„Când ai fost cel mai puternic?, a întrebat băiatul. Când am îndrăznit să-mi arăt slăbiciunile!, a răspuns calul.”
Așa sună una dintre cele mai puternice lecții de viață pe care am regăsit-o în cartea „Băiatul, cârtița, vulpoiul și calul”, scrisă de Charlie Mackesy și de la care am plecat în acest periplu care va cuprinde mai multe articole din care vom afla perspective diferite și experiențe personale ale unor femei care au avut curajul de a-și recunoaște vulnerabilitatea și, ca urmare, de a deveni mai puternice.
Dar ce înseamnă să ai puterea de a fi vulnerabil? Am putea-o defini ca pe o capacitate de a se confrunta cu propria fragilitate, de a o conștientiza și accepta în loc de a o ascunde sau a o nega (de sine sau de ceilalți). Acceptând și exprimându-și propria vulnerabilitate, oamenii pot ajunge să se cunoască mai bine pe ei înșiși, să aibă o mai mare înțelegere a propriilor trăiri și sentimente și, de ce nu, să atingă dezideratul suprem de a se iubi mai mult.
Despre vulnerabilitate și puterea de a ne recunoaște în această postură, din perspectivă psihologică – cu Ioana Dăncescu, psiholog și psihoterapeut
Vulnerabilitatea este una dintre condițiile umane. ”A fi om” și ”a fi vulnerabil” sunt parte din existența noastră așa cum este nevoia de a respira, forța gravitației și prezența în atmosferă a unor elemente precum apa și oxigenul, fără de care viața ar fi incompatibilă.
Fără a simți și a fi vulnerabili nu am vorbi de atașament, loialitate, dezvoltare psiho-emoțională și cognitivă, empatie sau compasiune și cu siguranța reziliența ar fi doar un vis frumos.
Însă, pentru foarte mulți dintre noi a ne simți vulnerabili și a intra în contact cu vulnerabilitatea noastră sunt poate printre cele mai minunate și deopotrivă înfricoșătoare experiențe umane.
- Câți oameni din cercul tău apropiat știi că plâng când simt nevoia și/sau suportă pe cineva care plânge, fără să intre în modul de a rezolva problema și a opri plânsul, cu orice preț?
- Știi oare pe cineva care se arată puternic și care nu are probleme ”suficient de grave”, cât să vorbească despre ele?
- Cunoști oare persoane care confundă vulnerabilitatea cu slăbiciunea?
- Știi pe cineva care încă are impresia că a merge la psiholog este pentru cei slabi, pentru ceilalți, ”pentru că eu mă descurc”?
Pentru a-și dovedi lipsa de vulnerabilitate, oamenii își vor nega sentimentele și nevoile, vor reprima și îndesa undeva adânc ceea ce au trăit atunci când au pățit ceva dureros, foarte stresant sau chiar traumatic și vor prețui lipsa de tristețe și amorțirea emoțională.
Este vulnerabilitatea același lucru cu slăbiciunea?
Există acest mit extins în multe arii ale vieții noastre, că vulnerabilitatea este o dovadă de slăbiciune. Cine sunt cei mai vulnerabili dintre noi? Copiii? Sau cei care au o boală sau o condiție medicală sau psihică? Femeile însărcinate? Cei singuri? Cei care trec printr-o experiență foarte stresantă (cu potențial de trigger al unor traume emoționale) cum ar fi divorțul?
Sau cei care se simt singuri indiferent câți oameni au un jur, cei care se își găsesc cu greu mulțumirea și relaxarea în viața lor de zi cu zi, cei care afișează o forță și o lipsă de vulnerabilitate cu care se mândresc, cei puternici care comentează, minimizează sau chiar agresează pe cei care își arată durerile și lipsurile?
Am observat, în ultimii 14 ani, de când am descoperit cărțile și cercetările lui Brene Brown, cărțile de dezvoltare personală și accesul nostru la materiale și informații despre sănătatea psiho-emoțională, că există și la noi un trend general de acceptare, normalizare și susținere a vulnerabilității.
