Noua poveste din seria interviurilor pe tema mutării de la oraș la sat o are azi ca protagonistă pe Olivia Petre, coach și specialistă în comunicare, content writer pentru Forbes și Pagina de Psihologie, soție și mamică pentru Nicholas.
Olivia nu a făcut o mutare definitivă la sat, ci doar parțial. În urmă cu 5 ani, împreună cu soțul ei, a luat decizia să construiască o casă în satul în care și-a petrecut copilăria, în apropiere de Târgoviște. La debutul pandemiei, căsuța le-a devenit cămin permanent și abia din această primăvară au revenit la modelul hibrid oraș-sat, care, momentan, li se potrivește cel mai bine.
Curatorialist: Povestește-ne cum și de ce ai luat decizia de a avea și un cămin undeva la sat.
Olivia: Am revenit la rădăcini chiar în acest sat de deal în care am crescut, așezat undeva la ieșirea din Târgoviște spre Bucegi, la o oră și jumătate de București. Se cheamă Teiș, de la o pădure de tei care se întindea pe vremuri acolo. Acum cinci ani am construit căsuța, care în practică a ieșit mai mult o căsoaie, din dorința de a acomoda de sărbători toată familia noastră extinsă.
Însă nu locuim permanent acolo, e pentru weekenduri și pentru vacanțe, în timpul săptămânii stăm în București. Cel puțin așa obișnuiam până să înceapă pandemia. Anul trecut ne-am izolat acolo și nu am mai plecat până în primăvară, ne-a fost mult mai ușor să trecem așa de primele „valuri”.
În inconștiența noastră am ales acest sat și nu altul din motive emoționale, dar decizia s-a dovedit a fi opțiunea excelentă și din punct de vedere logistic. Am pornit de la conexiunea mea puternică cu locul în sine și cu oamenii lui, legătura cu zestrea genetică și spirituală la nivel de familie. Acolo e bunica mea, unchii și verișoarele mele, oamenii și locuri foarte dragi.
Dar sunt și multe motive pragmatice de care ne-am prins abia mai târziu. Să întreții de la distanță o casă la țară e un efort uriaș – de timp, de muncă, de bani. Încontinuu sunt lucruri care trebuie făcute, indici de electricitate care trebuie citiți, plante care trebuie udate, ceva-uri care se strică și trebuie reparate etc. Pe noi ne-a salvat faptul că în același sat avem multe rude care sunt la un telefon distanță și ne pot ajuta cu toate astea. Altfel nu îmi imaginez cum am fi putut întreține casa și mai ales grădina, căci oameni de angajat se găsesc greu și trebuie oricum supravegheați.
Un alt motiv e faptul că acest tip de sat îmbină avantajele ruralului cu facilitățile vieții urbane. Mai exact, avem parte din plin de natură și de aer curat (de pe terasă vedem dealurile Târgoviștei și masivul Leaota) dar, în același timp, avem Internet prin fibră optică, apă caldă, străzile asfaltate impecabil și iluminat stradal. Putem comanda mâncare de la restaurantele din Târgoviște și la 15 minute de mers cu mașina avem toate hipermarket-urile cunoscute. Bine, îmi place mai mult să cumpăr ouă de la tanti Mioara din sat dar aceste lucruri ne ușurează mult viața, trebuie să recunosc.
Când și de ce ai luat decizia de a încerca și viața la țară?
Eu cred că, într-un fel, am luat această decizie încă de dinainte de a mă naște, pentru că aveam nevoie de tot ceea ce înseamnă „viața la țară”, cu asprimile și frumusețile ei, ca să pot deprinde o serie de lucruri necesare pentru evoluția mea socială și spirituală.
unde ne-am născut și cum am copilărit contribuie din plin la cine vom deveni.
Eu am prins aripi la țară, acolo unde am stat până la 10 ani. A fost genul acela de copilărie binecuvântată cu joacă în aer liber, într-o curte imensă, vecină cu pădurea. O pădure pe care aveam să o caut după aceea toată viața. În ziua în care ne-am mutat de la țară la oraș, în Târgoviște, mi-am promis că atunci când mă fac mare o să revin la primul meu „acasă” și îmi voi face acolo un cuib al meu: o căsuță cu un leagăn de lemn și multă iasomie în curte. Deci de foarte mică am mentalizat o casă la țară în realitatea mea.
