…sau despre cum s-a schimbat viața mea în doi ani.
Cei care mă cunosc și mă urmăresc în online dinainte de 2020 spuneau deseori că nu mă văd stând într-un birou, la un program fix, că nu își pot imagina că aș putea sta în loc eu, cea care călătoream săptămânal. Am primit des această părere, dar nu m-am grăbit nici să dau dreptate, nici să contrazic, răspundeam simplu: oriunde mă va duce viața, mă voi adapta. Neștiind că exact asta se va întâmpla. Articolul de azi e despre mine, Ralu călătoarea:
O scurtă confesiune a unei cariere reinventate.
Viața a fost foarte generoasă cu mine și mi-a oferit șanse extraordinare de a călători, de a interacționa cu oameni din diferite colțuri ale lumii, de a le învăța limba, de a le înțelege credințele și descoperi obiceiurile. Mai bine de 10 ani am călătorit cât de mult mi-a fost cu putință, în timp ce am crescut profesional în domeniul pe care îl iubesc cu toată ființa mea: turismul. Nu a fost săptămână să nu fiu plecată, și rar treceau 2-3 săptămâni fără un zbor internațional.
Am trăit călătorind, am muncit călătorind.
Dintotdeauna am fost o ființă independentă. Mi-am croit propriul drum, am făcut exact așa cum am vrut și crezut că e cel mai bine, mi-am asumat fiecare decizie, mai mică sau mai mare: la 15 ani am plecat în alt oraș la liceu, la 19 ani m-am mutat în București, la 22 am plecat (de nebună, cum îmi place mie să zic) în New York, apoi la 23 a urmat o bursă Erasmus în Valencia. Am locuit măcar o lună pe an în Germania și am călătorit în zeci de țări, dezvoltându-mi în paralel un business în turismul de incoming în România.
Am călătorit mult, în ritmul propriu: am stat mai bine de o lună în Mexic și am vizitat mai bine de jumătate de țară, fiind acolo taman când l-au prins pe El Chapo, în 2015. Cuba a urmat tot cu aproape o lună de mers în lung și în lat, de condus prin zone rurale rupte din povești de aventură în junglă sau făcând scuba diving cu instructor din armată. Asia, Africa de Nord, America de Sud m-au primit ca pe un om de-al lor și m-am simțit norocoasă la fiecare pas.
Apoi, Orientul Mijlociu a decis că e momentul să îmi fie casă.
Martie, 2020.
Covid-19 a schimbat tot ce știam despre mine profesional. În doar o săptămână, am pierdut business-ul construit cu multă muncă (deși cei din jurul meu insistă să îmi spună că doar l-am pus pe pauză și că nimic nu e pierdut), s-au dus contractele, planurile, viața așa cum o știam eu. A trebuit să găsesc soluții pe termen scurt și foarte scurt, apoi să încep să accept că pandemia nu va dura doar câteva luni și că vreau, nu vreau, e momentul unei schimbări.
Din martie până în octombrie am avut două joburi – întâi, m-am angajat la un call center, apoi mi-am încercat norocul în digital marketing, cu ceea ce știam după o facultate făcută cu 10 ani în urmă și experiența acumulată din blog și activitate online, evenimente și altele. A fost foarte greu. Adaptarea la schimbare nu e așa ușoară cum zic citatele motivaționale de pe Instagram.
Octombrie, 2020.
Am decis că e momentul să fac schimbarea. M-am mutat în Emiratele Arabe Unite, unde era logodnicul meu și am început timid viața de expat. Altă țară, altă cultură (sau mai bine zis, un amalgam de culturi și oameni din zeci de țări, trăind la un loc), altă climă, un nou început. Deloc ușor.
Însă, pentru prima oară, nu mai eram singură în a mea călătorie, ci un bărbat puternic, frumos și mereu zâmbitor mă ținea strâns de mână și îmi promitea că îmi va fi alături. Se face curând anul și o zic mai în glumă, mai în serios, că simt că au trecut zece. Mai mult, mi-am mai împlinit un vis din adolescență, m-am căsătorit în pantofii lui Carrie Bradshaw.
Am aplicat la multe joburi, mi-am făcut actele de rezidență, am început să învăț dialectul local al limbii arabe și mi-am canalizat toată atenția pentru a începe să construiesc ceva aici. Am făcut voluntariat, am vizitat, am dat șansă unui loc să mi se arate frumos, autentic și să mă ajute să mă regăsesc.
A venit și oportunitatea unui job chiar în guvernul local, pe o poziție de marketing & pr officer, cu un program fix de la 9 la 6, cu stat la birou, pontaj și doar 24 de zile de concediu. Cam așa cum îmi spuneau unii și alții că nu m-ar vedea în stare.
Un mod de lucru nou, două limbi străine care se amestecă în fiecare propoziție, reguli, proceduri, bariere culturale și multe altele, de-a dreptul umbrite de faptul că da, am reușit să mă adaptez, s-o iau de la zero, să „redefinesc traseul” și să îmi păstrez bucuria de a face ceva ce îmi place.
