Universul ludic în care trăiește și lucrează designerul Maria Mandea este uimitor de frumos. Acest univers poartă numele de Micul Haos, cu precizarea că denumirea este simbolică și provine de la scurtmetrajul cu același nume al regizorului Rainer Werner Fassbinder (Das Kleine Chaos, 1966).
Pentru că, de altfel, nu este niciun haos în studioul luminos în care iau naștere păpuși -personaje, jucării din pânză, personaje ilustrate și care, uneori, chiar prind viață datorită măiestriei Mariei de a le pune în animații.
Maria este din București și mărturisește că se identifică destul de bine cu orașul, deși ar fi preferat să fie mai puține mașini. Cu toate că parcursul educațional ar fi dus-o către matematică sau informatică, la 16 ani a decis că vrea să învețe să deseneze. Ceea ce a și făcut, astfel că a terminat Design de produs în cadrul Universității de Arhitectură și Urbanism Ion Mincu, unde a exersat diverse proiecte tot pe teme ludice, care au antrenat-o pentru ceea ce urma să devina cariera ei. În prezent, pregătește teza de doctorat pe tema designului de joc în cadrul Universității de Artă.
…
Acest articol face parte dintr-o serie dedicata artizanilor zilelor noastre, oameni care încă mai fac cu propriile mâini lucruri frumoase, cu grijă, cu pasiune. Dacă vrei să ne povestești despre meșteșugul tău sau cunoști pe cineva care este artizan într-un domeniu, scrie-ne pe curator@curatorialist.ro ca să î(ț)i facem povestea cunoscută.
…
Am vizitat-o pe Maria în studioul din Știrbei 47, pe care îl împarte cu alți creatori. O clădire veche, cu 2 etaje (și o mansardă), cu o scară întunecată, dar atmosfera se schimbă total când întri în spațiul creativ de la etajul 2. O sală mare, cu multe ferestre ce dau direct spre bulevard, luminoasă și mobilată minimalist.
Spațiul Mariei este reprezentat de un birou, un scaun și un mic dulap alături. Plus o mașină de cusut, cum Maria mai are una la fel și acasă. Mai sunt câteva păpuși și jucării textile care dezvăluie îndată natura meseriei, o ramă foto și câteva printuri și fotografii lipite pe perete.
O tabletă pe birou pe care desenează ilustrații, o agendă în care mai face Maria schițe atunci când îi vine o idee nouă, câteva jucării de pânză care îi țin companie.
Am rugat-o pe Maria să ne arate puțin din meșteșugul de a face păpușile-personaje. Materialele de bază sunt sârma și o plastilină specială, foarte ușoară și care se usucă rapid. La care se adaugă însă mult talent, îndemânare și imaginație. Și, desigur, spiritul ludic, care o însoțește permanent pe Maria.
Dragostea ei pentru joc și jucării se vede imediat, din privire, din modul în care parcă se transfigurează atunci când începe pune mâna pe păpuși, parcă o nouă lume i se deschide în față și la care doar ea are acces.
În câteva minute, a creat baza unei păpuși-personaj. A tăiat o bucată lungă de sârmă pe care a îndoit-o, i-a dat formă de corp, cu mâini și picioare și din care a creat scheletul. Datorită flexibilității acestei sârme, și corpul păpușilor este flexibil, ceea ce le conferă un plus dinamism și realism.
Au urmat modelarea capului din plastilină și punerea elementelor ce dau viață unui chip: ochi, nas, gură. Maria a atașat capul personajului la corp și iată, baza este gata. În funcție de proiect, îi va face finisările și accesorizarea ulterioară.
Citește mai jos interviul cu Maria despre joc, păpușile personaj și tot ce înseamnă universul Micul Haos.
Ce este Micul Haos și de unde acest nume?
Numele e inspirat dintr-un film al lui R.W. Fassbinder, unul dintre primele lui scurtmetraje. Se numește fix așa, Micul Haos – Das Kleine Chaos. E despre 3 prieteni care “împrumută” bani de la o familie burgheză pentru a merge la cinema. E o lume în care le văd încadrându-se (pe personajele pe care le fac). În continuare văd o afinitate între cele două. De aceea nu am schimbat numele în momentul în care mi-a dat seama că nu este la fel de ușor de reținut pentru o audiență internațională. Și da, vă recomand să vedeți filmul.
Cum ai deprins meșteșugul creării păpușilor?
Prin 2012 am găsit printre pozele de familie și câteva fotografii cu o păpușă, un băiat îmbrăcat în blugi și cu aparat de fotografiat. Era un personaj făcut de mama mea. O fotografie alb-negru, de dinainte să mă nasc eu. Ea asta a făcut toată viața, costume, păpuși, a proiectat îmbrăcăminte. Am fost de multe ori în atelierul ei și m-a învățat să cos destul de devreme, înainte să învăț să scriu. În continuare am lucruri de învățat de la ea.
