Pe Silviu și pe Cristina Man, împreună cu cei doi copii ai lor, Catinca și Nicolae, i-am cunoscut în această vară, când am petrecut o scurtă vacanță la ei, în mansarda căsuței lor din Vâlsănești, un sat din rezervația Valea Vâlsanului, în apropiere de Transfăgărășan și Curtea de Argeș.
Silviu are o licență în Drept și un master în Antropologie, dar activează ca actor independent de teatru&performance non-verbal la Compania 9. Cristina are studii economice și a profesat in domeniu tot ca freelancer.
Ei locuiesc în Vâlsănești de câțiva ani și ulterior au deschis și porțile pentru oaspeți, sub numele simbolic de Saint Friday Cottage – Căsuța Sf. Vineri, o trimitere la binecunoscutul personaj din folclorul românesc.
Casa veche, moștenită de la străbunici, a fost restaurată și amenajată cât să ai confort, dar fără a periclita elementele tradiționale care dau tot farmecul. Curtea este mare, în care găsești de toate, ca la fiecare gospodar: nenumărate animăluțe bune de zmotocit de către copii (să tot fi fost vreo 7 pisici și 3 câini, toți prietenoși), solar, găini, pomi fructiferi, o căsuță în copac, o bucătărie de vară cu loc umbros de luat masa, hamace, un foișor de lemn și mult spațiu cu iarbă, flori, tufișuri de mure sau zmeură.
În acea vizită la ei am aflat frânturi din povestea mutării din București în satul de unde Silviu își trage obârșia, iar acum, prin intermediul acestui interviu, l-am rugat pe Silviu să ne spună mai pe îndelete de ce și cum a fost să lase orașul în urmă pentru viața nouă de la sat.
Curatorialist: Când și de ce ați luat decizia de a vă muta din Bucuresti?
Silviu: De țară ne-a fost tot timpul drag, dar acum șase ani, pentru noi s-au aliniat astrele pe următoarele coordonate. Am luat-o bătrânește: ne-am căsătorit (cununia tot la țară, într-o biserică veche și tare dragă, urmată de o petrecere pe un deal de toată frumusețea). După vreun an s-a născut fetița noastră și după vreun an Cristina a zis că n-ar fi rău să renovăm căsuța străbunicilor mei – o mică bijuterie de vreo 100 de ani, din paiantă (amestec de pământ și lemn), la doi pași de pădure, la acea vreme nelocuită de vreo 30 de ani.
Șantierul a durat 7 luni fix, cu un număr destul de mare de fire de păr albite. Apoi eu am zis că n-ar fi rău, dacă tot am reparat-o și ne-am albit niște șuvițe, să și stăm în ea – nu mult, vreo câteva decenii, așa :).
În lumina asta nouă, Bucureștiul a rămas din ce în ce mai în urmă și mai puțin tentant. Disponibil și vizitabil – dat fiind că cei mai mulți dintre prietenii și colaboratorii noștri sunt acolo – dar cam atât. Cum se spune, iarba e mai verde acasă (ceea ce nici nu e greu dacă o compari cu iarba din parcurile Bucureștiului).
Ce făceați, profesional vorbind, înainte de a vă muta la Vâlsănești?
Înainte de a veni la țară, am avut amândoi privilegiul de a fi freelanceri. Cristina în domeniul economic, eu – în teatru și evenimente private. Asta ne-a fost tare de folos și în perioada de tranziție către țară, și chiar și după. Nu doar că am avut mai mult timp la dispoziție decât oamenii care au job-uri cu program fix, dar am avut și o anumită perspectivă din exterior, out of the bulă.
Nu era trendy să te muți la țară atunci – cea mai mare escapadă de acest gen era mutarea în suburbie, adică într-un București mai rarefiat. Multă lume ne-a zis că suntem curajoși și noi încă ne mirăm de ce – că doar nu ne-am mutat nici pe versantul nordic al Everestului, nici în deșertul Atacama.
E drept că e greu, e drept că nu e pentru toată lumea, e drept că înveți niște lecții destul de aspre, dar nici traiul de oraș nu e ușor, și nici pentru toată lumea, și nici lipsit de lecții destul de aspre.
