“You can’t pour from an empty cup.” • “Nu poți turna dintr-o ceașcă goală.”
A fost primul gând conștient și rațional când am primit propunerea de a scrie acest articol. Apoi au venit spre mine emoțiile legate de cum ar putea ajuta abordarea unui astfel de subiect, exemplele din cabinetul meu de psihoterapie, asocierile și interpretările pe care mi le-am format de-a lungul activității mele de psiholog.
Și apoi m-am simțit copleșită…
articol pentru Curatorialist de Ioana Elena Dăncescu, psiholog și psihoterapeut specializat în psihoterapia traumei și terapie de cuplu.
Într-o lume digitală în care la o simplă căutare pe Google termenul depresie apare în 7,160,000 resultate și zilnic auzim și citim informații despre sănătate mintală și depresie, cineva venit de pe Marte ar putea crede că s-a dus cu stigmatul bolilor mintale. Și că știm ce avem de făcut dacă noi suferim de depresie. Și putem bineînțeles ajuta cu (suficient de) multă ușurință pe cineva drag, care “este în depresie”.
Înainte de a plonja în subiectul ajutorului pe care vrem să îl oferim cuiva care suferă de depresie, te invit la un scurt exercițiu de introspecție:
Tu când ai auzit prima dată de depresie?
Oare ai crezut vreodată că tu însuți suferi de depresie?
Cunoști pe cineva care are un diagnostic și/sau tratatament pentru despresie?
Despre ce fel de tratamente/intervenții ai auzit sau știi că există pentru cei care suferă de depresie?
Care este cea mai negativă pespectivă pe care o ai despre depresie, una care să iți provoace o strângere de stomac, chiar dacă nu este deloc rațională?
Mintea noastră este construită să interpreteze, să emită judecați și să evalueze constant situațiile cu care ne întâlnim, atât în exterior, cât și în interior. Pur și simplu așa cum suntem programați pentru conexiune, suntem programați și pentru gândire.
Ceea ce înseamnă că și despre depresie și povara acestei suferințe avem deja niste păreri și interpretări.
Primul pas în a ajuta pe cineva este să te întrebi, să iți oferi timp și să iți răspunzi (cel puțin) la întrebările de mai sus.
Nu poți să te apropii de un aspect al sănătății mintale, care necesită mai degrabă grija, empatie și compasiune, fără să faci curățenie la
mansardă și poate chiar și la subsol.
Prin mansarda mă refer la sistemul de credințe și interpretări și modul cum vrem să fim percepuți de ceilalți, iar prin subsol la partea mai degrabă inconștienta, care sta la baza identității noastre și are legătură cu atașamentul și
sistemul familial în care am crescut.
Apoi, în procesul tău de curățenie mentală, interioară, te invit să îți alegi cu grijă sursele din care te informezi legat de ce înseamnă cu adevărat despresie și care sunt criteriile de diagnostic pentru aceasta tulburare. Poate vrei, de exemplu, să cauți “depression
symptoms în DSM 5” (Diagnostic and Statistical Manual of Mental Disorders – Manualul de diagnostic și clasificare statistică a tulburărilor mintale).
Așa cum căutam review-uri pentru cazare, restaurante și produsele în care să ne încredem, haideți să citim dintr-o sursă de încredere cum este DSM, biblia psihiatriei și psihologiei, despre tipurile de depresie, perioada necesară unui diagnostic, riscurile și comorbiditatile (alte boli sau afecțiuni) cu care depresia se poate asocia (după vorba românească că o veste proasta nu vine niciodată singura).
*În același timp, este important de știut că exista o doză de inadecvare în numărul de criterii prezentate în DSM și corespondenta lor în viață reală. Chiar dacă cineva nu întruneste toate caracteristile pentru a primi un diagnostic, calitatea vieții ei este cu siguranță afectată.
DSM reprezintă un punct de plecare și orientare în ceea ce înseamnă diferențele dintre depresia majora, riscurile ei și alte forme de depresie.
O să te ajute în practica să te informezi și să descoperi care sunt posibilele prejudecăți sau preconcepții pe care le ai despre despresie? Și da, și nu.
DA – pentru că este dovedit științific că atunci când avem acces la cunoaștere și, mai ales, încredere și baza în aceea cunoaștere, putem să “stam drepți” și să nu fim șocați și copleșiți că cineva “tânăr sau care are tot ce-și dorește” suferă de depresie.