Însă abia atunci am descoperit ceva ce m-a făcut să-i cer să-mi arate cum era făcut acel personaj. Îmi plăcea atitudinea lui, părea real, părea că are idei și păreri proprii. Așa că am încercat să fac și eu un personaj, unul pe care l-ai fi putut vedea pe stradă. M-a interesat de la început și să-i fac fotografii care să transmită și altora ceva din personalitatea nou creată. Este o formă de joacă mai puțin conștientă, când cineva se uită la o fotografie și începe să își imagineze povești pornind de acolo. Și un exercițiu de creativitate pe care îl admir. Între timp am dezvoltat și alte tipuri de personaje-jucării, dar am păstrat ideea de a crea personalități. Mi se pare foarte important dialogul dintre jucărie și cel care se joacă.
Când ai lansat acest proiect antreprenorial și cum au fost începuturile? Cum este să te ocupi de un business “jucăuș”?
Proiectul Micul Haos a început în 2012. Atunci am făcut primele personaje, am ales numele și am început să le fac fotografii pe care să le și public online. În timp, am început să primesc cereri de la oameni care își doreau și ei un personaj Micul Haos, dar a continuat să fie un proiect personal, pe lângă școală sau alte proiecte profesionale. Abia în primăvara lui 2020, o dată cu pandemia, am preluat și o direcție antreprenorială, direcție pe care încă o descopăr. A fost un moment în care tocmai mă întorsesem în țară după o perioadă de câteva luni și nu aveam ceva de lucru.
Așa am ajuns să transform un proiect personal într-unul profesional, care necesită pricepere în mult mai multe domenii. Pe moment, mi se pare că e o experiență de formare esențială pentru mine: că învăț câte puțin din fiecare aspect. Bineînțeles, pe viitor, vreau să rămân la ce știu să fac cel mai bine: să mă joc.
Ce au reprezentat jocul și joaca în copilăria ta? Care erau modalitățile tale preferate de joacă?
Cred că răspunsul e valabil pentru orice copil: joaca e principala activitate, e ceva ce iei foarte în serios. M-am jucat în multe moduri, de la jocuri în fața blocului la joaca cu păpușile. Dar cel mai bine îmi aduc aminte jocurile de construit. De la cuburi și lego la încercarea de a face un sistem de distribuție a apei pentru păpuși.
Un pic mai târziu, pe la 10-12 ani așa, știu că îmi plăcea mult să îi învăț pe alții, să mă joc de-a profesoara – nu par un copil prea simpatic, nu? :)) Dar cumva am convins ceilalți copii să se joace în continuare cu mine. Mulți ani mai târziu mi-am dat seama că există o legătură foarte strânsă între joc și învățare, în care cred foarte tare.
În semnătura ta ai sintagma „playful being”. Crezi că adulții ar trebui să mai acorde timp jocului? Cum ar putea face asta?
Cred că “playful being” e răspunsul meu la întrebarea “ce vrei să te faci când vei fi mare?”.
Cât despre dacă adulții ar trebui să acorde mai mult timp jocului: Clar. Cum? Aici e mai dificil. De multe ori ai atâtea de făcut încât numai de asta nu-ți arde. O soluție este de a integra jocul în viața de zi cu zi. De a crea spațiu de joacă atât pentru tine cât și pentru ceilalți. O formă de generozitate în raport cu timpul. Și mai e ceva: Scopul jocului e joaca. De multe ori, asta contrazice regulile societății în care trăim. Dar aici este și puterea jocului de a transforma.
Ce te inspiră atunci când creezi noile prototipuri de păpuși?
Realitatea din jur. Țin un carnețel de schițe cu mine și desenez când îmi vine câte o idee sau când pur și simplu mă plictisesc. În felul ăsta, am mereu idei pentru când am timp să lucrez.
Care sunt etapele de creație de la idee până la produsul final jucăria?
În general, procesul începe de la o schiță găsită prin vreun carnețel pe care o dezvolt pentru a crea un tipar sau elemente pe care le voi folosi pentru acel personaj. Foarte rar schița și produsul final ajung să fie asemănătoare. Procesul de transformare, de la idee la obiect e, pentru mine, foarte important. E tot o formă de joacă, o joacă cu miză creativă. Depinde foarte mult de material, dar în majoritatea cazurilor, de la schiță pornesc să fac o primă variantă, nefinisată, sau din materiale mai ușor de manevrat. Ca o machetă.
Pentru jucăriile de pânză, spre exemplu, fac o variantă din hârtie. Ca să văd cum se așază culorile și formele împreună. Apoi trec la o variantă mai avansată, din pânză. Și tot așa, mereu există ceva de îmbunătățit. Nici o variantă nu e de fapt finală. Asta mi se pare foarte important pentru că mă scapă de frica de a greși. Orice greșeală e acceptată pentru că s-ar putea să ducă la o variantă mai bună. Sau, dacă nu, pur și simplu n-o voi relua data următoare.
Lucrezi singură sau mai ai și alte persoane în echipă?
În funcție de proiect, dacă am nevoie de ajutor, apelez la alți oameni ca să mă ajute. Îmi place mult să lucrez cu alții, să pot discuta și dezbate idei, chiar dacă temporar. Și, clar, nu le știu eu pe toate. De multe ori, am nevoie de experiența altora. Vreau ca pe viitor să creez o echipă care să fie parte integrată a Micul Haos. Dar deocamdată trebuie să mai crească.
