Într-o perioadă în care sunt simțim un iz de primăvară, mai puține straturi de haine, flori și simbolurile din șnurul alb cu roșu, timid căldura și lumina zilelor mai lungi și cum întreaga natură se întoarce la viață și noi odată cu ea, ne apropiem și trăim încă un 8 martie.
Ziua Mamei! (pentru mine doar ulterior a fost percepută și recunoscută și ca ziua femeii)
articol pentru Curatorialist de Ioana Elena Dăncescu, psiholog și psihoterapeut specializat în psihoterapia traumei și terapie de cuplu.
Vă amintiți de scoală și de pozele și felicitările pe care le făceam pentru mamele noastre?
Ca o completare din fotoliul unui psihoterapeut, nici nu pot să-mi imaginez cum era pentru copiii (unii dintre aceștia mi-au devenit clienți, zeci de ani mai târziu) a căror mamă era plecată sau care nu mai trăia sau care îi abandonase….
Oare cum ne întorceam pe drumul de la scoală spre casă, cu acea felicitare sau poză și cum ne simțeam când i-o ofeream?
Sau ce simțeam înainte de acea serbare în cinstea mamei?
Oare aveam emoții?
Oare era ”un big deal” pentru noi?
Dar pentru mamele noastre?
Amintirile mele sunt destul de vagi legat de aceste momente. Curios sau nu, pozele respective îmi revin mai clar din memorii, ca orice obiect material, concret pe care mintea noastră până la un anumit nivel de dezvoltare îl preferă. Obiectul concret pe care îl ofeream mamei devine astfel un simbol al zilei de 8 martie și al celebrării mamei și relației noastre cu ea.
Cum au ajuns peste ani ”obiectele”/ emoțiile/ gândurile pe care le trăim sau le oferim mamelor noastre?
Unii clienți aduc în procesele lor de terapie multe emoții grele, supărări, frustrări și vini. Vina de a da din casă.
Vina de a spăla rufele murdare in public.
Vina de a se plânge când alții nu au ce mânca.
Vini peste vini, care caută și ele (ca orice altă emoție), îndrumare și o plasă de siguranță: ”o să fiu acolo să se prind, atunci când o sa cazi”.
De multe ori, asta are nevoie și vina pe care o simțim în relație cu mama, atunci când punem durerea pe masă și ne pregătim să o întoarcem pe toate părțile. De o plasă de siguranță. De un simplu „o să fiu acolo să se prind, atunci când o sa cazi”.
Poate fi atât de dureros de trăit și retrăit lipsa, absența, indisponibilitatea sau în unele cazuri abuzul, că mai bine mă cred pe mine ne-bun de nimic, insuficient, nerecunoscător, egoist, rău, urât, prost…
Și totuși, în acest conflict dintre atașament (foarte rezumativ spus ”mama”) și autenticitate (și mai pe scurt spus ”EU) doar o mână fermă, blândă și plină de compasiune ca a unui terapeut ar putea să NU încline balanța înspre ține cu dinții de atașament și simbioză sau înspre NU mai ai nevoie de mama, ”poți să pleci, fără să privești în urmă”.
Doar niște copii care sunt cu adevărat ”copii emoțional și psihologic” ar găsi vreo fărâmă de alinare în aceste 2 iluzii de recuperare sau rezolvare a supărărilor din relația cu mama.
Toți copiii îți iubesc părinții, și implicit mamele. Nu toate mamele își iubesc copiii, așa cum au nevoie copiii să fie iubiți.
Asta ne spune într-o variantă mult mai extinsă decât fraza aceasta, Franz Ruppert în teoria lui despre trauma psihică orientată pe identitate.
Gabor Mate vorbește cumva despre același lucru, atunci când surprinde nevoile emoționale de netăgăduit ale copiilor, printre care aceea de a NU munci la relația cu părintele său și a se putea odihni atunci când mama (sau tata) este cu adevărat responsabil pentru relația de atașament și bunul mers al acesteia.
Și mai ales ambii spun răspicat: intenția de a iubi și dorința de a iubi nu are mereu o suprapunere fină peste acțiuni, comportamente, reacții, decizii. Deci nu se pune problema lipsei de iubire neapărat, ci aceea de a avea un acordaj, sensibil, conectat și prezent la copil și la ființa lui, care este așa cum este el, ca nimeni altcineva și ca toți cei din jurul lui.
Știți vorba aia, așchia nu sare departe de trunchi? (pentru validare întrebați orice tânăr părinte sau adult în căsnicia lui dacă și când seamănă cel puțin cu unul dintre părinții lui).
O parte dintre clienții mei mai aduc în terapie, în spațiu sigur și confidențial pe care acest proces îl asigură, lucruri nespuse nimănui, uneori nici lor înșiși, din relația cu mama lor.
Unde se duc toate lucrurile, emoțiile nespuse din relația cu mama?
