Veronica Soare: Tinder ca lecție de viață

Durata: 10 minuteAcest articol este primul din seria: …… și o pandemie de traversat | Single și o pandemie de traversat

autor: Veronica Soare | Tinder ca lecție de viață

Undeva, într-un cartier din București, în fiecare dimineață, un domn și o doamna își beau cafeaua împreună. Știu despre ei și i-am văzut de câteva ori în ultimii ani ai prieteniei mele cu I., care, de optsprezece ani, îi zărește, în fiecare dimineață, independent de anotimp sau vremuri, pe balcon, la cafea, imediat după ora șapte. I-am revăzut deunăzi și am scris despre asta pe Facebook.

Într-un univers al celor care mai cred în iubire, o mică astfel de felie de eternitate trebuie că înseamnă ceva, așa îmi și explic impactul mare al postării mele de zilele trecute.

Eu continui să cred, oricât ar încerca vremurile să mă abată de la drumul ăsta, rămân a full time believer în frumusețea, puterea și magia pe care iubirea o are în viața noastră. Cu naivitatea asta – pe care o cultiv în aceeași măsura în care îmi cultiv și rațiunea – defilez prin lume.

Am fost un partener de cursă lungă, așa o arată trecutul meu. Acum doi ani m-am trezit singură, după doisprezece ani de relații, trei relații în doisprezece ani, doisprezece ani în care cuiva i-a păsat de mine și mi-a zis bună dimineața și noapte bună și toate cele între.

A fost grea vara ce a urmat ultimei mele despărțiri, mi-a luat vreo două luni să mă recalibrez și să învăț să trăiesc fără să îmi spună cineva bună dimineața și noapte bună. A fost și începutul unei noi călătorii pentru care sunt foarte recunoscătoare și care mi-a dat luxul lucrului la mine. Despre asta vreau să vă povestesc acum, despre ce am învățat în tot acest timp.

Pe la sfârșitul acelui an, am început să ies din bârlogul meu emoțional, mă simțeam pregătită să întâlnesc și să cunosc oameni. N-am vrut să-mi fac cont pe Tinder, deși o bună prietenă mă tot bătea la cap că ar fi o idee bună, că Tinder-ul e ca viața, că acolo sunt aceiași oameni pe care îi întâlnesc și în viață, doar că ajung altfel la ei, că dacă tratezi totul cu umor – humor, cum accentuăm noi – tot o să ies pe plus. N-am crezut-o, până într-o zi când, la finalul vacanței de Crăciun și revelion, m-am trezit cu pneumonie și cu verdictul de a sta acasă încă zece zile.

Citisem mult în cele două săptămâni de vacanță, văzusem toate filmele de pe Netflix, abia așteptam să mă întorc în atelier, vestea că trebuie să umplu zece zile cu ceva (ce simplu pare asta de imaginat după un lockdown), în contextul în care tușeam și abia respiram, m-a demoralizat. Așa am ajuns, într-o seară, să îmi fac cont pe Tinder, cu prietena mea râzând de mine la telefon.

Adevărul e că, la detaliile de mai sus, se adaugă și cel că nu îmi puteam lua gândul de la cineva și asta mă scotea din minți. Mi-am făcut contul și ca să îmi deturnez gândurile. A funcționat, doar că universul a avut chef să mă ia la mișto și, în primele câteva minute de swipe, mi l-a arătat pe el.

La început n-am pus o fotografie cu mine, că nu eram pregătită să fac asta, dar am scris o descriere care vorbea despre mine și m-am trezit conectată cu câțiva oameni faini. Regret cumva că, deși fac morning pages și journaling de câteva luni, n-am documentat de la început șederea mea pe Tinder, scriind cu cine mai povestesc și care îmi sunt experiențele. Așadar, vorbesc acum din amintiri și lecții.

Țin minte că mi-am petrecut câteva zile povestind cu cineva care părea ca e pe aceeași lungime de undă cu mine. Nu mă grăbeam nicăieri, conversația curgea fain, râdeam mult, când, gata să ne vedem, a dispărut. Mi-a dat unmatch. Ultima conversație fusese chiar amuzantă, așa că un-match-ul lui m-a demoralizat foarte tare. Pur și simplu nu am înțeles gestul.

Acum, dacă aș primi unmatch, aș înțelege că nu e despre mine. Aș zâmbi și aș merge mai departe, dar atunci nu știam asta. Atunci credeam că eu sunt de vină, că e despre mine și ceva ce îmi lipsește mie. Acum înțeleg că tot ce spun sau fac oamenii vorbește numai despre ei. Că eu pot doar atinge niște butoane.