Și NU – pentru că asta nu țintește, de fapt, nivelul de profunzime și intimitate pe care ajutorul real, oferit unei persoane care suferă de depresie l-ar necesita de la noi.
Oamenii obișnuiți, a căror personalitate nu suferă de o tulburare antisocială sau o formă de psihopatie, pot empatiza cu ușurință și neuronii lor oglindă rezonează by default cu experiențele și trăirile celor din jur.
În cazul cuiva care suferă de depresie aceasta rezonanță se închide, se îngustează și chinuiește atât pe cel care suferă, cât și relațiile pe care le are.
Andrew Solomon scrie în “Demonul Amiezii – a antomie a depresiei”, o carte de o autenticitate aproape dureroasă de 680 de pagini – deopotrivă despre știință și cercetare și propria lui experiență cu depresia: “depresia crescuse în mine că vita care cucerise copacul; mă secătuia și se înfășurase în jurul meu, hâdă, mai vie decât mine… primul lucru care dispare este fericirea. Nu te mai poți bucura de nimic…
Mintea ți-o simți tratată cu leșie, încât îți pari ție însuti năuc… Nu poți să mai ai încredere în cineva, să fii atins, să plângi. În cele din urma, îți devii pur și simplu absent ție însuți.”
Daca nu ai trecut niciodată prin asta, este puțin probabil să înțelegi ce simte și ce trăiește CU ADEVĂRAT o persoana care suferă de depresie.
Vestea bună?
Nici nu trebuie să știi sau să cuprinzi TU ceea ce este în psihicul unei persoane cu depresie.
Să poți păstra granițele sau diferențierea, adică Eu sunt EU și Tu ești TU, este o forma de ajutor reală de care cineva în suferință are nevoie să o perceapă de la tine.
Una dintre cele mai dureroase forme de ajutor intenționat, care sfârșește însă prost, este atunci când persoana care suferă trebuie să intervină sau să consoleze pe cel care vine să îl ofere.
Cum evităm asta?
Simplu și extrem de delicat în același timp:
eu nu stiu exact prin ce treci, dar mă interesează ce faci, ce gândești, ce simți, vreau să te cunosc și să fiu lângă tine și când ai bila asta de picior, golul ăsta imens, lipsa asta de sentimente și emoții și vin spre tine că să iți fiu alaturi cu TOT ce ai.
Este unul dintre principiile de baza ale oricărei forme de psihoterapie: fiecare om este că nici un alt om, în timp ce are aceleași nevoi emoționale că toți oamenii.
Nici un client care suferă de depresie NU este la fel că alt client, dar are nevoie de contact și sprijin să nu fie singur cu ce simte.
Cum se exprimă o parte dintre clienții mei atunci când traduc în realitatea lor criteriile de diagnostic din DSM ale depresiei?
”În cel mai bun caz simt că trăiesc pe jumătate”, ”fac planuri și sunt prea obosit să mă ocup de ele”, ”stiu că ar trebui să fac altfel și totuși nu mă mișc de aici, sunt complet neputincios”, ”uneori stau cu orele pe canapea, privind în gol, nu am putere nici să tai o roșie și să îmi fac o salată”, ”am un gol permanent, nimic nu mai ajunge la mine”.
Doctorul și autorul Gabor Mate vorbește despre boli mentale și depresie ca despre o încercare de supraviețuire în fața experiențelor adverse traumatizante și nu conceptualizează depresia ca fiind ceva ce ai.
”Nimeni nu are depresie” în conceptualizarea lui.
Gabor vede mai degrabă depresia că o adaptare nereușită și duroasă, prin suprimarea îndelungată a emoțiilor și trăirilor pe care o persoană / mediul în care trăiește nu le poate conține. Iadul depresiei este astfel absenta emoțiilor și trăirilor, a plânsului și a posibilității de exprimare a omului cu tot ceea ce are el mai intim și mai profund.
Ce ajută, de fapt, pe cineva care suferă de depresie?
După ce ne privim pe noi în oglindă, după ce înțelegem ce înseamnă de fapt depresia în teorie și facem diferență între depresie majoră și alte forme de depresie, după ce ne amintim că ”eu sunt eu și tu ești tu”, după ce vedem că depresia nu este ceva ce un om are
și poate – de la un punct de încolo – să nu mai aibă, apoi vine un moment când este necesar să dăm ochii cu „monstrul de sub pat”.
