Dragostea în era noncomunicării

Durata: 6 minuteVisăm, cu ochii deschiși, la un tip de iubire demnă de premiile Oscar. Visăm la scene de film, la cadre perfecte, la relații care să arate ideal indiferent de unghiul din care le imortalizăm. Realitatea din teren e însă un pic mai… offroad. Pentru că nu putem porni pe acest drum doar cu o bicicletă de oraș.

Avem nevoie de echipament serios: de cască, de o mașină de teren, de GPS și orice altceva ne poate ajuta să navigăm prin tumultul relațiilor moderne.

Nimic nu e ceea presupunem și nimic nu e ceea ce vedem în filme sau… în social media. Sau, ca să fim corecți, prea rar imaginea din social media coincide cu viața reală, cu atât mai mult cu cât nu vedem decât frânturi, momente curatoriate, alese pe sprânceană pentru a arăta lumii doar ce e mai bun și mai frumos.

Dacă dragostea în era noncomunicării ar fi subiect de bacalaureat, am risca să cădem examenul.

Prezentul ne-o demonstrează: ne privim în ochi mult prea rar, zâmbim mult prea puțin, interacțiunile cu ceilalți au devenit, odată cu dezvoltarea tehnologiilor de comunicare, din ce în ce mai stângace. Nu ne mai e teamă doar de refuz atunci când mergem către cineva nou, ci și de faptul că nu mai știm ce să spunem.

Din păcate, cu cât mai rare sunt oportunitățile de a socializa față în față, cu atât mai greu ne este să avem conversații firești și, mai ales, să nu ne temem să le inițiem. Pe de altă parte, avem în metodele moderne de comunicare online și un aliat, atâta vreme cât ne propunem să nu ne ascundem în spatele unui ecran: putem aduce mai ușor oameni noi în viețile noastre, putem crea mai ușor cluburi, ateliere și evenimente diverse, ne putem umple viețile cu diferite ocazii de a socializa, de a ne face noi prieteni, de a ieși din cercul vicios al comunicării online.

Dar dragostea în era noncomunicării rămâne un subiect spinos: pentru că aparține unei generații care încearcă să vindece trecutul, răni și traume, urmele unor istorii personale în care se spunea prea rar „te iubesc”, empatia lipsea, iar comunismul adâncea drame și diseca familii. Astfel, în prezent, noncomunicarea poartă pe umeri și acest trecut pe care nu-l putem nega. Din familii disfuncționale foarte rar cresc adulți care să nu aibă nimic de reparat, nimic de vindecat. Iar această „realitate din teren” trebuie acceptată, trebuie privită în ochi pentru ca dragostea pe care o trăim azi să fie cu adevărat autentică.

Dragostea în era noncomunicării poate să însemne, în unele cazuri, și că trăim o dragoste falsă, o relație în care nu se întâmplă nimic, nu se dezvoltă nimic pentru că nu ne spunem nimic. În care și unul, și celălalt își ascund reciproc propriul sine, dorințele, planurile și preferă să nu spună nimic pentru a nu strica armonia falsă a unei relații perfecte, ca-n filme.

Dacă nu învățăm să comunicăm, relațiile au de suferit întotdeauna, iar dezvoltarea armonioasă va fi împiedicată. E nevoie și va fi întotdeauna nevoie de multă muncă, adesea de psihoterapie, pentru a învăța să ne descoperim cu adevărat, să înțelegem ce răni purtăm cu noi și cum să-l ascultăm și să-i vorbim celuilalt. Este, într-adevăr, un dans în doi, dar întotdeauna merită să încercăm să descurcăm toate aceste ițe de dragul nostru, înainte de orice și de oricine. Pentru a ajunge cu adevărat la o relație autentică, pentru a vedea în ce măsură e posibilă dragostea de pe ecran. Lumile noastre interioare vor fi întotdeauna diferite, dar asta nu înseamnă că trebuie să se ciocnească și să iasă scântei. Dimpotrivă, atunci când alegem să ne înțelegem unul pe celălalt, să comunicăm cu adevărat, să ieșim din spatele aparențelor tehnologizate sau nu, vom descoperi că aceste lumi, împreună, se pot completa sau pot crea una nouă.

În schimb, dacă nu învățăm comunicarea autentică, efectele negative se vor vedea mai devreme sau mai târziu, iar specialiștii în domeniu se pun de acord în această privință:

Conflictele vor fi dese și greu de rezolvat sau, cel mai probabil, lăsate în aer, lăsate să ardă mocnit.

Vom avea, în plus, tendința să îl vedem pe celălalt doar în culori nu tocmai favorabile, să-l învinuim pentru tot și toate, să ne pierdem obiectivitatea și să obținem doar o perspectivă negativă a celuilalt.

Ne vom simți din ce în ce mai puțin văzuți și din ce în ce mai puțin auziți.

Dorințele noastre și persoana noastră nu vor mai părea să conteze în ochii partenerului sau ai partenerei. Ne vom scufunda, încet, dar sigur, într-o singurătate apăsătoare, mult temuta singurătate în doi. Atunci când simțiți că se întâmplă asta, luați frâiele în mâini: discutați deschis cu celălalt, fiți îngăduitori, nu defensivi și nu atacați. Optați pentru terapie individuală și/sau de cuplu, analizați măsura în care relația se poate salva. Comunicarea este adesea cheia, mai ales acolo unde sentimentele încă există sub o mare de momente negative și regrete create tocmai din lipsă de comunicare.

Efectele noncomunicării autentice în relație sunt, totodată, semne clare care vă ajută să identificați în ce măsură relația are, de fapt, nevoie de comunicare, fără să vă învinuiți partenerul atunci când, de exemplu, nu reușiți să faceți muncă de echipă, să duceți planuri la bun sfârșit sau să îndepliniți obiective comune.

