuzie, durere, dar și spre perioade care m-au modelat.

Ce am descoperit pe parcursul acestor 18 ani este că scrisul, oricât de banal sau dezordonat ar părea, are un efect profund asupra sănătății mintale.

Scrisul ca terapie

La început, nu mi-am dat seama că scrisul în jurnal ar putea fi o formă de terapie. Era doar ceva ce făceam instinctiv. Când mă certam cu prietenii la școală sau când aveam senzația că bunica nu mă înțelege, jurnalul era singurul loc unde mă simțeam în siguranță să spun ce gândesc.

Pe măsură ce am crescut, am început să înțeleg că procesul de a pune gândurile pe hârtie nu era doar o descărcare emoțională. Era un mod de a le organiza, de a găsi sens în ele. Emoțiile mele – fie că era vorba de furie, tristețe sau anxietate – păreau mai puțin copleșitoare odată ce erau exprimate.

În adolescență, când am trecut prin perioade de anxietate intensă, scrisul m-a ajutat să înțeleg ce se întâmplă cu mine. Uneori, eram prea speriată sau rușinată să vorbesc cu cineva despre fricile mele, dar jurnalul era acolo. Mă lăsa să fiu vulnerabilă fără teamă de judecată.

Claritatea prin cuvinte

Unul dintre cele mai mari beneficii ale scrisului în jurnal este claritatea pe care o aduce. Există un haos în mintea fiecăruia dintre noi, mai ales în momentele de stres. Gânduri care se suprapun, temeri care par mai mari decât sunt în realitate, scenarii care nu se vor întâmpla niciodată… Toate aceste lucruri pot deveni copleșitoare.

Scrisul este, pentru mine, o modalitate de a îmblânzi acel haos. Când pun pixul pe hârtie și încep să descriu ce simt sau ce gândesc, totul încetinește.

Emoțiile mele încep să prindă contur, iar gândurile care păreau confuze capătă o structură. Uneori, în mijlocul unei fraze, găsesc răspunsuri la întrebări pe care nici nu știam că le aveam.

De multe ori mă întorc la paginile scrise cu luni sau chiar ani în urmă. Citindu-le, observ tipare – cum reacționez la stres, cum îmi gestionez fricile sau cum găsesc bucurie în lucruri aparent mici. Această conștientizare mă ajută să devin mai atentă la mine însămi și să iau decizii mai bune.

Pentru mine, scrisul a fost mereu mai simplu. Evitam să vorbesc despre sentimentele mele. Este paradoxal, pentru că îmi place să vorbesc, dar atunci când vine vorba de vulnerabilitate, cuvintele scrise par mai sigure. Când scriu, nu simt presiunea de a fi coerentă sau de a găsi cuvintele potrivite imediat. Pot să mă întorc să șterg, să rescriu.

Cuvintele curg într-un ritm natural, iar foaia de hârtie nu mă întrerupe. Este un spațiu unde pot fi sinceră în totalitate.

Un obicei pentru o viață întreagă

După 18 ani de scris constant, nu-mi pot imagina viața fără jurnal. Este mai mult decât o simplă colecție de amintiri – este un instrument care m-a ajutat să cresc, să învăț și să mă vindec.

Ceea ce am învățat este că nu trebuie să fii scriitor ca să ții un jurnal. Nu contează dacă scrii bine sau dacă gândurile tale sunt dezordonate. Important este procesul, actul de a-ți da voie să te oprești, să reflectezi și să-ți exprimi emoțiile.

La aproape 26 de ani, sunt recunoscătoare pentru fiecare pagină scrisă. Jurnalul mi-a fost cel mai bun prieten, cel mai răbdător ascultător și, uneori, cel mai sincer consilier.

Știu că, indiferent de ce îmi rezervă viitorul, voi avea mereu acest spațiu unde pot să fiu eu însămi, cu toate imperfecțiunile mele.

Scrisul m-a învățat că sănătatea mintală nu este despre a fi mereu fericit sau despre a evita emoțiile dificile. Este despre a găsi moduri sănătoase de a le gestiona, iar pentru mine, jurnalul a fost întotdeauna unul dintre cele mai puternice instrumente. Și va continua să fie.

Foto credits: unsplash.com