Pandemia ne-a amorțit simțurile, a știrbit din dorința de a ne face noi și noi planuri, de a crede cumva că universul lucrează în favoarea noastră, indiferent dacă am fost cuminți sau nu. Mai bine de doi ani mulți oameni și-au pus viețile pe pauză: mai așteptăm un an înainte de a face un copil, mai așteptăm un an înainte de a pleca la cursuri în străinătate, mai așteptăm un an înainte de a deschide cafeneaua mult visată pentru că acum sunt toate închise. Mai amânăm un pic orice.
De la o vreme, nu ne-am mai întrebat de ce avem nevoie de planuri noi. Ne-am spus doar că o nouă pandemie ar fi oricând posibilă. Că e mai bine să lăsăm hazardul să facă jocurile în loc să ne vedem, din nou, dorințele spulberate.
Numai că, de la o vreme, întocmai ca primăvara, viața și-a reluat timid cursul firesc, iar oamenii au început să îndrăznească din nou, să creadă în puterea noului și, mai ales, să nu se teamă de necunoscut. Aceste rânduri sunt pentru cei care încă nu cred, pentru cei care încă simt un fior de gheață când aud de schimbare, pentru cei care nu văd o nouă șansă în ceea ce nu s-a petrecut încă.
Psihanalistul și scriitorul Irvin D. Yalom spune că sensul lucrurilor dă naștere valorilor și unui anumit comportament, unui cod de reguli.
Astfel, răspunsul la întrebările de tip „de ce?” oferă, de fapt, răspunsul la întrebările de tip „cum?”. De la „De ce trăim?” ajungem astfel la „Cum trăim?”. Iar aici totul depinde de noi, valorile ne modelează viața și drumul, răspunsurile sunt cele care ne conduc mai departe atâta vreme cât alegem să ne oferim onestitate de-a lungul acestei introspecții.
A ne lăsa duși de val înseamnă a abandona ceea ce ne-ar putea ajuta să ajungem acolo unde ne dorim, fără ca destinația să fie una livrată de altcineva.
Putem ajunge la un sine mai autentic, la o variantă mai bună a noastră, indiferent de ceea ce înseamnă asta pentru noi. Putem călători acolo unde ne dorim, putem crea, pornind de la un vis, ceva ce nu a mai existat, nu sub semnătura noastră. Dar pentru toate acestea avem nevoie de planuri, de scânteia care să ne dea voie să modelăm propria realitate.
Și, mai apoi, să nu uităm că viața curge mai departe, indiferent de noi, indiferent de planurile noastre. A aștepta „vremuri mai bune” înseamnă a ne hrăni cu iluzii, a împacheta frumos scuzele pentru a nu face planuri concrete sau pentru a nu le pune în practică încă de pe acum.
În linie dreaptă cu argumentele lui Yalom sunt și cele ale filozofului francez Gaston Bachelard care consideră că avem nevoie de planuri pentru a înainta. A înțelege viața, crede el, înseamnă a merge mai departe.
Nu putem înțelege viața dacă o contemplăm de pe margine, iar a o înțelege înseamnă a progresa, a face ca totul să meargă mai departe, să înainteze tocmai pentru că am înțeles relația dintre timp și progres.
Sunt, așadar, utile planurile? Mai are sens să ne facem liste la început de an cu tot ceea ce ne dorim de la 2023? Sau alegem să credem că e mai bine să ne lăsăm duși de val?
Planul ne ajută să vedem dincolo de ceea ce ne copleșește
Realitatea ne demonstrează că planurile joacă un rol important în felul în care ne organizăm viața. Motivația noastră are nevoie de planuri, iar creativitatea noastră este influențată de ele. Practic, avem nevoie de puncte de pornire. Avem nevoie să conștientizăm că elefantul poate fi înghițit pe bucățele, că ceea ce pare de amploare poate fi împărțit în segmente mai mici. Un plan ne ajută să vedem dincolo de ceea ce, la prima vedere, ne poate copleși.
Odată făcute, odată scrise pe hârtie, toate aceste planuri încep să șlefuiască o nouă realitate, să dea contur unei nebuloase spre care ne temeam înainte să privim.
Da, un plan ne va pune întotdeauna față în față cu noi înșine, cu ceea ce ne dorim și, adesea, cu ceea ce nu s-a înfăptuit, cu ceea ce nu am reușit. Din acest motiv, mulți renunță înainte de a alege să schițeze un nou drum, o nouă perspectivă asupra viitorului. Un plan, oricât de mic, e un pas înainte.
