“Nu simt diferența dintre ani, dar poate după ce mai trece vremea o să știu să spun cum a fost fiecare”. Născut și crescut în București, membrul generației Z de astăzi este cel mai des căutat ca să facă fotografii. Ce este drept, am văzut numele lui în zona credite foto pe diferite site-uri, precum GenRevista sau Școala9 și LiterNet.
Dar în portofoliul lui se găsesc și proiecte de filmat, montat și muzică. La 20 de ani recunoaște că încă nu se întreține singur și că nu are o profesie, dar studiază în direcția aceasta la U.N.A.T.C, secția Imagine de Film și Televiziune.
Astăzi am plăcerea de a sta de vorbă cu Matei Bumbuț despre ani și artă, despre fotografie și ce îi mai place unui tânăr la capitala noastră dragă. În plus, îmi povestește cum vrea să devină mai disciplinat, pentru că organizat este – se vede în felul cum își împarte ziua și cum mi-a trimis fotografiile pentru a ilustra acest material. ?
CUTATORIALIST: Cum se vede 2022 până acum prin ochii unui tânăr de 20 de ani și ce ai în plan pentru restul anului?
Matei Bumbuț: Până acum, 2022 mi-e ca 2021, care mi-a fost ca 2020. Nu simt diferența dintre ani, dar poate după ce mai trece vremea o să știu să spun cum a fost fiecare.
În ce rămâne din 2022 plănuiesc să continui să devin mai disciplinat. Am multe obiceiuri și obiecte de care vreau să scap și proiecte de început sau de terminat.
Mi-am stabilit opt lucruri de făcut în fiecare zi:
- să lucrez la ceva măcar trei ore,
- să citesc,
- să fac sport,
- să mă uit la un film,
- să vorbesc cu cineva la telefon,
- să-mi fac ordine prin cameră,
- să mă joc cu pisica
- și să rezolv diverse probleme mici.
Încă nu reușesc să le fac pe toate opt în aceeași zi, bifez așa, vreo cinci, deci sper să devin mai eficient.
Ca proiecte concrete, tot lucrez la un album de muzică de prin clasa a zecea. L-am scris, șters, rescris, amânat fiindcă n-aveam timp, rescris, șters și tot așa. În 2021 i-am găsit forma finală și de anul ăsta am început să învăț cum se înregistrează. Nu știu când o să fie gata, dar e important pentru mine să-l termin, chiar dacă n-o să-l fac public și o să-l ascult doar eu. Deocamdată nici asta nu știu.
Pe lângă altele, mai plănuiesc să lucrez la un canal de YouTube cu doi prieteni și să fac coloana sonoră pentru spectacolul altuia.
Ce poți să îmi povestești despre generația ta, Gen Zs?
Nu m-am gândit niciodată că am fi cu mult diferiți de cum au fost alte generații la aceeași vârstă.
Avem tehnologie și abuzăm de ea, asta cred că ne deosebește.
Dacă te întreabă cineva ce ești – fotograf, actor, muzician, care artă apare prima pe vârful limbii?
Niciodată nu știu să răspund la asta, așa că dau răspunsuri vagi când sunt întrebat în persoană. Actor clar nu mai sunt din 2020, de când am terminat liceul și am ieșit din trupa de teatru Brainstorming București.
Probabil ar trebui să spun că sunt fotograf, că pentru asta mă știe lumea, dar eu nu mă consider ceva anume. Îmi place să fac mai multe lucruri.
S-a nimerit ca poze să am mai mult curaj să arăt și să fiu asociat cu asta. Dacă am timp liber pe acasă, de obicei o să fac ceva legat de muzică. O să ascult, o să mă uit la un live, o să scriu ceva, o să cânt sau o să înregistrez, o să învăț să mixez, orice.
Muzica pe care o fac o arăt rar oamenilor, fiindcă țin mult la ea și mi-e mai greu să fac un cântec decât o poză. Tocmai de aia nu pot susține că sunt muzician, fiindcă nu arăt suficient din ce fac.
Altfel, când sunt plecat de acasă, mă distrez făcând poze. Deci pentru ceilalți sunt fotograf și pentru mine sunt mai multe, depinde de unde sunt și cum mă simt.
Este interesant cum pentru actorie și muzică ești în lumina reflectoarelor, dar pentru fotografie stai în spatele obiectivului. Cum se împletesc ele în viața ta, ce satisfacții diferite îți oferă, ce din ego-ul tău hrănesc fiecare?
N-am mai fost pe o scenă din 2019, deci nu pot zice că mai sunt în lumina reflectoarelor. Până la începutul pandemiei, mai mult am jucat decât am cântat, fiindcă tot liceul mi l-am petrecut în trupa de teatru Brainstorming București.
