“Ar fi foarte greu să descriu o dimineață tipică în Richiș. Diminețile mele în decursul unei săptămâni sunt diferite. Programul depinde de sezonul turistic, de anotimp, de ziua săptămânii, de vreme sau de starea emoțională.”
Mult timp, imaginea discretă a femeii cu care am onoarea să discut astăzi, Catrinel Chiriac Hemmerth, a fost strâns legată de PR-ul în modă, respectiv de colaborarea cu designer-ul român Adrian Oianu, în București. Însă, 2021 o găsește pe Catrinel ca organizator de proiect în turism, la Casa Noah Guesthouses, în satul Richiș, comuna Biertan.
Catrinel s-a mutat oficial în comuna Biertan în perioada pandemiei. Până atunci, petrecea iarna în capitală, ocupată cu alte proiecte. Nu am rezistat tentației și am întrebat-o ce poartă în suflet legat de capitala noastră dragă.
“Păstrez plimbările lungi pe străzile cu miros de tei de prin Bucureștiul cu farmec, la ceas de seară, când nu e prea cald. Sunt anumite străzi pe lângă Armenească, Kiseleff, Aviației, Universitate sau Victoriei. Bucureștiul are un aer aparte atunci când știi pe unde să mergi și cu cine să te întâlnești. Evident, din păcate, aerul ăsta al lui a cam devenit din ce în ce mai rar.”
A continuat să îmi povestească, cu o bucurie sinceră, că viața în București o ținea mereu în priză, dar în Richiș s-a maturizat. În oraș avea parte de o forfotă constructivă și un stil de viață alert, care a funcționat la 20 de ani, apoi a simțit nevoia unei schimbări.
Transilvania a întâmpinat-o pe Catrinel pentru prima dată în 2012, când s-a cunoscut și cu cel care urma să îi devină soț. În 2014 colaborarea cu designer-ul Adrian Oianu s-a schimbat, însă prietenia dintre ei a rămas la fel, îl consideră ca un frate. Catrinel a făcut această schimbare pentru a fi aproape de Paul Hemmerth, cel care a inițiat proiectul Casa Noah din Richiș.
“Eram la o vârstă, la 32 de ani, când am făcut pasul acesta, în care după aproape opt-nouă ani de lucru doar într-un singur domeniu, am suferit de ceea ce mulți suferă – sindromul burnout. Am <<ars>> și nu mai știam ce să fac și de unde să o apuc din punct de vedere profesional. Atunci am hotărât <<să fug>> la țară, în natură și să o iau de la zero.”
Între timp, Paul i-a lăsat spațiu să se adune și să hotărască pe ce drum ar vrea să o apuce profesional. Ca să nu stea degeaba, în timpul „căutărilor” legate de sensul vieții, Catrinel a început să îl ajute cu proiectul Casei Noah și la agenția de turism, pe care Paul o înființase în urmă cu 15 ani. Împreună au reușit să îl transforme într-o mică afacere de familie.
Simbioza cu ecosistemul din Transilvania presupune ascultarea poveștilor locale sau plimbatul în picioarele goale în natură. Griul betoanelor este înlocuit de mult verde, galben sau alb, în funcție de anotimp, iar zgomotul mașinilor de cocoși, drujbe și căruțe trase de cai.
“Eu sunt născută sub semnul racului și absolut orice la mine se întâmplă în <<slow motion>>. Probabil nu este așa rău că am venit acolo unde este <<slow living>>.”
În Richiș a învățat să trăiască sustenabil, în armonie cu tot ceea ce o înconjoară, dar în special cu micile viețuitoare cu care nu se întâlnea în oraș. A descoperit plăcerea de a găti, relaxarea care vine după o zi de muncă în gradină și a realizat că este o persoană flexibilă, care se poate adapta la orice situație, inclusiv la zile fără curent. Aceste experiențe i-au adus o cărămidă în plus la temelia încrederii în sine.
Nu îi este ușor să își găsească timp pentru altceva și curiozitățile mele i-au dat puțin planul peste cap. Dar le-a privit ca pe o introspecție, un soi de chirurgie sufletească. Țelul este să ne poarte prin viața ei din București versus cea pe care o trăiește acum în Richiș.
De la agitația marelui oraș la stilul boem de la țară
“Spre deosebire de acum 10 ani, îmi permit mai mult să fiu. Acum mă simt mai bine pe mine și am o busolă mai clară.”
Este o plăcere să o asculți pe Catrinel cum descrie un tablou cu dimineți agitate petrecute în fața calculatorului sau gătind pentru oaspeți. Dar acum are loc si pentru trezit cu răsfăț, mult soare, meditație, yoga sau stretching. Bea apă călduță cu lămâie pe stomacul gol, alocă timp iubirii și uleiurilor esențiale care o fac să călătorească olfactiv în aventuri nebănuite.
Înainte trebuia să conducă 30-40 de minute ca să se bucure de verdeață, acum e la un pas de camera în care doarme. Verdele neon din oraș a fost și el înlocuit de brazii falnici care veghează asupra proprietății. Zilele, totuși, nu sunt pline de relaxare. Nu este în vacanță. Muncește de la răsărit și până la apus, pentru că pământul și viața la țară cer sacrificii, dar îi priește.
„Viața la țară înseamnă să fii tu pregătit, fizic și psihic, să înveți. Să îți bagi mâinile în pământ. Să te descurci dacă ți se strică ceva.”
Dacă o întrebi ce face acum, care înainte îi era imposibil, trebuie să stea puțin pe gânduri. „Acum pot sa vorbesc cu vecinii sau cu oamenii necunoscuți, să le dau binețe sau ziua bună și să ascult povești”. Traiul într-o comunitate mică te apropie de oameni, te face mai prietenos. Minutele se scurg altfel, sunt pline. Nu există timp să te plictisești, pentru că nici ouă nu poți cumpăra fără stat la povestit.
