Lunea de după turul 1 de la alegeri m-a găsit cu o neliniște surdă în piept.
Plus o nevoie de a face ceva cu mâinile, de a mișca, de a aranja, de a simți. Am ieșit în mica mea grădină de pe balcon și în pauza de masă, mai mult din instinct, am început să mut câteva orhidee în ghivece mai mari, mai bogate, mai potrivite pentru creștere.
Lucrul cu mâinile prin pământ, scoarță, rădăcini, provenite din substratul orhideelor și gesturile mele simple aveau cu un soi de scop măreț: ca și cum aș fi vrut să le ofer lor ceea ce și eu tânjeam și aveam nevoie, anume un loc mai sigur, mai stabil (ca o paranteză, orhideele se schimbă destul de rar, când nu sunt înflorite și adevărul este că nu era musai necesară replantarea lor, dar nu aveam alte plante la îndemână).
Cu mâinile pline de pământ, m-am oprit la un moment dat și mi-am pus o întrebare esențială: „Ce simt acum, de fapt?” Și poate mai important: „Când m-am mai simțit așa?”
Câteva ore mai târziu, răsfoiam din nou cartea lui David Kessler, „Găsirea sensului după pierderea unei persoane dragi”, tradusă în 2023, și mi-a revenit în minte articolul său de la începutul pandemiei, care tratează tema relației dintre doliu și anxietate. A fost pentru mine atunci ca o lumină lină de înțeles printre multe umbre. Azi, cuvintele lui m-au atins din nou, dar într-un alt loc din mine.
articol pentru Curatorialist de Ioana Elena Dăncescu, psiholog și psihoterapeut specializat în psihoterapia traumei și terapie de cuplu.
Citind din nou rândurile lui David, am realizat că starea aceea apăsătoare care mă însoțea nu era doar dezamăgire, frustrare sau epuizare. Era ceva mult mai profund… Era/este o formă de doliu. Un doliu fără un nume clar, dar cu o prezență foarte reală. Nu pentru o persoană pe care am pierdut-o, ci pentru o stare de fapt, de lucruri, pentru o speranță, pentru o direcție care pare sau este în risc să se destrame.
Autorul ne vorbește despre diferite forme de doliu care pot apărea nu doar în urma pierderii cuiva drag, ci și atunci când pierdem certitudini, siguranță sau repere fundamentale. Și dintr-o dată, tot ceea ce simțeam avea un cadru. Avea un sens.
„Ne doare, dar nu știm mereu de ce.”
Este o frază pe care o spun sau o gândesc în procesele de psihoterapie ale clienților mei.
În ultima perioadă, mulți dintre noi simțim poate o formă de neliniște greu de explicat. O apăsare, o îngrijorare, un soi de trezire în timpul nopții și senzația de cap gol, fără preocupări anume. O formă de anxietate difuză, o oboseală emoțională care se tot adună. În fața incertitudinii politice tot mai accentuate, a discursului public tensionat și haotic și a sentimentului că pierdem, treptat, repere importante, ceea ce trăim poate fi, de fapt, o formă de doliu.
David Kessler este și co-autor al teoriei celor cinci etape ale doliului, care sunt destul de cunoscute și mediatizate și ne propunea la începutul pandemiei o perspectivă care rămâne extrem de valabilă și astăzi: disconfortul profund pe care îl simțim în vremuri de criză este adesea o formă de doliu. Nu doar pentru ce am pierdut deja, ci și pentru ce ne temem că vom pierde.
Privind prin această lentilă, putem înțelege mai bine reacțiile noastre emoționale la ceea ce se întâmplă acum, cu noi toți în România. Putem să ne apropiem de toată frica, furia, resemnarea sau dorința de retragere pe care le trăim la diverse intensități zi de zi. Și poate cel mai important aspect este că putem începe să le conținem, să le procesăm și să căutăm un minim de sens în mijlocul incertitudinii.
Pentru mine a fost extrem de util și un sprijin real în timpul pandemiei ideea ca doliul nu înseamnă doar pierderea unei persoane dragi. A fost atunci pentru mine o ancoră și o resursă.