Creștem prin noi înșine, dar și prin celălalt. Întocmai ca o floare, avem nevoie de cuvinte frumoase, de validare și de iubire ca de apă. Avem nevoie să știm că suntem apreciați, văzuți, că primim iubire autentică și îmbrățișări sincere. Când iubirea romantică lipsește, nu vă însingurați. Puneți în balanță tot ceea ce primiți, în primul rând, de la voi înșivă și de la cei dragi și nu minimizați importanța prietenilor și a familiei.

Noncomunicarea creează răni, ne face să transformăm o relație într-un câmp de luptă și să-l vedem pe partener ca pe un inamic.

De cele mai multe ori, reacțiile noastre sunt automatisme deprinse în copilărie și nu suntem conștienți de ele. Astfel, ne criticăm partenerul și credem că avem dreptate când, în realitate, unul dintre părinți era critic cu noi. Devenim defensivi și îl învinovățim doar pe celălalt, adoptând o atitudine pasiv-agresivă de care, din nou, nu vom recunoaște că ne facem vinovați. Dacă îmbrățișăm perfecțiunea, dacă alegem să vedem doar defectele celuilalt fără a ne privi propriul chip, înseamnă că alegem și să nu comunicăm onest cu noi înșine.

Nu presupuneți că știți deja ce gândește celălalt, de unde îi vin reacțiile, de ce alege să se retragă în loc să discute. Alegeți să mergeți către partener cu blândețe și acceptare, cu deschidere și cu dorința onestă de a schimba lucrurile. Dacă nu e loc pentru comunicare, într-o relație vor reveni constant conflictele nerezolvate sau aceleași probleme care apar și reapar. Nu vom fi dispuși să facem compromisuri, iar momentele în care am putea să ne reconectăm vor fi din ce în ce mai rare. Acestea ar fi doar alte câteva dintre efectele negative care se pot ivi de-a lungul unei relații moderne în care comunicarea autentică nu există.

O carte utilă în acest sens e reprezentată de Cele cinci limbaje ale iubirii de Gary Chapman, fiind un instrument de lucru util pentru a înțelege modul în care știm și preferăm să fim iubiți. Pentru unii dintre noi serviciile pe care le facem pentru celălalt, responsabilitățile pe care le preluăm sunt un mod de a comunica iubirea. Pentru alte persoane e nevoie de cuvinte, în vreme ce pentru altele afecțiunea fizică e cheia. Atunci când înțelegem limbajul iubirii celuilalt, eliminăm din start nenumărate false concluzii, așteptări și presupuneri.

O importanță covârșitoare în relații o au tipurile de atașament deoarece acestea ne pot face să evităm comunicarea, să nu o putem avea la un nivel sănătos, fără să fim pe deplin sau deloc conștienți de acest lucru. Astfel, de exemplu, dacă amândoi partenerii au un stil de atașament nesigur vor comunica fără onestitate și vor fi adesea mânați de anxietate.

O carte utilă în acest sens și care tratează în profunzime subiectul e reprezentată de Stilurile de atașament de Amir Levine și Rachel S. F. Heller, tradusă și la noi și publicată în 2018. De asemenea, atunci când stilul de atașament e nesigur anxios, putem apela cu încredere și la cărți precum aceasta: 8 pași siguri pentru a depăși atașamentul anxios și evitant de Tracy Crossley.

Este adevărat: lecturile individuale nu sunt la fel de eficiente ca munca susținută și sprijinită de un psihoterapeut în cadrul terapiei individuale, dar nu sunt nici ineficiente și ne ajută, fără îndoială, să identificăm tipare, să ne cunoaștem mai bine și să facem alegeri mai bune în cadrul relației pentru a comunica în mod mai sănătos.

Oricare ar fi motivele din spatele lipsei de comunicare, important e să depistăm efectele negative ale acesteia sau semnele care pot pune o relație cu potențial pe butuci înainte ca aceasta să aibă șansa reală de a se dezvolta armonios. Va fi nevoie de ajutor, va fi nevoie de muncă. Adesea, apariția copiilor în relație duce la apariția unor noi subiecte de discuție, la un test care poate fi trecut prin comunicare, prin dorința onestă de a crește în continuare relația.

Trăim într-o țară în care comunicarea, indiferent de planul social în care se desfășoară, nu e la cele mai înalte cote, nu la nivel general. Liderii care nu comunică eficient riscă să-și piardă echipa, oamenii politici care nu sunt buni comunicatori pierd capital politic, partenerii care nu comunică eficient își pierd relația în care au investit timp și sentimente.

Din fericire, avem la îndemână instrumente, avem acces la informații, avem de partea noastră un context mai favorabil decât cel pe care l-au avut, de exemplu, părinții noștri.

Și, cumva, tocmai pentru a face să ne fie mai bine, e păcat să nu alegem conștient, din nou și din nou, să muncim pentru relații oneste, să lucrăm la dezvoltarea individuală, să ne asigurăm că binele de azi va rămâne moștenire pentru cei de mâine, că dragostea în era noncomunicării poate depăși obstacole moderne și căpăta un chip din ce în ce mai senin și împlinit.

foto: unsplash

Mihaela Pascu-Oglindă
Scriitoare și critic literar, absolventă a Facultăţii de Limbi și Literaturi Străine și a masteratului de Teoria și Practica Editării de Carte. Din octombrie 2019 am fondat și co-organizez Clubul de carte CititOARE – club de lectură cu scop terapeutic, dedicat mamelor. Scriu pentru Citeștemă.ro și ziarul Suplimentul de Cultură (Ed. Polirom). Iubesc literatura și felul în care ne face oameni mai buni.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here