Lucrăm, din ce în ce mai mult, la relațiile cu cei din jurul nostru. Vindecăm ani grei de lipsă de comunicare, de moșteniri pe care încercăm acum, cu acces la informații, să le lăsăm în urmă pentru a nu le da mai departe. Lucrăm la relațiile de iubire, la cele de parenting, la cele cu cei care ne-au crescut și au avut, până la o vârstă, rolurile cele mai însemnate în viețile noastre.
Sunt însă și unele relații despre care se vorbește prea puțin în literatura de specialitate, relațiile pe care cei mai mulți ne îmbie să le abandonăm, să le frângem de la primul gest greșit, de parcă nici n-au fost: cele de prietenie. Sunt cele care se risipesc în vânt, la cea mai mică adiere. E adevărat, unele dintre ele nu se destramă brusc, dar adesea e nevoie de o singură crăpătură pentru ca întreg vasul să ajungă cioburi.
Astfel, tocmai la aceste relații de prietenie renunțăm cel mai ușor. Să fie din cauză că nu mai avem energie pentru a încerca să le reparăm sau pentru că am fost învățați că „vom găsi alți prieteni imediat” și că „sângele apă nu se face”?
Chiar dacă rădăcinile unei prietenii nu sunt la fel de adânci, oare nu le-am putea îngriji pentru a deveni la fel de puternice?
Oamenii pe care i-am cunoscut după treizeci de ani mi-au demonstrat că există un tip de prietenie care abia acum începe, o prietenie matură, mai înțeleaptă, mai așezată. Mă oglindesc în alte cinci chipuri de femei, iar fiecare dintre ele îmi este, în fel diferit și pe rând, inspirație, motivație, doză suplimentară de încredere, bucurie și sprijin. Ne echilibrăm reciproc, adesea fără să știm una de cealaltă. Conversațiile noastre sunt diferite, locurile noastre preferate de întâlnire sunt altele. Căci rareori ne întâlnim toate laolaltă, rareori se întâmplă ca viața să ne permită astfel de sincronizări. Mai mult, două dintre ele nu s-au cunoscut niciodată, deși locuim în același oraș, deși ne cunoaștem deja de aproape trei ani de zile. Îmi sunt daruri așa cum n-am crezut că viața îți poate oferi, mai ales că două dintre aceste prietenii s-au consolidat în timpul pandemiei în vreme ce o altă prietenie, din prima tinerețe, se risipea în vânt.
Mi-am dat seama târziu de cuvintele lui Simone Weil: „Prietenia nu e pentru a fi gândită, imaginată, dorită; ea trebuie practicată (e o virtute)”.
Chiar și așa, nu poți forța niciodată nimic, nu poți obliga un om să rămână într-o relație cu o persoană pe care nu o mai vede ca în trecut. Ar putea fi reparate crăpăturile din suprafața de porțelan? Da, fără îndoială, atâta vreme cât nu sunt răni adânci, cred că orice relație poate fi reparată, însă pentru asta cei doi trebuie să se privească față în față și, mai ales, iar asta este cu adevărat important, să își analizeze cu onestitate valorile, viața, propriile greșeli. Procesul e complicat, dar necesar pentru orice creștere sănătoasă.
Drumul pe care mergem, indiferent de tipul de relație, e întotdeauna unul care are nevoie de îmbunătățiri. Să crezi că ai atins deja punctul în care nimic nu te mai poate dezamăgi la propria persoană înseamnă să-ți falsifici busola interioară, să nu dai voie altora să te privească în momentele tale de vulnerabilitate.
Prieteniile de după 30+ de ani vin cu o forță și cu o sensibilitate aparte. Vulnerabilitatea pe care o poți afișa în fața lor nu e rușinoasă, vulnerabilitatea înseamnă forță. Să simți că ești înțeles, pe deplin înțeles, să simți că prietenii te sprijină fără să te judece înseamnă că ai descoperit o mină de aur în propria ta viață.
Privești cu totul altfel aceste prietenii. Sunt cele pe care nu le mai abandonezi. Sunt cele pentru care lupți pentru că aceștia sunt oamenii din familia extinsă, sunt chipurile pe care vrei să le regăsești și peste zece sau douăzeci de ani când vei găsi în sfârșit timp pentru acea vacanță din sudul Franței, când luna va urca mult mai târziu pe cer, când vei savura un vin bun alături de cei cărora le vei putea spune: „Nu-mi vine să cred că vă cunosc de două decenii”. Prea puțin din prieteniile care încep imediat după ieșirea din adolescență se păstrează în cele care vin mai târziu, când propriile noastre lecții se intersectează cu valori diferite, cu recunoașterea celor pe care îi apreciem înzecit ca prieteni. Mă număr, e adevărat, printre norocoșii care au și o prietenie care a împlinit treisprezece ani. Însă e o prietenie care a crescut, care s-a maturizat odată cu noi și e, sunt pe deplin conștientă de asta, atât de rară tocmai pentru că e excepția, nicidecum regula.