S-a potrivit imaginea de dinainte cu cea de după traiul efectiv la sat?
Mai mult nu decât da, aș spune. Nu neapărat din cauza faptului că idilizam viața la sat, dar cred că atunci când ești copil nu ai cum să percepi toate responsabilitățile de adult care vin și te lovesc în față când ai casa ta.
De exemplu, nimic nu te poate pregăti pentru ce înseamnă să tunzi gazonul într-o grădină cu suprafața de 1700 de mp, cum avem noi 🙂 și cu atât mai puțin pentru ce înseamnă să aduni imediat după toată acea iarbă cosită (vreo 15 saci a câte 10 kg aproximativ fiecare) și să îi cari într-o groapă de compost pe care tot tu trebuie să o amenajezi și să o „întorci”. Cu furca. Ultima dată când eu și soțul meu am făcut asta în sistem DYI am avut nevoie de kineto terapie ca să ne refacem spatele. Din fericire, între timp am găsit o echipă care se ocupa de tunsul gazonului.
În general, tot ce ține de munca fizică necesară pentru grădină ne-a depășit total așteptările. Dar, mnoh, cine își crește masa musculară în fiecare weekend?! Cine a învățat pe de rost tipurile de sape existente la Dedeman sau cum să scapi de invazia de greieri și cârtițe? Iată niște talente la care recunosc că nu am sperat niciodată când am plănuit casa.
Norocul meu a fost faptul că Dan s-a dovedit un om foarte priceput la miile de lucruri care cer îndemânare, știe să repare, să sudeze, să monteze etc. Habar n-aveam cât de importante vor fi toate astea pe termen lung. Dacă aș face o fișă a postului pentru „omul de la țară”, clar aș trece dexteritatea ca o competență critică, nu numai dezirabilă.
Din punct de vedere profesional, te-a afectat în vreun fel această alegere, de a sta periodic la țară? Unde ți se pare că ești mai productivă din perspectiva profesională?
Anul trecut, în pandemie, am realizat că fiecare om locuiește în primul rând într-o stare interioară, nu într-o casă sau alta.
Dacă îi este bine cu sine, va lua acest bine oriunde se duce și asta se va reflecta în inspirația și eficiența cu care lucrează, chiar și într-un apartament minuscul. Dacă în el sunt conflicte care îl dezechilibrează, nici într-un palat nu va găsi atmosfera potrivită. Cam așa e și cu lucratul de la țară. Poate funcționa la fel de bine ca la oraș dacă jobul îți permite și dacă tu ești bine cu tine.
Singurul dezavantaj real pe care l-am resimțit eu e acela că la țară „te fură” grădina. Mai ales dacă e vreme bună, pur și simplu nu îți vine să stai la laptop când știi că ai putea să tunzi trandafirii, să uzi legumele sau, pur și simplu, să citești trântit în iarbă.
Cum e viața la țară, cu bune și cu rele? Ce îți place mai mult și ce mai puțin din viața rurală, ce dificultăți ai întâmpinat?
Casa de la țară e locul meu de putere.
De fiecare dată când ajung la Teiș, mă simt mai aproape de mine și de natură, mai conectată cumva la miezul lucrurilor. Lucrul cu pământul mă face să trăiesc mai mult în corp și în inimă, în timp ce viața de la oraș mă ține mai mult în minte. Știu că de toate avem nevoie, dar facem lucrurile cu energii diferite dacă ne conectăm la corp și la emoțiile noastre.
Satul facilitează, asta simt eu. E ca și cum acolo ai spațiu și vreme să fii liber, nu ești atât de strâns de zgomotul lumii, de oamenii din jur și nici chiar de gândurile lor. Acolo ești tu cu dealurile, tu cu munții, tu cu florile, tu cu cerul. Așa că și în cele mai banale activități practici un fel de mindfulness rudimentar.
Ce îmi place să fac cel mai mult? Să ies dimineața în picioarele goale în grădină, ca să adun roșii și busuioc pentru micul dejun. Să stau la povești seara în leagăn, în parfumul florilor din grădină. Să-mi pun șorțul și să fac zacuscă de vinete la bucătăria de vară. Să mergem cu bicicleta la pădure și să mâncăm mure din zăvoi. Fiecare anotimp vine cu aromele și ritualurile lui.