Oamenii vin și pleacă după cum vor ei și asta e.
Dacă nu ești pregătit, tot asta e.

Asta e una din marile lecții pe care le-am învățat pe aplicațiile de dating. Nu, nu aș fi avut când să o învăț așa repede altfel, pentru că, în viața nemijlocită de un ecran, nu aș fi avut cum să interacționez cu atâția oameni într-un timp atât de scurt.

M-am dus acolo cu inima la vedere, așa cum mă plimb și prin viață. Zice Hosseini, autorul Vânătorilor de zmeie, că “That’s the thing about people who mean what they say. They think everyone else does too.” Eu mereu am fost așa, cred că dintr-un spirit mai degrabă practic – e pur și simplu obositor să pui totul la îndoială. La fel de obositor e să îți creezi un personaj pe care să pui sclipici ca să atragă.

Mie îmi place să îi cred pe oameni în ceea ce spun sau fac și mă descurc eu pe urma. Ce m-au învățat aplicațiile de dating e sa mă descurc mai bine. Pentru că nu, nu toți oamenii cred tot ce spun și nici nu mai contează dacă se iluzionează și ei înșiși sau o fac cu bună știință. Unii, pur și simplu, nu sunt onești și asta creează așteptări și asta duce, dacă nu ești echilibrat, nu vreau să sune pompos, dar să îi spunem totuși la suferință. Așa că, în răstimpul petrecut acolo, am învățat că oamenii spun vorbe din ce sunt și ce pot ei într-un anume moment și asta e în regula. Nu e despre tine. Și nu trebuie să înțelegi pe toată lumea.

Cel mai mult dintre toate, am râs. De fapt, mă amuza să observ cum mă trezeam în conversații în care râdeam mult, ușurința cu care unele discuții pur și simplu curgeau, nu trebuia să mai inventezi întrebări sau subiecte care să le continue. Eram deja în lockdown, aveam cu adevărat timp de scris și, până am obosit și am închis contul prima oară, m-am distrat.

Cu L. mi-am petrecut sărbătorile de Paști.

I-am dat swipe pentru că era, pur și simplu, un bărbat superb. Țin minte că ne-am scris vreo treizeci de ore aproape non-stop. Cumva se setase de la început tonul interbelic al epistolelor, el mi se adresa cu tânără domniță, el era stimate domn. Am râs cu lacrimi și, da, m-a întristat un pic când m-am prins că a dispărut, că nu va mai scrie. Dar deja înțelesesem că oamenii vin și pleacă, remember, iar asta nu are nicio legătură cu noi, cei care rămânem.

Așa că, l-am pus într-un sertăraș al minții mele, nu înainte de a face print screen întregii conversații, pentru că fusese ca o șampanie bună. Ne-am regăsit la un moment dat când, în toamnă, mi-am refăcut contul, mi-a zis că a înțeles cu ce fel de femeie vorbește și că el e un golan și eu nu merit asta. Adevărul e că e un golan, dar e un golan mișto, care are Demonii lui Dostoievski în traducerea lui Marin Preda, ediția princeps.

Ne scriem din când în când câte un rând, ultima oară mi-a zis ca “a dat Bucureștiul pe liniștea de la țară”, mi-a povestit despre grădina lui, despre puii de găină și rață, câini și pisici, despre războiul declarat afidelor și melcilor de grădină, “pentru care a înrolat ajutoare de nădejde – găinile, organizate precum o echipă tactică, având precizie elvețiană, care rade toți inamicii, dar, colateral, și ceva din culturi, că așa e la răzbel”. Frumos scris pentru un golan, așa-i?

Dar da, vorba prietenelor mele, nu știu cum se face ca “tu nimerești toți bărbații care scriu frumos”. “Te sărut din tranșee”, au fost ultimele lui cuvinte, “trebuie să fug, aud cum miaună compania de mâțe, căci nu e nimeni la popotă.”

Cel mai probabil n-o să-l întâlnesc niciodată – am încercat, haha – dar el rămâne una din amintirile mele frumoase, mustind de bucuria vieții și e suficient atât. Am învățat să nu mai trag de oameni și clipe, să nu mai storc ce-ar fi fost dacă-uri, să mă bucur de ce e și cât e și atât.

Și-am mai învățat că oamenii pot fi în multe feluri și chiar în toate felurile în același timp.