Numai că monstrul sălășluiește în copul, mintea și sufletul unei persoane care contează pentru tine.
Arata-i că este importantă și că tu vezi când te uiți la ea posibilitatea unei schimbări sau vindecări.
Nu speranță/presiunea vindecării dacă ia cutare tratament sau face cutare formă de terapie. Speranță ar putea fi copleșitoare pentru o persoana care suferă de depresie.
Asemeni unei atingeri care poate fi prea mult pentru o frunza de-ale mimozei pudica (daca nu știi reacția acestei plante, caută un video pe YouTube).
Însă posibilitatea este altceva.
Este ceea ce vede un psihoterapeut în clienții săi, în anumite condiții. Partea sănătoasă care exista în orice ființă vie și care poate să capete putere în condiții favorabile și suportive de mediu.
Ajută, de asemenea, pe cineva aflat în abisul depresiei un ajutor concret, palpabil, scheme, hărți și modalități de a ajunge din punctul A în punctul B: poate să o ducă și să o aducă cineva de la medic, să îi trimită cumpărăturile acasă, să fie vizită mai des sau să
primească ajutor pentru probleme logistice, organizatorice.
Ajuta contactul și reducerea izolării persoanei depresive și faptul de a da un semn constant, fară așteptările firești ale unei relații reciproce.
Principiul reciprocității consider că trebuie adaptat la nivelul de suferință sau de putință al persoanei care suferă de depresie. Nimeni nu vrea să fie văzut doar prin lentila neputinței și are nevoie de o libertate de mișcare adecvată stării emoționale și fiziologice de care suferă.
„Depresia, în faza ei cea mai rea, e cea mai îngrozitoare solitudine și de la ea am învățat valoarea apropierii dintre oameni” scrie Andrew Solomon, care a suferit în viață lui de câteva ori de forme severe ale depresiei.
Autorul continua „nu poți scoate o persoană depresivă din suferință ei cu ajutorul iubirii. Poți, din când în când, să i te alături cuiva în casa în care locuiește. Nu-i plăcut să stai fixat în întunericul minții unei alte persoane, cu toate că e aproape și, mai rău, să-i privești din afară declinul mental.
Poți să te frămânți de departe sau poți să vii aproape, mai aproape, cel mai aproape. Uneori modalitatea de a fi aproape e să taci, sau chiar să fii rezervat. Nu de tine depinde, din afară, să decizi; depinde de tine să discerni.”
Iar a discerne este și partea sănătoasă din tine care a citit articolul acesta, care se preocupă și intenționează să fie alaturi de cineva care suferă de depresie.
Și asta în sine contează, fară să fie suficient.
Cu toții tânjim după o conexiune emoțională profundă și asta
face parte din procesul de vindecare sau de viețuire cu depresia sau alte afecțiuni mentale.
Și un ultim reper, legat de partea pe care să încercam să o sădim în cei din jurul nostru, care trăiesc în umbra unui forme de depresie, este că opusul depresiei nu este fericirea, ci vitalitatea. Orice zvâcnire de energie și elan, oricât de trecătoare ar fi reprezintă
firimituri de viață și de lumina. Să ne antrenam toate simțurile pentru a le recunoaște!
Și numai cine s-a scuturat dintr-o forma de întuneric și suferință (și cine n-a trecut pe acolo, fie că a suferit de o tulburare emoțională, fie a fost victima unor abuzuri și traume să ridice mâna) știe și simte cât de importantă este luminiță și scânteia spre care se întinde sufletul și corpul oricărei ființe de pe acest pământ, natural, de la sine, dar și susținut și conținut de cineva care să fie, pur și simplu, acolo.
Sunt Ioana Elena Dăncescu, psiholog și psihoterapeut specializat în psihoterapia traumei și terapie de cuplu. Cred cu tărie că ceea ce “Simțim, Simțim” (și de aici vine frumusețea vieții), iar oamenii sunt buni și frumoși în esență.
Ca om, sunt o persoană activă, energică, organizată și mă implic în proiecte cu sens pentru mine și pentru ceilalți. Cred că la momentul potrivit psihoterapia funcționează și vă invit să vă dați oricât de multe șanse aveți nevoie pentru a învăța să fiți bine cu voi înșivă.
Mă găsiți pe Terapia funcționează și în cadrul asociației în care m-am format în terapia traumei, Institutul pentru Studiul și Tratamentul Traumei.