Ce îmi place cel mai puțin? E simplu: manelele. Stau oamenii cu anii în marile capitale ale lumii, își construiesc case tot mai cool, își cumpără mașini hibrid….și totuși, manelele rezistă. De fapt, nu am nicio problemă cu genul muzical în sine, am o problemă cu ideea de a da muzica atât de tare încât să poți trezi vecinii care stau nepetrecăreți în casa lor. Uneori mă gândesc cum ar fi să fac și eu la fel. Cum mie îmi place să ascult flamenco și jazz, vă dați seama ce aș mai bulversa lumea?!
Când locuiești la țară, simți că îți lipsește ceva anume din viața urbană? Care ar fi acesta/acestea?
Lucruri îmi lipsesc tot mai puține, oamenii apropiați ne mai pot lipsi. Numai că noi avem și acolo rude și prieteni, deci nu apucăm să ne simțim singuri.
La început îmi lipsea partea de social life, ieșitul la restaurantele preferate. Nu mai e cazul însă. Din fericire pentru noi, Târgoviștea a înflorit efectiv în ultimii ani așa că în 15 minute putem fi acum la terase, la cinema, la o sală de cross fit sau chiar la un bazin olimpic de înot, mult mai liber decât oricare din București. Nu mai spun că în provincie prețurile la toate serviciile sunt mult mai mici.
Cum arată o zi tipică din viața ta petrecută la casa de la tară?
O zi tipică e ca o colecție de multe treburi și multe mici fericiri. În primul rând, începe cu un mic dejun copios, aerul de la deal ne face mereu poftă de mâncare, așa că luăm micul dejun pe terasă, de unde observăm toată grădina și evaluăm ce treburi sunt de făcut și cum le putem împărți. Cum ziceam, niciodată nu sunt puține. Eu mă ocup de departamentul de flori și de grădina de legume iar soțul meu are pe listă gazonul, pomii, magazia, tot ce e mai greu în general. Viața nu e prea corectă la acest capitol :)) De multe ori, ne ajută și mamele, dacă pot să vină cu noi. După ce ne ocupăm de grădină, mergem pe la verișori sau vin ei pe la noi. În funcție de câtă energie ne-a mai rămas. E un timp de joacă și de povești cu toată lumea. Cum spune bunica mea într-un superb arhaism, „stăm și noi la taină”.
Dacă am noroc, prind o oră de citit sau de mers cu bicicleta. Iar dacă e și sora mea, se lasă cu câte un cocktail cu rozmarin. Seara ne prinde tot pe terasă. E momentul preferat al zilei și asta pentru că avem spectacol pe cer. Nu știu exact de ce, dar se țes niște apusuri spectaculoase peste dealuri. E și motivul pentru care, între noi, am botezat locul „Sara pe Deal”.
E multă poezie la țară. La fel cum e foarte mult de muncă.
Este diferit satul de acum față de satul pe care îl știam de pe vremea bunicilor sau din cărți?
E mult diferit la capitolul utilități. Când eram eu mică, străzile nu erau asfaltate și țin minte că umblam mereu cu cizmele înnomolite. Acum lucrurile sunt ireproșabile la acest capitol. Glumim adesea că străzile de la țară sunt mai faine ca în sectorul 1 și ar trebui să facem un schimb de experiență între primari.
S-au schimbat mult și casele. Un prieten venit la noi în vizită ne spunea că nu se aștepta să găsească așa multe case cochete. Dar oamenii au călătorit prin lume, au văzut cum se fac lucrurile (mulți au lucrat chiar în construcții), apoi, din fericire, o parte s-au întors și au investit aici în case mari, luminoase și în curți îngrijite. Nu puțini dintre ei lucrează cu peisagiști ca să își amenajeze grădina. Ici colo mai vezi câte o casă tradițională, cu pridvor și cu pătul de fân în curte, de îmi e drag mie să le pozez. Sunt însă excepții. Satul de azi e modern și înstărit.
De ce nu ai renunțat definitiv la oraș?
