Cel mai greu lucru pe care l-am făcut a fost să accept cine sunt cu adevărat, să ajung să mă plac. A fost nevoie de zeci de tuburi de vopsea și sute de lei cheltuiți în saloanele de înfrumusețare.

 La fel ca mai toate femeile pe care le-am cunoscut, nu am avut vreodată o părere extraordinară despre mine, dar nici nu mă displăceam. Eram încă o adolescentă, mult prea tânără ca să-mi dau seama că persoana cu care am o relație, care ar fi trebuit să mă iubească așa cum sunt, lucra sistematic la distrugerea puținei încrederi pe care o aveam.

Un articol scris de invitata noastră de astăzi, Cristiana Pantici, jurnalist cultural, fondatoarea Zenobisme.ro, feministă și autoarea cărții „Zenobistele. 27 de feluri în care să ai succes, regăsindu-ți feminitatea”.

Aproape patru ani a durat acea relație. Aveam 16 ani și jumătate când l-am cunoscut și abia împlinisem 20 când lucrurile se încheiaseră definitiv. A fost perioada în care am plâns cel mai mult, perioada în care am început să citesc cărți de psihologie, perioada în care magneziul era cel mai bun prieten al meu, când am aflat că am umerii ca de gâscă, că nu-mi permit să mănânc dulciuri, cu toate că aveam 64 de kilograme și 1,70 înălțime, când am aflat că „altele au până și unghiile de la picioare mai frumoase” decât ale mele.

Eram atât de manipulată și nefericită încât nu puteam ieși de acolo. Părinții au încercat să vorbească cu mine, să îmi explice, să mă ajute, iar eu… tăceam.

Am ieșit din acea relație extrem de șifonată. Vreo două săptămâni nu prea am avut poftă de mâncare, așa că am slăbit. Apoi, după o lungă sesiune de plâns, filme și cărți, mi-am dorit schimbarea.

M-am născut cu un păr șaten închis, spre brunet, care se ondulează. Ajunsesem să-mi îndrăgesc părul, așa că ani de zile ideea vopsitului era departe de mine. Totuși, în acel februarie ploios, m-am dus acasă la părinți și i-am zis mamei că vreau să mă tund și să mă vopsesc.

De la roșu închis la blond

Prima culoare aleasă a fost un roșu bordeaux, care era vizibilă doar la lumină. Eram tunsă doar puțin mai scurt, așa că schimbarea nu era cea la care visam.

Câteva săptămâni mai târziu, în camera de cămin, o colegă de cameră și bună prietenă m-a ajutat să îmi deschid nuanța. Îmi plăcuse rezultatul, dar tot nu era suficient. În acea primăvară, m-am împrietenit, pentru prima dată, cu decolorantul.

M-am făcut blondă și am adorat noul look. Eram atât de diferită, atât de schimbată, atât de nouă și totuși… atât de departe de mine, de cine eram de fapt.

Eram o fată de 20 de ani cu un păr blond de păpușă Barbie, care purta rochițe și căra mereu o carte după ea.

Am fost blondă o lungă perioadă de timp. Simțeam că mă regăsesc mai tare în acel nou aspect, oamenii din viața mea nu mă recunoșteau imediat, iar acest lucru mi-a plăcut deosebit de mult. Era ca o mască, ca o costumație, puteam să devin oricine altcineva, nu mai eram fata aia fraieră și tânără care „a fost jucată pe degete”.

Și ca schimbarea să fie totală, am decis să mă mut din Cluj, orașul în care făcusem primii doi ani de facultate. M-am transferat la distanță și m-am mutat în București, unde viața mea avea să se schimbe 180 de grade.

Toate culorile din lume

M-am vopsit în nuanțe de blond din ce în ce mai deschise. Apoi a venit pandemia. Stând în casă, plictisindu-mă destul de tare, mi-am zis că acum este momentul să mă joc, să folosesc toate culorile care îmi surâd.

