Odată cu nașterea, începi să oferi celorlalți mai mult decât ai oferit vreodată. Te pierzi pe tine parțial, chiar dacă la început simți că ai dispărut cu totul. Și, preț de câteva luni sau ani de zile, chiar dispari, mai ales în ochii celorlalți. Fără să o știi, la fel de bine sau cu și mai multă forță, te poți pierde pe tine prin celălalt, te poți rătăci în mijlocul unei cariere, te poți scufunda în urma unui vis neîmplinit. Ne pierdem sinele, în zeci de feluri, iar de cele mai multe ori ne dăm seama de asta mult mai târziu.
articol pentru Curatorialist de Mihaela Pascu Oglindă
Cunoașteți, probabil, pe cineva care, la un moment dat, a luat o decizie care vi s-a părut radicală: a plecat dintr-o relație în care totul părea doar lapte și miere, și-a dat demisia de la locul de muncă pentru care, până nu demult, își dedicase întreaga viață. Sunt oameni care își recuperează sinele, se dedică unor pasiuni uitate, ivite încă de atunci când erau copii. Nu ne poate defini decât ceea ce simțim cu toată inima, decât ceea ce simțim ca făcând onest parte din noi. Suntem trup și suflet din ceea ce am știut, fără să ne spună altcineva, că e al nostru și doar al nostru.
Ca femei, ne pierdem adesea în maternitate, iar despre multiplele feluri în care se întâmplă acest lucru și despre cum recuperăm femeia sălbatică din noi scrie psihanalista Clarissa Pinkola Estés în Femei care aleargă cu lupii (Ed. Niculescu, 2019):
„O femeie care are înăuntrul său o mamă-copil este asemenea unei fetițe care se joacă de-a mama. Ea tinde adesea să-și exagereze rolul matern și «să dea viață la orice», străduindu-se «să facă și să fie orice pentru oricine»”.
Nu e însă nimic de blamat aici, căci rădăcinile noastre, neîngrijite la timp, crescute în cu totul alte direcții față de cele pe care ni le-am fi dorit în naivitatea noastră inocentă și din dorința firească de explorare, ne conduc, iată, pe alte drumuri pe care ne străduim să le redirecționăm la maturitate. Una dintre prietenele de suflet și-a descoperit nu doar pasiunea, ci și talentul extraordinar la pictură, înscriindu-se la Școala de Artă și urmându-și această dorință cu un devotament de admirat. Ea este, de altfel, un model extraordinar care mă inspiră tocmai prin această hotărâre de a-și hrăni pasiunea, de a nu lăsa focul care mocnește în interior să se stingă. Are grijă de relația cu sinele ei, îi oferă ceea ce îi cere, iar dr. Pinkola Estés, dacă i-ar scrie vreodată direct, nu ar avea decât cuvinte de laudă, căci iată ce ne sfătuiește pentru recuperarea sinelui și păstrarea unei relații sănătoase cu noi: „Să aprindem un foc durabil care să întrețină viața noastră creativă și să coacem sistematic idei înseamnă, înainte de toate, să creăm într-o manieră originală viață, viață inedită, pentru a hrăni relația dintre noi însene și natura sălbatică”. Avem, așadar, datoria de a hrăni sufletul sau acea parte din noi care simte nevoia de creativitate, de o viață liberă, împlinită, dincolo de ceea ce a crezut că trebuie să urmeze conform unor reguli trasate de alții.
Ne regăsim propriul sine atunci când ne oprim din goana de zi cu zi pentru a ne întreba și, mai ales, pentru a ne răspunde cu adevărat cum arată viața ideală pentru noi. Suntem înconjurați de oamenii care ne acceptă, ne înțeleg și ne sprijină la nevoie? Ce facem pentru noi înșine și pentru ceea ce ne dorim? Ce ne lipsește acum din viață și ce putem face pentru a obține acest lucru?
Pentru mine, la un moment dat, sinele pierdut a însemnat izolarea care se instalează mai ales în primul an de viață al bebelușului. Pierderea legăturilor cu ceilalți (comunicarea online nu este de ajuns), această însingurare socială (nu includem aici familia, ci participarea la viața socială) au dus la dorința de a crea ceea ce nu mai exista la fel ca în trecut.
Mi-am răspuns atunci, aparent întâmplător, la o întrebare dintr-o carte al cărei titlu l-am uitat: „Ce poți face pentru ceilalți cu resursele pe care le ai acum la îndemână?”.
Se menționa, mai apoi, că adesea nu e vorba de bani, ci despre cu totul altceva: despre timp, cunoștințele dobândite prin educație etc. Iar răspunsul s-a ivit în acea noapte, ca prin vis: un club de carte în scop terapeutic dedicat mamelor. Trei ani mai târziu, clubul încă există, strângând în jurul său o comunitate de femei extraordinare. Lună de lună, inclusiv în pandemie, ne-am întâlnit, fizic sau în mediul online în perioada restricțiilor, pentru a dezbate cartea lunii, dar mai ales pentru a vorbi despre noi, pentru a ne împărtăși experiențele într-un spațiu doar al nostru. Pentru a ne redescoperi sinele dincolo de maternitate, dincolo de familie, dincolo de rude, dincolo de etichete și așteptările celorlalți de la noi.