Doliul poate însemna pierderea unui sentiment de siguranță, al unei speranțe sau a unei direcții comune. Astăzi, mulți dintre noi trăim cu siguranță un doliu anticipativ: acea teamă apăsătoare că lucrurile s-ar putea înrăutăți, că drepturile democratice, echilibrul instituțional, juridic și social, sau valorile în care am crezut ar putea fi subminate și anulate. Este o formă de doliu care ne menține în alertă continuă sau vigilență, încordați și cu gândul mereu la ce „ar putea să urmeze”.
Simultan, trăim și un doliu colectiv: o emoție împărtășită la nivel social, un fel de tristețe difuză care nu este doar personală, ci aparține unui întreg grup sau națiuni. O putem simți și recunoaște în conversațiile cu cei din jur, inclusiv în social media, în nemulțumirea și mânia prezente în spațiul public, în retragerea sau apatia unor oameni altădată implicați. Acest doliu ne leagă, dar în mod paradoxal, ne poate și izola dacă nu este conștientizat și exprimat.
Recunoașterea durerii poate fi primul pas spre transformare!
A înțelege că ceea ce trăim este o formă de doliu nu înseamnă resemnare, ci o cale spre claritate. Când numim acest doliu (sau această durere) în diverse forme, precum „mi-e teamă”, „sunt dezamăgit”, „mă simt neputincios”, începem deja să îl îmblânzim, să ne eliberăm puțin din strânsoarea lui.
Din acest loc de mai multă luciditate și compasiune, putem cultiva o formă sănătoasă de implicare în relațiile noastre, în comunitățile cărora le aparținem, în viața civică. Putem crea un sens, așa cum ne propune David Kessler, nu prin negarea realității, ci rămânând ancorați în valori, în gesturi mici, dar constante, care ne reconectează la ceea ce contează.
În vremuri instabile, a ne păstra umanitatea prin orice mijloc, oricât de mic ar fi, prin gândirea, prin emoția, prin acțiunea noastră, ne face de fapt să fim curajoși și rezilienți.
Și putem să ne concentrăm să plantăm niște semințe care să ne crească propria capacitate de fi rezilienți. Poate că nu putem controla viitorul apropiat, dar ne putem cultiva prezența.
Fiecare dintre noi poate contribui la sănătatea psihică a comunității în care trăiește prin felul în care înțelegem și ne conținem propria durere. Într-un context marcat de polarizare, alb/negru, bun/rău și multă nesiguranță, conștientizarea emoțiilor și dialogul sincer cu Eu nostru autentic devin forme de responsabilitate personală. Așa cum spune David Kessler, „durerea cere să fie văzută, auzită și simțită”. Iar din această întâlnire sinceră cu durerea și doliul pe care îl trăim, putem construi măcar un sens.
Pentru cei care doresc să aprofundeze această perspectivă, recomand cartea lui David Kessler, „Găsirea sensului după pierderea unei persoane dragi”, și pentru că este scrisă într-un limbaj accesibil oricui și are ca tema centrală modul în care putem transforma doliul în forță interioară și în reconectare cu viața.
Este firesc să nu știm toate răspunsurile. Nici despre lumea în care trăim, nici despre propria noastră direcție în ea. Dar știu că, în timp ce mutam orhideele dintr-un ghiveci în altul, ceva din mine s-a liniștit. A fost un gest mic, dar plin de sens.
Poate că și noi avem nevoie, din când în când, să ne replantăm. Să ne mutăm din gânduri vechi în unele care ne susțin și se deschid spre mult mai multe posibilități. Să facem curățenie printre așteptări, frici și narațiuni împrumutate. Printre mecanismele de supraviețuire și polaritățile prin care judecăm lumea. Printre unele emoții accelerate, în timp ce altele sunt înfrânate cu brutalitate.
Poate că e momentul să ne întrebăm nu doar ce ne doare, ci și ce merită să fie îngrijit și crescut în noi.
Sursă foto https://unsplash.com/