Spunea Virginia Woolf că “I am what I am, but different people draw different things from me”. Așa și eu, pe aplicațiile de dating, apucând să comunic cu mulți oameni, m-am văzut și amuzantă și serioasă și enervantă. Interesant și educativ, în cele din urmă, să vezi cum oameni diferiți scot din tine feluri de a fi diferite.

Țin minte că, într-o dimineață, în interval de maxim zece minute, cineva mi-a zis că sunt faină și abia așteaptă să mă cunoască și altcineva că sunt o idioată și mi-a dat unmatch. A rămas cu mine întâmplarea din perspectiva asta – și totuși eu cum sunt? – așa am înțeles că noi conținem toată paleta, doar că apăsăm în viețile celorlalți pe niște butoane care îi amuză sau îi alintă sau îi enervează sau îi dor. Șmecheria cred că e să înotăm cu grație, să ne întovărășim cu primii și să ne îndepărtăm discret de ceilalți, mulțumind în gând sau în vorbe, pentru experiență.

Un alt lucru pe care l-am învățat e că nu trebuie să pui întrebări ca să afli informații despre celălalt, că oamenii îți arată cine sunt din ceea ce vorbesc, din subiectele pe care le deschid. O întrebare care apare repede e “și tu de ce ești aici?”. Eu am învățat să nu mai pun întrebarea asta și, statistic, conversațiile pe care le-am avut au confirmat teoria mea. Așa că, de când am formulat-o mental, am lăsat orice întrebare deoparte și am permis firescului să îmi arate tot ce trebuia să știu.

Pe O. l-am cunoscut după ce mi-am refăcut contul.

După ce am zis că nu îmi mai fac niciodată cont.

Da, oamenii au dreptul să se răzgândească și după o zi. Eu m-am răzgândit după vreo șase săptămâni. Mi se făcuse dor fix de umorul și de conversațiile care curgeau, de oamenii faini pe care îi întâlnisem, mi-am dat seama că asta a fost, în cele din urmă, ceea ce m-a tot întors acolo.

Cu O. nu mi-am petrecut zilele cu telefonul în mână, împărțeam cuvinte puține, dar profunde. Țin minte cum, într-o zi, mi-a zis: “De câte ori îmi scrii, Veronica, e ca și cum mănânc un biscuite din borcanul de pe raftul de sus”. El e unul din foarte puținii oameni care m-au lăsat cu o părere de rău, pe care am curățat-o între timp, că nu am primit o șansă atunci, pe loc. Aș fi vrut să îl cunosc dincolo de cuvintele scrise. Irelevante detaliile și sigur că am înțeles contextul, dar mi-a luat ceva să nu mă mai gândesc la el în fiecare minut.

Ce am înțeles datorită lui e ceea ce numesc eu mulțumesc că nu mi-ai vândut gogoși. În tot acest an și jumătate, am observat cum unii oameni pur și simplu aleg să vândă gogoși.
O. nu mi-a vândut nicio gogoașă, așa m-am prins că așteptările – care sunt firești și chiar necesare să simțim că ne ridicăm un pic de la sol, avem nevoie de asta din când în când – sunt de două feluri – cele pe care ni le facem noi, pentru că pur și simplu imaginația și inima noastră o iau la goană și cele care sunt dublate de gogoșile pe care ni le vinde celălalt.

Primele nu dor, primele te învață, te descoperă. Celelalte dor și sunt, în măsura în care ne putem erija în judecători, nedrepte.

O. m-a învățat să fac diferența între ele și m-a mai învățat ceva major – să nu mai vreau apa dintr-un pahar gol. Să nu le mai cer oamenilor ceva ce nu au ei înșiși în acel moment, ceva ce poate ar vrea și ei să aibă, pentru ei.

Tot în perioada aia m-am gândit că, în marea de oameni pe care îi întâlnim pe aplicațiile de dating, îți vine să îi spui câte unuia: măi, aș vrea să ne luăm un bilet de zece zile pe o croazieră. Da, în vremurile astea în care pare că avem multe opțiuni, ai vrea să te oprești și să îi dedici unui singur om toată energia ta. Așa am ajuns să cred că începuturile unei relații ar putea fi văzute ca un bilet luat pe o croazieră imaginară. Ieșim în oraș, mergem la film și înghețată, ieșim cu prietenii, adormim împreună uitându-ne pe Netflix, facem clătite duminica și, poate, cine știe, ne place unul de altul și mai vrem încă un bilet de zece zile. Și tot așa.