În gât, în corp, în greutatea respirației din piept, în pietrele care se simt în stomac, în confuzia și amețeala din cap, în vorbele grele spuse răstit în alte relații semnificative, în vorbele nespuse și uitate, care se răzvrătesc ca niște condamnați pe nedrept la tăcere în fiecare celulă din corp.
Și totuși, cum spui lucruri pe care nu le-ai spus niciodată?
Pe care nu ți le-ai recunoscut nici ție însuți vreodată?
Care este un început suficient de bun?
Și despre ce să vorbești și despre ce să NU vorbești?
Le percep ca întrebări grele și departe de mine gândul că există un răspuns universal și ”one size fits all”.
Am citit la un moment dat o poveste despre lumea unor triburi din zonele neatinse de civilizație și globalizare.
Înainte de a fi conceput și de a apărea în pântecul mamei sale, un copil este o idee, o intenție din inconștientul și sufletului mamei lui.
Mi s-a așezat la inimă această idee, căreia nu i-am acordat toată atenția și validitatea unei cercetări științifice, formulată metodologic și care să urmărească rigorile mediului academic. Mie pentru unele lucruri îmi este suficient să cred, pentru altele am nevoie să cercetez.
Da, înainte de concepție copilul nenăscut al mamei sale există în intenția ei și poate de acolo începe un anumit tip de dialog. Și apoi avem cu toții numele pe care l-am primit de la părinții noștri. Numele nostru mic.
Mereu m-a trecut un mic fior de teamă când completez în engleză vreun formular și apare confuzia care-i numele mare, care-i prenumele, de parcă tot țin de mine, să nu mă încurc pe mine și numele meu cu numele de familie, cu ai mei.
Numele cred că este și dovada sigură a unei moșteniri trans-generaționale și reprezintă un ”atribut esențial” al identității noastre, care ia naștere cu mult înainte de nașterea noastră efectivă.
De multe ori îmi, în procesele de terapie lucrez către un astfel de dialog, alături de clienții mei: cum ai vedea cu ochii minții un dialog între ”Ioana” și mama ei?
Și am începe un proces de explorare personală, a fiecărei părți, înainte de a ajunge efectiv la acel dialog dorit sau intenționat.
Cine-i Ioana? De unde vine? Care-i povestea nașterii ei? Ce îi place să facă? Ce frici are? Dar puteri și resurse? Cum era Ioana Mică? Ce are ea AZI nevoie de la tine? Cine este mama Ioanei? De ce îi este și îi era ei frică? Ce îi făcea plăcere și ce îi place în prezent?
Ce frază sau propoziție o descrie cel mai bine pe mama Ioanei și viața ei? Dacă mama Ioanei ar vedea-o pe Ioana exact așa cum este ea, ce ar spunea despre ea?
Adesea răspunsurile la aceste întrebări durează ore și ședințe întregi și continuă procesul de terapie în celelalte 167 de ore dintr-o săptămâna (cu ipoteza că ședințele de psihoterapie se întâmpla săptămânal). Timpul se dilată și pentru unii dintre noi drumul este mai așezat și dialogul fluid, pentru alții este plin de hârtoape și putem face chiar și cale întoarsă. Intenția cu care plecăm la drum se poate schimba pe parcurs si putem ajunge în locuri nebănuite, necunoscute, ”acolo unde nici un om nu a călcat vreodată.”
Pe final de articol, un gând îmi trezește un zâmbet în colțul gurii: toți o avem într-un fel pe Mama în viața noastră.
Cu sau fără psihoterapie și psihologi, parenting și traumatizare psihologică, în celulele noastre și în psihicul nostru avem suficientă informație genetică și psihică cât să fim în viața pentru că mama noastră ne-a dat viață.
Și dacă nu ați citit Mama și Sensul vieții, scrisă de Yalom vă recomand să vă opriți asupra acestei cărți și asupra poveștii care dă și titlul cărții.
Este atât de mult de căutat și scotocit în lume și în interior când amintim de sensul vieții, că doar în relație cu mamele noastre putem să întrezărim începutul, concepția, viața și zbaterea noastră după răspunsul la întrebarea: ”Mamă, cum mă descurc?”
Sunt Ioana Elena Dăncescu, psiholog și psihoterapeut specializat în psihoterapia traumei și terapie de cuplu. Cred cu tărie că ceea ce “Simțim, Simțim” (și de aici vine frumusețea vieții), iar oamenii sunt buni și frumoși în esență.
Ca om, sunt o persoană activă, energică, organizată și mă implic în proiecte cu sens pentru mine și pentru ceilalți. Cred că la momentul potrivit psihoterapia funcționează și vă invit să vă dați oricât de multe șanse aveți nevoie pentru a învăța să fiți bine cu voi înșivă.
Mă găsiți pe Terapia funcționează și în cadrul asociației în care m-am format în terapia traumei, Institutul pentru Studiul și Tratamentul Traumei.
fotografii: TOMOKO UJI via unsplash