Până la urmă, poate că trebuie să ne alegem greul cel mai potrivit pentru umerii noștri.
De ce ați ales Vâlsănești?
Pentru mine, satul ăsta înseamnă copilăria: verile nesfârșite, dealurile cu pruni, podul doldora de fân, batalionul de vaci care se întorcea seara de la islaz în lătratul câinilor – și mai ales vaca noastră, Negruța, un mastodont blajin, care umplea curtea.
Mai am: spectacolul porumbilor din pătul, fotbalul jucat în picioarele goale pe uliță, răcoarea râului și a pădurii și răcoarea de toamnă pe care o simțeam când mă îndepărtam de cazanul cald în care tata făcea țuica, bucuria tonică pe care o ai când spargi o buturugă cu noduri, somnul de după amiază pe care îl dormeam într-o roabă (până când nu m-am mai încadrat, posibil ca ăla să fi fost semnul că nu mai sunt copil), oboseala sănătoasă pe care o simți după o zi în care ai muncit mult și te-ai jucat și mai mult.
Așa că nu am ales noi locul, locul ne-a ales de mult, doar ne-a așteptat o vreme cât am bântuit prin orașe și străinătățuri. Și bine a făcut :).
Mutarea la sat v-a afectat în vreun fel viața profesională?
Poate părea un pic bombastic ce zic, dar mi se pare că „mutare” nu e un cuvânt e prea potrivit. Nu ne-am „mutat” la țară, ci ne-am întors la țară, ne-am reînrădăcinat după o vreme în care am trăit experiența orașului. Adică am avut o singură „mutare”, nu plănuim nici o alta în viitor, nu e ca și când schimbi chiriile în București 🙂
Și acum, ca să răspund punctual, faptul că am făcut acest pas nu ne-a afectat prea mult – din nou, privilegiul de a fi freelancer îți dă o anumită flexibilitate care e tare importantă, mai ales în perioada „de tranziție” (alt cuvânt cam alandala) către țară.
Vă lipsește ceva din viața urbană? Dacă da, ce anume?
Firește, sunt multe lucruri pe care orașul le oferă și satul nu le are. Întrebarea e cât de necesare sunt, și dacă merită să rămâi în oraș doar pentru acele lucruri. Răspunsul și-l dă fiecare, nu există rețete universale. În cazul nostru, ne e dor de câte un concert de muzică simfonică live sau de câte o piesă de teatru sau de câte o vizită la muzeu.
Pe de altă parte, nu ne interzice nimeni să dăm o raită la oraș pentru oricare din acestea. E chiar un sentiment interesant ca după un concert la filarmonică, unde toată lumea e frumos îmbrăcată și parfumată, totul e lucios și luminat feeric, să te întorci acasă să închizi găinile și rațele și ușile solarului (mai ales dacă, din grabă, uiți să te schimbi de „hainele bune”, cum procedează adesea jumătatea masculină a familiei).
Mai sunt, desigur, prietenii care au rămas în oraș, de care e ne dor mai mult și mai des decât de „activitățile” urbane. Ne vedem ceva mai rar, de obicei la noi, dar întâlnirile sunt și mai savuroase.
Care sunt aspectele vieții rurale care vă plac cel mai mult? Dar cel mai puțin?
La sat, cel mai mult iubim ce n-a stricat Omul Recent. Casele vechi – mărturii de simplitate, armonie și bun-gust, puținii țărani care au rămas demni de acest nume, pădurea în care găsești urmele de animalelor sălbatice, inclusiv urme de moș Martin, troițele și așa mai departe.
Evident că răspunsul la a doua întrebare are același criteriu: la sat, nu iubim ce a produs Omul Recent. Și aici, din păcate, lista e mai lungă și mai înțepătoare – mâzgălelile arhitectonice numite locuințe noi, care cel mai adesea zgârie ochiul și jignesc orice bun-simț, plasticul aruncat alandala, ușurința cu care s-a făcut loc televizorului și, în general, tuturor gadgeturilor, gazonul trântit în loc de iarbă, importurile de obiecte și de obiceiuri care nu au nici o legătură cu satul etc.