În același timp, planificarea înseamnă eficiență, înseamnă motivația de care avem nevoie pentru a începe să credem că ceea ce ne propunem este posibil. Vom da greș? Este posibil. Vom reuși? Este posibil în egală măsură. Să nu intrăm însă în noul an cu gândul că trecutul se va repeta. Să credem, cu alte cuvinte, în posibilitatea noului, în forța pe care o aduce necunoscutul, în binele pe care schimbarea îl reprezintă de cele mai multe ori, dar doar dacă ne dăm voie să vedem dincolo de ceea ce ne sperie în primă instanță, dincolo de limitele autoimpuse.
Amânăm planurile și pentru că nu vrem să tulburăm în vreun fel liniștea în care pare că plutim cu toții la fiecare început de an. E liniștea din care încă nu vrem să ne desprindem, e pauza pe care ne-am permis-o, la final de an, de la tot și toate. Și în această pauză în care nimeni nu ne întreabă nimic, nimeni nu cere nimic de la noi, nici noi înșine, e firesc să ne dorim să mai rămânem tocmai pentru că nu se întâmplă nimic, pentru că pare să fie cel mai sigur loc în care ne putem afla.
Poate că unii se pricep mai bine să țeasă noi direcții la început de an, să croiască hărți mai mult sau mai puțin imaginare în care lumea lor e împărțită în teritorii doar de ei știute. Parțial, da, unii oameni au o înclinație mai mare către o organizare temeinică și către un pragmatism care include și latura aceasta a listelor, schemelor, fișierelor și agendelor în fața cărora ceilalți, mai haotici din fire, riscă să își prindă urechile sau să se simtă mai dezorganizați ca niciodată. Acest lucru nu ar trebui să ne oprească din a încerca să deslușim un pic mai aplicat ceea ce ne dorim de la ziua de mâine sau de la anul care abia a început. Fie că luăm o bucată de hârtie și un pix sau ne folosim de o aplicație modernă de organizare, rezultatul va fi același: planurile noastre vor fi scrise, le vom putea privi fără să mai fugim de ele, fără să ne prefacem că nu ne dorim, în fapt, lucruri cât se poate de concrete de la 2023.
Căci nu ne dorim oare să ajungem într-un punct anume în funcție de unde ne aflăm în viață? Poate fi o promovare la locul de muncă sau poate fi o excursie, poate fi o perioadă de voluntariat sau o transformare radicală a stilului de viață. Cert e că ceea ce planificăm are șanse mult mai mari de reușită față de ceea ce alegem să inițiem în mod dezorganizat, fără un minimum de pregătire în prealabil.
Viitorul se lasă modelat de noi
Atunci când planurile noastre sunt un pic mai detaliate, fără a uita să lăsăm puțin loc și pentru neprevăzut, împărțim lumea în segmente mai mici, în cutiuțe spre care privim cu mai multă încredere pentru că acum viitorul nu ne mai sperie. Planurile făcute dau minții noastre convingerea că putem controla viitorul. Și, în cele mai multe cazuri, viitorul ne aparține, se lasă modelat de noi, de felul în care am ales să acționăm, de ceea ce ne-am propus să începem.
Suntem, așadar, îndreptățiți să credem în puterea pe care o au planurile în relație cu noul 2023? E nevoie de o agendă nouă în care să începem deja să scriem sau scoatem din tolbă un almanah prăfuit pentru a vedea cum arătau începuturile de an în urmă cu mai bine de trei decenii? În mod deloc surprinzător, vom descoperi că oamenii își făceau planuri la fel de mărețe, fără teama că o furtună neprevăzută le-ar putea spulbera idealurile. Crizele vin și pleacă, însă un plan bine făcut are avantajul de a oferi alternative, de a conține planuri de rezervă, de a ne reda controlul atunci când credem că l-am pierdut.
Nu putem planifica tot.
În fond, ceea ce putem planifica ține adesea de material, de concret.
Chiar și așa, poate că putem croi, de acum înainte, și planuri pentru suflet, oferindu-i promisiuni, onestitate, încredere.
Nu putem plănui să ne facem cinci prieteni noi, dar ne putem propune să avem grijă de cei care ne sunt deja alături.
Nu putem face planuri pentru fericire, dar putem pune în calendar mici surprize pentru cei dragi.
În fond, de ce nu, poate tocmai iubirea ar trebui trecută în agendă pentru a nu lăsa hazardul și rutina să ne strice posibiltatea de a trăi împreună fericiți până la adânci bătrâneți.
Dar, mai întâi de toate, planul ar trebui să înceapă cu noi, cu ceea ce ne suntem datori după ce ne-am încumetat să ne privim cu adevărat.