Aceleași prietenii care vin mai târziu, care se strecoară în viețile noastre atunci când mult mai multe par să își fi găsit locul, vor fi apreciate de la bun început, însă în funcție de alte criterii, în funcție de alte valori. Vom ști, fără să ne punem prea multe întrebări, că de acum înainte putem conta cu adevărat pe acești noi prieteni, că Henry Miller vorbea despre ei atunci când a scris că „să ai un prieten care-ți înțelege și-ți apreciază munca, un prieten care nu te dezamăgește, ci care îți devine și mai loial, mai respectuos pe măsură ce trece timpul, e o experiență rară”.
Poate că nu toate aceste prietenii târzii rămân până la final. Dar cele mai multe, fără îndoială, rezistă mult mai mult, trec testul timpului ca o carte bună, îndrăgită la fel de tare, an după an.
În societate vorbim rar despre prietenie, dar vorbim des despre rupturi și conflicte. Vorbim și învățăm să vindecăm răni, dar acordăm prea puțin timp și prea puțină atenție relațiilor de prietenie care, în realitate, sunt un factor esențial în orice viață. Dacă ne agățăm de un singur om, se creează dezechilibre. Dacă ne agățăm de prea mulți, vom avea prea puțin timp de oferit și prea puține emoții de investit. Echilibrul vine din experiență, din felul în care ne propunem să învățăm, să lucrăm cu noi înșine, să lăsăm experiențele să devină lecții, să știm când să încheiem o prietenie și să salvăm o alta.
Stabilitate emoțională, sprijin real, un motiv de bucurie și de recunoștință, acestea sunt doar câteva dintre piesele unui puzzle pe care o prietenie îl completează de-a lungul timpului. Efectul terapeutic al relațiilor de prietenie de calitate e de necontestat. Iar prieteniile mature nu-și mai pun nici întrebări asupra calității. Acum e vârsta la care ne recunoaștem deschis erorile, ne rostim momentele de slăbiciune, mărturisim fățiș temerile și ne adresăm întrebări fără teama de a fi judecați. Descoperim că ne e mai ușor să găsim puncte comune tocmai pentru că avem un simț al identității mult mai accentuat: nimeni nu ne mai poate fura nimic, nimeni nu copiază părți din noi, nicio prietenie nu ne poate dezmembra atunci când se sfârșește.
Acestea sunt prieteniile în care nu ne mai temem să investim timp, energie, sentimente. Pentru că acum le privim cu o minte mult mai rațională, nicidecum cu un tumult adeseori specific anilor care urmează adolescenței. Fără îndoială, există situații în care maturitatea nu are vârstă. Numai că, în cele mai multe situații, prieteniile au un ciclu al lor, o maturitate târzie care le dă voie să trăiască din plin definiția lui Miller. Aici nu mai e loc de minciuni nevinovate, aici ne asumăm momentele în care, dintr-un motiv sau altul, nu putem fi prezenți la un eveniment important din viața altui prieten. Și știm că vor înțelege. Aici cerem ajutorul. Și știm că ne vor ajuta.
Ce avem noi de făcut?
Ca în orice relație, să fim noi cei dintâi prietenii pe care ni-i dorim. Să ne analizăm, din când în când, reacțiile, să ne înțelegem supărările, să fim gata să ne recunoaștem greșelile. Să înțelegem ce aduce fiecare prieten în viața noastră și, totodată, ce le oferim noi. Să nu tragem niciodată de cei care aleg să plece, dar să facem loc celor noi care vor veni. Chipul prieteniei noastre o să capete, în timp, un rid nou, o asprime nouă, dar și cel mai sincer zâmbet afișat vreodată. Poate că nu o să ne întâlnim niciodată cu toții sau cu toatele ca pe afișul binecunoscutului Sex And The City. Dar râsul nostru, la unison, se va auzi până departe.
Prieteniile pe care le câștigăm târziu chiar asta sunt: câștigate. Pentru că vin în urma experiențelor noastre, în urma deschiderii noastre către nou. Apar în viețile noastre pentru că nu rămânem prinși în trecut, pentru că nu ne convingem singuri că un el sau o ea au fost cei mai buni prieteni pe care am fi putut să-i avem vreodată. M-am desprins de mulți prieteni în primii zece ani în orașul în care locuiesc și acum. Uneori a fost dureros, alteori a fost doar trist și dezamăgitor. Au existat, desigur, și situații în care mi-ar fi plăcut să rămân eu în viețile altor oameni.
Numai că harta acestor intersectări, privită de undeva de foarte sus, ține prea puțin de noi, cel puțin atunci când încă încercăm să rezolvăm cele dintâi ecuații ale vieții.
Mai apoi, an după an, ne dăm seama că ceea ce avem de făcut e destul de simplu. Întocmai cum spunea și Simone Weil, avem de practicat prietenia: avem de oferit, la nevoie, ajutorul nostru, timpul nostru sau simpla noastră prezență. Și mai avem datoria de a nu renunța, atunci când crăpăturile sunt încă fine, la tot ce am construit până atunci.