La un alt nivel, dar nu independent de ce am scris mai sus, e situația generală de azi a satului românesc – depopulare, degradare și derută, dar asta ar întinde prea mult discuția.
Cum arată o zi tipică din viața voastră la Vâlsănești?
Ei, aici e aici, că nu prea avem zile tipice. Ziua de vară nu seamănă cu ziua de iarnă, ziua de lucru nu seamănă cu ziua de sărbătoare, ziua cu oaspeți nu seamănă cu ziua în care suntem singuri în ogradă, ziua în care plouă nu seamănă cu ziua în care e soare, ziua în care copiii merg la școală nu seamănă cu ziua de vacanță.
Comparându-le cu zilele pe care le-am trăit la oraș, zilele satului ni se par infinit mai diverse, mai vii și mai concrete.
A fost greu să vă integrați în viața satului?
Cum o parte din rădăcini erau deja aici, nu a fost deloc greu. Și n-ar fi fost greu nici dacă am fi fost cu totul venetici, nu avem o comunitate închisă.
Care au fost dificultățile cu care v-ați confruntat când v-ați mutat la sat?
Cred că ai mari dificultăți doar dacă vii cu o teorie și încerci să o aplici literal în teren, adică dacă vrei musai ca socoteala din târg să fie la fel cu cea de acasă. Dificultățile cu care ne confruntăm noi și, probabil, cei mai mulți dintre cei care locuiesc la sat, țin mai degrabă de ce scriam mai sus – de degradarea generală a satului românesc.
Tradus concret, „nu mai găsești oameni”, cam ăsta e refrenul de pe buzele tuturor – asta însemnând și oameni în general, semn de catastrofă demografică, ci și oameni cât de cât pricepuți pentru diverse treburi, de la plivit în grădină la finisajele unei construcții ori confecționarea unor unelte ori piese de mobilier. În limbaj modern, bănuiesc că asta s-ar numi o „criză de resurse umane”.
Evident, situația asta înseamnă o lecție permanentă pentru noi – să înveți să faci singur, să te organizezi mai ceva decât la corporație, să nu te arunci în multe treburi dintr-o dată, să înțelegi că multe, foarte multe lucruri se rezolvă nu atât cu cunoștințe tehnice sofisticate, ci cu răbdare, grijă, atenție și perseverență. Iar dacă ai norocul, cum avem noi, de prieteni harnici cu care să organizezi câte o clacă, ba la unii, ba la ceilalți, totul devine mult mai plăcut.
Ce sfat ați da celor care stau în cumpănă dacă să lase orașul pentru sat?
Dacă ei stau în cumpănă înseamnă că deja nu mai sunt siguri că viața la oraș e ceea ce-și doresc, deci cred că și-au dat singuri răspunsul, mai rămâne doar să îl întărească prin faptă. Altminteri, cum spuneam mai sus, nu există rețete.
Cred că viața la țară nu e pentru toată lumea, așa cum nici viața la oraș nu e pentru toată lumea. Așa că nu am un sfat propriu-zis, ci o rugăminte: să nu aducă și orașul după ei. Cu alte cuvinte, să nu transforme bucățica de sat pe care o vor locui într-o suburbie sau într-un oraș în miniatură – înțeleg prin asta multă artificialitate, poluare fonică și luminoasă, inovații doar de dragul noului, gândire obsedată de viteză, eficiență și confort etc.
Să nu transforme satul (și așa maltratat de vremuri) după chipul lor, ci să se lase ei transformați de discreția și smerenia locurilor, atât cât s-a mai păstrat, atât cât se mai poate păstra.
Dacă ar fi să alegeți un singur cuvânt care să sintetizeze viața la sat, care ar fi acela?
Rădăcini. Poate sună previzibil, dar eu uneori le simt în talpă, mai ales când mă întorc de pe câte un drum. Dădeau să crească și când eram în oraș, dar nu prea aveau loc de asfalt.
fotografii: Silviu Man
Dacă știi și alte povești în care s-a migrat de la oraș la sat, dă-ne de veste!