În Richiș e conectată cu mult mai mulți oameni. În București, oraș cu milioane de locuitori, nu îi venea natural să se ducă la cafenea și să stea de vorbă cu necunoscuți. Una dintre lecțiile importante pe care le-a învățat aici este să nu mai sufere atunci când oamenii pleacă. Cel mai prețios timp este prezentul.
Nu reușește mereu să fie prezentă, dar este în proces de învățare. Viața în Richiș a făcut-o un om mai bun. Și-a învins micile anxietăți și a descoperit că totul este posibil. Îmi povestește că depresia nu își poate face casă la sat, grija pentru ziua de mâine și muncitul pământului nu lasă loc pentru asemenea introspecții sau pentru căderea în butoiul cu melancolie.
Asta nu înseamnă că închide ochii la tot ce se întâmplă în jurul ei. Este conștientă de viața simplă care poate ascunde violență domestică în unele case, de copiii care părăsesc școala prea devreme sau de oamenii care sunt nevoiți să plece departe de casă, în alte țări, pentru a-și câștiga un trai bun.
Mi-a povestit și despre sustenabilitatea de la Richiș. Inițial, la insistențele lui Paul, i s-a părut obositoare, dar apoi a adoptat și ea această atitudine pe care a transmis-o și oaspeților. Plasticul se adună separat, sticlele se duc la bar sau la tomberoanele speciale din sat, iar hârtia și cartonul se ard. Compostul se folosește la grădini, iar resturile de mâncare, dacă rămân, ajung zilnic la animalele de curte de prin vecini.
“Paul, soțul meu, a ținut și cuva de la o mașină de spălat veche și a transformat-o în lampă. Are un atelier și un pod pline cu lucruri, chestii vechi, aparent nefolositoare, pe care alții le-ar arunca la gunoi. La noi aproape că nu există gunoi. Paul fie le reinventează, fie le vinde sau le dă de pomană cuiva care crede el că s-ar putea folosi de acel obiect.”
Dacă o întrebi ce sfat are pentru o persoană care se gândește să se mute într-un sat, îți va spune că e o decizie importantă care necesită o motivație pe măsură. E imperios să experimentezi viața la țară pe o perioadă mai lungă înainte de a lua decizia finală. Viața tradițională este diferită în funcție de zonă și de vecini. Sunt sate cu vile moderne, fără socializarea de care au ei parte, fără emoții, povești sau tradiții.
„Viața la țară nu este ușoară și trebuie să fii ferm convins că vrei să faci pasul acesta. La Richiș găsesc că există mult respect între vecini, indiferent de naționalitate, cetățenie sau etnie. Cred că este esențial ca atunci când te muți undeva să ai parte de o comunitate faină,” concluzionează Catrinel.
Povestea Casei Noah Guesthouses
Casa tradițională de la numărul 92 din Richiș, prima achiziționată de Paul Hemmerth, poartă amprenta istorică a sașilor în România. Catrinel povestește cum sașii au plecat în mai multe valuri, obligați pe timpul comunismului să își vândă proprietățile, ca familia soțului din Mediaș. Apoi a fost o serie de case-fantomă, nelocuite, deținute de sași, printre care și cea din povestea lor.
Proiectul Noah, nume care este de fapt porecla unuia dintre proprietarii inițiali, cuprinde trei case, cea galbenă, cea verde și cea albastră. Toate au fost recondiționate minimal, respectând structurile organice de bază. Paul a locuit în prima în vacanțe, dar și-a dat seama că este prea mare pentru familia lui și a decis să închirieze din camere. Apoi s-a dus vorba, iar apropiații, turiști din Germania, au venit să locuiască la casa galbenă. Unii dintre ei chiar au ajutat la recondiționarea locului în schimbul unei vacanțe autentice la sat.
Timp de 20 de ani, proiectul a fost o pasiune în care fondurile au fost reinvestite. Descopăr din poveștile ei că banii nu sunt suficienți la țară, totul necesită timp. De exemplu, ca să reînnoiești țiglele de pe case, cum făceau sașii pe vremuri, este nevoie de muncă manuală. Acesta este un proces costisitor și de lungă durată. Motiv pentru care locuințele sunt trainice, făcute să reziste secole întregi.
Din 2015, de când Catrinel a început să aibă și ea aport asupra detaliilor, proiectul a prins amploare și în turismul autohton. Între timp, comunitatea boemă din Richiș s-a extins. Planurile lor includ dezvoltarea propriilor sere și grădini de zarzavaturi și legume, ca să poată oferi ingrediente proaspete celor care le calcă pragul. Au fost plăcut surprinși de faptul că toți oamenii care vin la ei caută mâncare bună, organică.
Catrinel îmi povestește că au parte de multe tipuri de turiști. Complexul Noah este primitor atât cu cei care călătoresc singuri, în căutare de liniște sau ca să lucreze remote; cât și cu tinerele familii, cu sau fără copii. Sunt atenți cum unesc caractere asemănătoare, le oferă servicii personalizate, ca toată lumea să se simtă bine.
“Nu oferim doar cazare, ci o amintire.”
Experiența autentică a caselor Noah face ca turiștii să revină. Iar dacă Paul și Catrinel au oportunitatea să le vadă copiii crescând și turiștii văd cum destinația lor preferată, Richiș, evoluează armonios odată cu timpul. Totul se schimbă puțin câte puțin, de mai bine de 20 de ani, și continuă urmând cursul firesc al arhitecturii fericirii.
foto via Mihaela Noroc, Christian Tudose, Paul Hemmerth