Am făcut o comandă online și mi-am luat o vopsea turcoaz, cu care mi-am „aranjat” vârfurile. Nu mi-am dat seama că, de fapt, nu era drăguț, ci un eșec total. Noroc că nu trebuia să ies din casă, nici măcar la cumpărături.

O perioadă am revenit la blond, apoi roz, iar în toamna acelui an, mi-am făcut părul albastru intens. Acea culoare a arătat mai bine decât m-am așteptat.

„Cristiana arată ca fetele de pe Unspalsh”, mi-a zis o colegă de la primul job pe care l-am avut în comunicare. Mă înstrăinasem atât de tare de mine încât nici nu-mi mai dădeam seama că cine semăn ori dacă aduc cu cineva.

Apoi am avut părul iar blond și apoi chiar negru ca abanosul.

Atunci când sănătatea părului ar trebui să fie mai importantă

Aveam 22 de ani când părul meu a trecut prin cea mai dificilă perioadă. Era atât de degradat de chimicale încât abia se mai ondula și arăta de parcă fusese ars cu lumânarea.

Dorința de schimbare era atât de puternică încât nu m-am putut opri. De la brunet am trecut iar la blond, apoi mi-am făcut șuvițe verzi și am ajuns la un roșcat intens. Țin minte că râdeam cu iubitul meu, că de fiecare dată când dormea la prânz, ajungea să se trezească cu o iubită care arăta diferit.

M-am oprit din vopsit singură atunci când m-am speriat cu adevărat. Mi-am luat un decolorant destul de agresiv, așa că după ora petrecută cu el în păr, la uscare, am sesizat că mi se rupe părul de la jumătate.

Adunam smocuri lungi și groase de păr și plângeam. Din fericire, doar partea din față fusese afectată, iar cu puțină stilizare părea că mi-am făcut breton. Am rămas blondă jumătate de an.

M-am tuns apoi și m-am făcut iar brunetă, numai că nu era un negru în care să mă regăsesc, să-mi aparțină în vreun fel. Astfel, acum doi ani, înainte de Revelion, mi-am făcut părul ombre la salon.

Șapte ore am stat acolo, timp în care am citit „Americanca”, de Heddi Goodrich. Mai mult, mi-a făcut și un tratament extrem de necesar. La final, aveam un blond superb, ca din reviste, de care am ajuns să mă plictisesc după vreo 8 luni.

M-am întors la un roșcat-portocaliu, tomnatic, apoi, după încă câteva luni, m-am făcut iar brunetă, iar de atunci nu m-am mai vopsit.

Întoarcerea la rădăcini

Pandemia m-a mai afectat într-un fel… La începutul lui 2020 avea 60 de kilograme, iar la finalul acesteia ajunsesem la 90. La fel ca multă lume, am petrecut mult timp în casă… mâncând.

Am mai avut o perioadă în care am mers la sală, am slăbit șapte kilograme, apoi am mai adăugat două. M-am menținut la 85 de kilograme încă un an și câteva luni, iar în această vară, după ce am încheiat niște proiecte toxice, stresante, m-am enervat pe mine.

Îmi doream să port iar toate hainele la care visam, să mă mișc ușor, să nu mai sufăr atât de tare de la căldură, să nu mă mai doară spatele și genunchii, să pot purta rochii cu bretele fără să mă mai simt complexată de brațele mele groase.

Șase luni mai târziu, după ce mi-am schimbat stilul de viață, am reușit să ajung la 65 de kilograme. Pe la 74 de kilograme mi-am zis că îmi doresc să fiu iar cum eram, fata cu păr șaten închis, care se place exact așa cum este.

M-am tuns scurt, bob. Am scăpat de șuvițele care erau vopsite, iar părul meu arată mai bine ca niciodată. Și eu mă simt bine în piela mea… după foarte multă vreme.

Este normal să trecem prin transformări, să ne căutăm. Cred că este necesar să începem această călătorie și să punem pauză și să ne întoarcem atunci când simțim că am luat-o pe drumul greșit.

Foto credits: unsplash.com