Când jucam, mă bucuram că făceam împreună cu prietenii mei ceva la care oamenii se uitau cu plăcere și care pentru noi era distracție. Tuturor ne plăcea la repetiții și asta ne apropia. Erau mai profunde prieteniile decât sunt acum, când fiecare e în treaba lui și e nevoie să alegi cu cine te vezi. Nu-mi plăcea neapărat actoria, ci oamenii cu care aveam un scop comun.
Fotografia, pe de altă parte, e ceva ce îmi place să fac, să arăt și pentru care primesc feedback constant. Îmi oferă în permanență ceva ce să învăț și siguranța că am un lucru la care mă pricep.
Muzica e cea mai personală dintre astea trei, fiindcă am învățat totul singur sau de pe net, din proprie inițiativă. E ceva ce e doar al meu, n-am avut influențe în jur.
„Bumbuț” este un nume cu istorie, ce poartă o oarecare greutate în lumea fotografiei autohtone. Ce înseamnă el pentru tine, vine la pachet cu așteptări și presiune, încredere și mândrie?
Probabil am avut niște așteptări și neîncredere acum câțiva ani, da, fiindcă eram mic și nesigur pe mine. Acum nu simt că am ceva de demonstrat pentru că și tata face poze.
Treaba mea e să fiu mai bun decât mine, nu mai bun decât el.
Uneori mai aud că sunt Bumbuț junior sau că așchia nu sare departe de trunchi și mă simt redus la un tata mai mic, de parcă tot ce sunt eu e și el. Dar asta e, o să le mai tot aud. Dacă așa mă cheamă, n-am ce face.
Cum ți-ai defini stilul fotografic?
Nu încerc să am vreun stil. Într-o vreme urmăream un singur lucru – ca pozele mele să aibă ceva neobișnuit în ele, să te întrebi ce e cu momentul ăla și cum s-a ajuns la el. De când sunt la facultate am mai învățat despre estetică și acum sunt atent și la asta.
Am avut chiar o perioadă în care mă interesa mai tare să fie poza corectă compozițional și ca iluminare decât să aibă ceva interesant în ea. Bine că a trecut. Acum încerc să le combin și să am poze care să arate bine, dar care să și provoace în privitor o reacție mai puternică decât ,,Da, este frumos”.
Văd mult accent pe oameni în fotografiile tale, ce vrei să surprinzi la ei?
Dacă fac poze strict pentru mine, nimic anume. Vreau să am amintiri pentru când o să fiu mare. Dacă le fac și pentru altcineva, atunci caut ce se cere și adaug la asta și ceva care să mă facă pe mine să-mi placă să mă uit la poză.
Poți să ne spui povestea din spatele unei fotografii – când ai făcut-o, unde, de ce, care este povestea ei, ce înseamnă pentru tine?
Fotografia asta e din vara lui 2021, de când lucram la ,,Cea mai mare chestie și apoi nimic”, un proiect despre ultimele săptămâni de liceu, apărut în Gen, revistă #2 și Decât o Revistă #46.
Eram în Vama Veche și în poză sunt Agata Tabacu, prietena mea, și Vlad Furtună, prietenul meu cel mai bun. Poza îmi amintește că timp de câteva zile am stat în aceeași cameră cu doi dintre oamenii la care țin cel mai mult.
Ce te mai inspiră în mediul online?
Ca oricine, ascult muzică, mă uit la filme, la live-uri și uneori la interviuri. Altfel, încerc să evit expunerea prea lungă la internet, deși e greu.
Ce îți place la București?
Oamenii din cercurile în care mă învârt, altfel nimic.
Am crescut aici și sunt atașat de oraș din cauza asta, dar mi se pare urât, dezorganizat, murdar și cu oameni iresponsabili. Aerul e poluat, transportul în comun e mizerabil și are orarul imprevizibil, n-ai pe unde să mergi cu bicicleta, se traversează pe roșu sau pe mijlocul străzii, se parchează pe treceri și pe trotuare, se aruncă gunoaie pe jos, se scuipă, tot ce vrei.
M-aș muta, dar sunt atașat de oameni.
Ce ai tu FRUMOS astăzi?
Îmi place mult relația cu prietena mea. Îmi place și că am reușit cât de cât să rămân apropiat de prietenul meu cel mai bun din liceu, deși acum facem lucruri diferite și ne vedem rar. Am observat că prieteniile din școală dispar încet, deci mă bucur că asta mai rezistă. Mai superficial, am un raft cu patru seturi Lego Star Wars care îmi plac.