Herman Hesse scria că trebuie să ne dezvățăm de obiceiul de a fi altcineva, de a imita vocile altora și de a ne confunda chipul cu al celorlalți.
Să ne păstrăm pe noi înșine, în societatea modernă, pare mai greu ca oricând. Să vrem să fim puternici găsind în noi forța, să vrem să strălucim fiind creatori și nu imitatori, să vrem să ne descoperim propriul glas într-un miliard de alte voci care par să își dorească același lucru. Ne suntem, în orice caz, în ciuda greutăților de pe acest drum, datori cu salvarea propriei persoane, datori cu însănătoșirea relației dintre noi și propriul sine.
Drumul pe care îl avem de străbătut va duce, de foarte multe ori, înspre copilărie, înspre varianta noastră de patru, cinci, opt sau zece ani, înspre adolescentul care a renunțat la dorințele sale pentru că nu știa cum arată viața, pentru că nu putea privi în viitor, acolo unde ar fi zărit un adult care îi strigă să-și asculte inima și să-și urmeze pasiunile.
Julia Cameron este una dintre scriitoarele care ne-a oferit instrumente eficiente de redescoperire a sinelui, iar cele trei pagini de jurnal matinal pe care le recomandă sunt o tehnică folosită și în terapie. Secretul e să scriem fără să ne gândim prea mult, să profităm de liniștea dimineții și să nu ne oprim din scris până când cele trei pagini nu sunt pline, să lăsăm acolo fricile, angoasele, dar și dorințele, pasiunile, bucuriile, să istorisim pentru noi, fără teama că altcineva ar putea citi ce scriem. Să lăsăm sinele să-și facă vocea auzită, cu adevărat auzită și mai puternică astfel ca niciodată. Primul efect pe care îl veți observa va fi o minte mult mai limpede și mult mai odihnită. Mai apoi, pagină după pagină, dorințele vor deveni din ce în ce mai clare, unele dintre temeri își vor găsi alinare sau se vor diminua, iar răspunsurile se vor ivi dintre rânduri în cele mai neașteptate momente și feluri.
Iar pentru cei care pun mare preț pe vocea artistică, Julia Cameron a dedicat o carte întreagă redescoperirii artistului interior, tocmai din dorința de a ne reaminti că ceea ce credem că s-a pierdut sau ceea ce credem că au doar alți oameni trebuie doar readus la viață, hrănit pentru a exista, întocmai cum recomanda și Clarissa Pinkola Estés.
Femeia sălbatică și artistul interior își dau mâna, chipurile lor poartă nume diferite, dar sunt, în esență, un singur sine, un singur foc interior de care trebuie să avem grijă în fiecare zi. Suntem mai mult decât poveștile celorlalți despre noi, mai mult decât etichetele primite înainte să învățăm să ne spunem corect numele, suntem tot ceea ce descoperim că face parte din noi chiar dacă, pe moment, nu pare să aibă sens sau, mai degrabă, nu are sens pentru cei din jurul nostru.
Ne sculptăm din nou și din nou, ne șlefuim ființa cu atenție, uneori cioplim prea mult și atunci încercăm să vedem cum putem transforma greșeala într-o nouă sursă de creativitate, într-o nouă direcție. Suntem muzica pe care o ascultăm, tabieturile fără de care nu ne putem începe ziua, suntem micile plăceri care ajung direct în inima noastră, suntem toate acele locuri în care ajungem și pe care, adesea, vrem să le păstrăm doar pentru noi. Suntem amintirile dragi pe care nu le-am da pentru nimic în lume, suntem toate acele secunde splendide pe care, chiar și ani mai târziu, ni le amintim perfect.
Noi alegem, fără să știm, ce ajunge să ne formeze cu adevărat, ce trece de filtrul pe care sinele nostru îl pune între noi și lume. Din exterior extrage, cu o mână invizibilă, hrana pentru ca sinele nostru să nu se piardă niciodată cu adevărat, niciodată pe deplin.
Căutarea sinelui pierdut este, într-un fel, din acest punct de vedere, o metaforă. Nu ne pierdem, cu adevărat, niciodată. Suntem ai noștri și poate că, pentru o vreme, uităm să privim în interior. Dar atunci când ne hotărâm, în sfârșit, să reluăm povestea de unde a rămas, să rescriem narațiunea sau să șlefuim cu mai multă forță propria ființă, să privim înăuntru fără să ne temem, vom descoperi sinele care nu ne-a abandonat niciodată.