Trăim în social media era celei mai deschise vulnerabilități. Oamenii scriu, vorbesc, împărtășesc fricile lor, momentele grele prin care au trecut, eșecurile, pierderile și faptul că traversează un doliu și cei mai mulți au auzit de existența psihologilor și psihoterapeuților, care cu asta se ocupă: cu vulnerabilitatea oamenilor. În general, trăim vremuri mai bune decât cele din perioada adolescenței și chiar a tinereții mele (yearly 20s).
Manifestări ale lipsei de vulnerabilitate
Și, totuși, în fiecare zi văd în cabinetul meu de psihoterapie lupta internă între mai multe părți psihice ale clienților mei, printre care este partea lipsită de vulnerabilitate. Partea amorțită și detașată de emoții.
Cea care nu suferă pentru că nu a trăit ceva suficient de grav. Cea care își compară traumele cu cele ale celor care chiar au fost traumatizați. Cea care este mereu alertă și gata de luptă sau fugă. Cea care nu se poate relaxa. Cea care are probleme de încredere în ceilalți și în sine. Cea care rabdă și strânge din dinți. Cea care a obosit să tot protejeze un adult, pe care îl percepe în continuare copil, de o nouă suferință, dezamăgire, abandon care ar putea să-i fie ”adultului copil” fatal….
Și partea aceasta care se percepe lipsită de vulnerabilitatea are cea mai mare nevoie de conexiune și de un contact sigur, plin de siguranță și compasiune ca să se poată arata așa cum este.
Curajul de a fi vulnerabil
Curajul de a fi vulnerabili este condiția sine qua non pentru a fi văzuți și cunoscuți așa cum suntem. De acolo se nasc toate bucuriile lumii la care am putea avea vreodată acces. Când ne vedem și cunoaștem și când permitem altora importanți pentru voi să ne vadă și să ne cunoască putem simți, așa cum spune Brene Brown ”o viață trăită din toată inima”.
Cum apare copleșeala și când confundăm vulnerabilitatea cu absența sau deprivarea de una dintre nevoile noastre emoționale de bază, cea de siguranță și protecție? Copleșeala apare cu siguranță, la un moment dat viețile tuturor, ca urmare a mecanismelor de apărare mult prea rigide și închistate adânc într-un trecut care este trăit precum un prezent continuu, care nu se mai încheie vreodată. Numai că noi nu știm asta. Cine suntem de fapt? Suntem copiii mici și fără protecție sau adulții mari și curajoși să-și accepte limitele și suferințele?
Cea mai mare cauză a copleșelii este, de fapt, disocierea de noi înșine și de umanitatea noastră. Și dacă sunt pe timeline-ul vieții noastre perioade când nu putem conține vulnerabilitatea emoțională pe care o experimentăm, apar ulterior milioane de posibilități ca acea vulnerabilitate să fie adusă la suprafață și exprimată, ca ulterior să fie reglată sau gestionată.
Nu totul trebuie să se proceseze ACUM, dar tot ce am trăit cu intensitate și vulnerabilitate trebuie procesat la un moment dat. Astfel că unii dintre cei mai rezilienți oameni sunt cei care au experimentat vulnerabilități de-a lungul vieții lor ȘI au avut suport, resurse, ajutor, factori de protecție interni și externi care să-i sprijine în procesul de recuperare psiho-emoțională.
Puterea noastră cea mai mare este această capacitate a psihicului nostru de a se regenera, de a căuta sensuri și de a deschide ușa vulnerabilității, indiferent de vârstă, gen, educație, statut socio-economic. Însă, cu cât avem mai multe resurse și sprijin, care pot veni din educație și plasticitatea neuronală antrenată, deschidere și curiozitate, relații bune cu ceilalți și cu sine, cu atât poate părea mai facil.
Pentru cel care își cuprinde cu brațele vulnerabilitatea nu este niciodată ușor, indiferent câte știe și câte a reușit. De fiecare dată, presupune o încredere oarbă ca și cum te-ai arunca în gol și simți tot ce e de simțit și cazi în brațele cuiva safe, mereu acolo, care nu este nimeni altcineva decât noi înșine.
Și pentru asta avem nevoie de modelaj, conexiunea și privirea blândă a cuiva care să liniștească partea care se crede invulnerabilă și să-i spună ori de câte ori are nevoie ”eu sunt aici, ești ok, o să fii ok, nimic din ce simți acum nu este permanent…”.
Fotografii: Unsplash, Ioana Dăncescu