Poate că așa încep relațiile sănătoase în vremurile astea, în care pare că avem multe opțiuni și cântăm la mai multe mese deodată, canalizând energia în multe direcții, cu consecințele aferente. Din păcate, continuăm să credem că iarba e mai verde în grădina de alături și în cea de la capătul străzii.

Eu am fost foarte entuziasmată de Tinder la începuturile mele acolo, simțeam că fac lobby văzând cum alte prietene își fac și ele cont, ascultându-mi poveștile. Râdeam cu una din ele, care era zilnic la curent cu conversațiile – “tu ești serialul meu în lockdown,” zicea, “cu tine nu mă plictisesc niciodată”.

Adevărul e că mi-a plăcut acolo, să fiu Veronica și atât, să nu știi nimic despre mine, ci să descoperi, în măsura în care vrei să descoperi. Să nu fiu Veronica Soare, care o are pe Lola și a făcut Camino de trei ori și face caleidoscoape și își scrie inima pe Facebook. Mi-am dat seama că îmi plăcea asta, să fiu o coală albă pe care să o rescriu împreună cu altă coală albă. Chiar și până când nu mai era nimic de adăugat.

Și acum mă mai amuz uneori, dar episodic. Nu pot spune că mai petrec timp pe aplicațiile de dating. Deunăzi mi-am refăcut contul de Bumble, aveam nevoie să intru în atmosferă ca să se scrie toate acestea. Așa mi-am amintit ceva ce am menționat mai sus, că, singură fiind, am devenit cumva dependentă de conversațiile spumoase care, pur și simplu, vin odată ce te duci acolo și dai primele swipe-uri.

Nu cred că se numește că am eu noroc în direcția asta, oamenii faini sunt peste tot.

De exemplu, zilele trecute m-am matchuit cu A., genul care nu vinde gogoși, cu care nici nu contează unde sau dacă duce undeva povestea, totul e să te bucuri de ceea ce e. Aș vrea să vă spun cine e A. și lucrurile mișto pe care le-a făcut, că le știți și le admirați și uneori vorbiți despre ele.

Aș vrea să vi le spun ca să șterg din faima nedreaptă pe care o au aplicațiile de dating, că acolo sunt doar ratații. Nu vă pot spune, dar așa cum l-am cunoscut pe el, creativ absolut, am cunoscut oameni de toate felurile, de la medici, arhitecți, freelanceri, antreprenori, corporatiști, ITiști, ingineri, jurnaliști.

Aplicațiile de dating sunt doar o altă esență de viață. În care oamenii se plimbă cu gogoși sau cu inima la vedere.

Norocul meu, însă, e că mi-am dat voie să mă joc și să mă las dusă de viață acolo, că asta mi-a deschis niște uși interioare, că m-a învățat să fiu mai bine cu mine, că fiecare om care vine îmi arată ceva despre mine sau despre ceilalți. Că, de fapt, suntem mereu pe plus, oricum ar fi, dacă intrăm fără judecată și cu humor în jocul ăsta numit viață și alchimizăm durerea în lecție și recunoștință și frumosul în și mai frumos.

Povestea asta nu are sfârșit. Povestea asta încă se scrie, cu nădejdea că, într-o zi, o să îmi cumpăr împreună cu cineva un bilet într-o croazieră imaginară și, apoi, încă un bilet și tot așa, până când o să mă trezesc că, în fiecare dimineață, cândva după șapte, fac cafeaua pentru doi.

articol pentru Curatorialist.ro de: VERONICA SOARE
Veronica Soare este storyteller & soulpreneur, fata cu caleidoscoapele și cu inima la vedere, îndrăgostită de oameni și viață, omul preferat al Lolei. Crede în frumusețea din oameni și lume și nu se satură să o povestească în tot ceea ce scrie și face.
Singurul facilitator de ateliere cu #vitaminaKaleidolove – ateliere de caleidoscoape în companii, școli și spații publice și creator @inimaoglinda, broșa-manifest care ne invită să ne privim cu inima, credința ei e că bunătatea e o superputere și că acum e infinitul.

Curatorhttps://www.curatorialist.ro/
Oameni cu care împărtășim aceleași viziuni, oameni pe care îi admirăm și ale căror păreri și voce contează pentru noi. Oameni savvy în domeniul lor sau, pur și simplu, cu pasiuni și experiențe extraordinare, de dat mai departe.

1 COMENTARIU

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here