Ce materiale și modalități creative folosești pentru creațiile tale?
Prefer materialele accesibile dar îmi place și să experimentez. Îmi place când materiale pe care le întâlnești în viața de zi cu zi capătă o altă întrebuințare. Și îmi place când este un proces accesibil și altora. De asta folosesc mult hârtie, pânză. Sunt materiale de la care se poate învăța mult.
De multe ori, în comunicarea ta apare sintagma „pentru copilul din tine”. Cum ai descrie copilul din tine acum, când ești adult?
Delimitarea copil/adult este de multe ori artificială. Bineînțeles, sunt cazuri în care e foarte utilă, spre exemplu când vine vorba de muncă. Dar în alte cazuri ne împiedică să facem lucruri care ne-ar putea îmbunătăți viața, cum ar fi să ne jucăm. Sunt convinsă că există un copil în fiecare om, chiar dacă își face apariția mai rar. La ei vreau să ajung.
Am văzut că ai un curs pe platforma Domestika. Sunt oamenii interesați în a învăța să-și facă propriile jucării? Care este feedback-ul primit până acum?
A fost surprinzător. Nu mă așteptam să fie primit așa bine și nici că vor fi atât de mulți oameni care să fie interesați și dispuși să-și creeze propriile jucării.
Cursul nu este numai un curs în care înveți să faci o jucărie. Deși înveți și asta, să creezi un tipar, să-l coși și diverse tips and tricks. Dar mai mult de atât, cursul e și despre cum ajungi să descoperi o voce interioară. Să folosești joaca asta creativă ca să te exprimi. Și multe din părerile despre curs se referă la asta. Nu e un curs în care înveți să faci jucării ca mine. E un curs în care înveți să faci jucării ca tine.
Câte personaje ai creat până acum? (estimativ) Sunt creații unice sau le poți reface?
Destul de multe, nu le-am numărat, dar peste 200 de modele unice sigur. Pe unele le refac, nu le-am făcut niciodată în serie mare, dar nu vreau să exclud posibilitatea asta pentru viitor. Pentru mine, este mult mai plăcut să creez un personaj nou, vine cu toată partea de descoperire și de joacă cu forme, culori și atitudini. Dar cel mai important este momentul în care cineva se joacă cu ele. Îmi doresc să ajungă la cât mai mulți oameni și să fie cât mai accesibile. O posibilitate este și aceasta, de a le reface. Alta, care îmi place foarte mult, este de a îi învăța pe alți să le creeze chiar ei.
Cum crezi că ar fi o lume fără joc și joacă?
Nu știu dacă ar fi sau nu, dar dacă da, sigur a fi plictisitoare.
În afara creării de păpuși, știu că te pasionează și fotografia. Cum le îmbini? sau cum se completează cele două pasiuni?
Fotografia a început ca documentare a ceea ce făceam. Pe de-o parte pentru că majoritatea personajelor au ajuns la alți oameni și în felul ăsta păstrez o memorie a ceea ce am făcut. Pe de altă parte, pot să văd parcursul, cum au evoluat în timp și cum am evoluat și eu. Dar a devenit și un scop în sine, de multe ori o anumită atitudine apare evidențiată într-o fotografie mai bine decât în realitate. Iar în felul ăsta fotografiile devin și un fel de ilustrații.
Creezi și comenzi personalizate? Care a fost cea mai neobișnuită cerere în acest sens?
Cum am mai zis, așa a început. Micul Haos era un proiect personal și am început să primesc comenzi. Acum, prefer să nu fac prea multe comenzi personalizate, îmi limitează libertatea de creație pentru că trebuie să păstrez mereu același mod de a le face (le accept doar dacă este ceva foarte special). În schimb, lucrez pe proiecte un pic mai mari în care este nevoie de obiecte-jucării sau de personaje. Spre exemplu, păpuși pentru teatru sau obiecte de scenografie, personaje pentru animație stop-motion sau pentru ilustrație.
Dacă ar fi să creezi o păpușă care să te reprezinte, cam cum ți-o imaginezi?
Într-un fel, fiecare jucărie pe care o creez, mă reprezintă. Pe mine și pe oamenii pe care i-am întâlnit sau care m-au influențat.
Care e cel mai drag personaj creat până acum?
Întotdeauna este ultimul. Dar acum îmi vine în minte Câinele Tapir. Este făcut cu gândul la o jucărie pe care am avut-o când eram mică. Am încercat să-l fac așa cum mi-l aduc aminte. Era tot un câine cu urechi mari și blege, era făcut de mama și îl plimbam peste tot după mine. Avea un nas roșu și părea mereu că adulmecă podeaua, de aici și denumirea de Tapir. Întotdeauna, personajele au ceva personal și asta le face dragi. Sper că se transmite și că și alții le vor îndrăgi.
fotografii: Andreea Mira Photography
Tot din seria Artizanii zilelor noastre:
Andreea Hoha (Foaie Verde) sau arta de a face agende artizanale