Pentru că acest mix între oraș și sat ne oferă varietate și acces la partea cea mai faină din ambele lumi. O spun cu maximă recunoștință și în raport cu dorințele și stilul nostru de viață, desigur. Suntem intelectuali în timpul săptămânii și țărani în weekend. Și ne place tare mult așa.
În altă ordine de idei, în București avem joburile și business-ul construit de soțul meu alături de partenerii lui, rezultatul unei munci de peste douăzeci de ani, care e dependentă de oportunitățile capitalei. Nu vrem să renunțăm la asta.
Tot aici avem șansa de a locui lângă un parc din centru, deci profităm din plin de natură dar și de oferta culturală a orașului – evenimente, muzee, expoziții. Hrănim în acest fel un tip de nevoi care sunt și ele parte din identitatea noastră.
Ca mamă, care mediu îl consideri mai benefic pentru copil? Satul sau orașul?
Cred că fiecare mediu îi aduce copilului lecțiile lui și îl îmbogățește în mod diferit. Însă e adevărat că eu mi-am dorit enorm să îi ofer experiența unei copilării aproape de natură. De aceea, de fiecare dată când îl văd cum aleargă fericit cu verișorii lui, am un sentiment adânc de mulțumire. Simt că am predat cumva ștafeta: pe aceeași câmpie pe care mă jucam eu cu verii mei, aleargă acum puii noștri. Încotro se vor duce, asta ține de ei și de misiunea lor în viață.
Apropos de cum se vede acest contrast prin ochii unui copil, îmi amintesc că acum câțiva ani am avut la un moment dat o perioadă foarte aglomerată la job și timp de vreo lună nu am mai ajuns la țară. Atunci Nicholas mi-a spus într-o seară: „Mami, îmi e dor de mirosul de noapte. Dar nu de cum miros nopțile aici, în București. Ai văzut că aici sunt nopți din alea fără stele. Mie îmi e dor de nopțile de la țară pentru că ele miros mai limpede și sunt mai pline de stele.” Atunci am simțit că am făcut alegerea cea bună cu căsuța din deal.
Ce sfat ai da celor care stau în cumpănă dacă să lase orașul pentru sat?
Eu sincer nu cred în a da sfaturi, e unul din principiile mele de coaching și de viață. Cred în schimb în a împărtăși experiențe. Și mai cred în a pune întrebări care îl fac pe celălalt să privească lucrurile dintr-o perspectivă nouă.
Când mă gândesc la toate implicațiile vieții la țară, îmi vine în cap cât de important e să conștientizezi cum îți vei măsura viața, care sunt valorile tale și aspirațiile tale. Și care sunt sursele de venit prin care poți să ți le susții.
De exemplu, când am construit casa, noi am calculat că putem investi acel buget pentru a avea cel puțin câte o vacanță exotică de lux în următorii 15 ani. Dar am decis că ne aduc mai multă împlinire toate experiențele pe care le putem trăi la sat. La fel, pentru mine, a mânca roșii curate, sădite și culese de mine și de copilul meu, e în sine un motiv de bucurie. Însă pentru cineva care nu pune preț pe aceste lucruri, s-ar putea ca toată povestea cu grădina de legume să nu merite deloc investiția de timp și efort. Totul e să luăm decizii conștiente și informate. Ele ne creionează destinul mai mult decât norocul sau orice altceva.
Pe cineva care se gândește să se mute la țară, l-aș întreba în primul rând „Cum îți vei măsura viața peste 10 ani?”.
Crezi că există un curent actual de mutare a tinerilor înapoi la sat, către rădăcini?
Cu siguranță. Acest „neoruralism” nu e un trend nou. Din câte am citit, fenomenul „mutatului la țară” a început să ia avânt acum vreo zece ani, stimulat de forța de muncă revenită în România cu dor de casă, dar și cu noi standarde și perspective financiare. Partea frumoasă e că, acum, întoarcerea la țară e din multe puncte de vedere o evoluție și nu o regresie. Ca și cum trecutul ne dă mai mult viitor. De fapt asta simt și eu. Spre rădăcini mai mult urci, nu cobori.
Dacă ar fi să alegi un singur cuvânt care să sintetizeze viața la sat, care ar fi acela?
ROST.
fotografii: Olivia Petre
Citește si celelalte povești din seria mutării de la oraș la sat:
