O artistă în adevăratul sens al cuvântului, așa o găsesc eu pe Nico Grigore, cea care face cu talent și măiestrie obiecte din ceramică de o frumusețe rară, dar și cea care obișnuia, până nu demult, să surprindă în fotografii oameni și lumină.
Nico este suma mai multor domenii în care a studiat, a profesat și a experimentat: jurnalistă ca formare academică, antreprenor în domeniul horeca alături de soț, artistă vizuală prin pasiunea pentru fotografie în care a activat 9 ani de zile, fostă corporatistă cu un bagaj de cunoștințe și deprinderi din corporație, din care disciplina și rigoarea o ajută și în prezent, iar de 3 ani, artist multidisciplinar la Studio Gitane, unde îmbină lucrul cu lutul și alte materiale, precum pietrele, lemnul sau obiecte reciclabile pentru a crea obiecte de poveste.
Nico este bucureșteancă de mai multe generații, dar, deși nu a crescut la țară, a avut mereu o afinitate pentru pământ, elementele naturale, lucrul tihnit și dorința de a crea ceva cu propriile mâini.
Interviul de mai jos te va face să descoperi, ca un puzzle, povestea artistei Nico Grigore, un om în permanentă evoluție, căutare de sine și de sens, care îmbrățișează schimbările și nu contenește să învețe.
…
Curatorialist: Cum era Nico înainte de ceramică, cum era viața de fotograf de fashion și de ce ai renunțat la acest domeniu?
Nico: Viața de fotograf mă punea mai des într-un context social, aveam parte de mai mult networking și eram mai aproape de client decât sunt acum. Dacă luăm în calcul că mă îmbrăcam mai atent și nu aveam lut printre degete, Nico Grigore era și mai glam :)) Acum sunt aproape zilnic singură în atelier și învelită, din cap până în picioare, în lut, praf de glazură și ipsos. Am mâinile mai murdare, dar mintea mai limpede.
Renunțarea la fotografie nu a venit cu intenție, nicio secundă nu am fost plictisită sau sătula de fotografie, tranziția la ceramică s-a întâmplat organic și natural în urma pandemiei. Privind în urmă, îmi dau seama că m-am reinventat de câteva ori în viața asta și de fiecare data când am intrat într-o altă etapă nu a fost pentru că îmi displăcea de unde veneam, ci pentru că am vrut să descopăr what else needs to be done.
Ce mai e de învățat, de aflat, de construit? Și cred că e sănătos să te răzgândești pe parcurs. Lucrez de la 19 ani și, deși sunt absolventă la Jurnalism, primul meu job a fost în HoReCa, domeniu cu care sunt conectată în continuare prin prisma businessului nostru de familie (eu și soțul meu avem Salon Golescu, un cocktail bar care face 10 ani în curând). Apoi, câțiva ani, am activat in marketing într-o multinațională în care mi-am dorit mult să ajung, fiind o școală foarte bună. Când mi-am dat demisia de acolo, am făcut-o ca să fiu fotograf full time.
Mi-a plăcut mult fotografia, dar cred că ceramica îmi place mai mult, îmi oferă mai multe oportunități de a mă exprima. Cred că fiecare etapa a vieții vine cu alte nevoi și plăceri.
Cum a apărut ceramica în viața ta și ce a făcut-o să rămână aici și acum?
În 2020, când a venit lockdown-ul și noi a trebuit să închidem barul, am zis că nu avem de ce să stăm în București, mai ales că nu știam ce și cât urma. Așa că ne-am retras la casa noastră de vacanță de la munte. Ne-am apucat să facem tot felul de retușuri la casă, am renovat și organizat hambarul, am vopsit, am construit tot felul de decoruri și instalații.
După o lună cam epuizasem tot ce era de făcut, nu mai aveam cu ce sa mă joc și ce m-am gândit eu, hai să comand un pachet de lut să mă joc cu el. Din pură curiozitate. Am luat un pachet mic de 10 kg. Seara stăteam pe youtube și mă uitam la tutoriale, a doua zi puneam în practică. Nu știu să pun punctul pe momentul în care am devenit obsedata de activitatea asta, dar știu că după ce am umplut casa de obiecte, intrasem în fibrilații că trebuie să le ard și nu am cum.
Prima dată am băgat câteva obiecte în centrala cu lemne a casei, am zis eu că descopăr focul. Nu funcționează, ca să știți :)) Apoi m-am documentat și am făcut un soi de cuptor primitiv, am săpat o groapa în pământ, am tapetat-o cu cărămizi de șamotă pe care le aveam prin hambar, am pus câteva obiecte acolo, am adăugat rumeguș, diverși pigmenți găsiți la magazinul de construcții din sat, resturi organice, am dat foc și am alimentat câteva ore focul. S-au întărit obiectele, dar nu era ce trebuia, încă erau fragile. Începuse sa mă bântuie ideea că vreau un cuptor, dar perioada respectivă nu era deloc propice pentru investiții noi, iar un cuptor pentru ceramica e foarte scump.
Așa că am ajuns la următoarea idee pe listă: îmi construiesc eu cuptor. Un prieten mi-a dat un butoi de metal din acela mare, luat de la o fabrică. Am comandat toate materialele necesare pentru a-l izola termic cât mai bine, după care a început goana după butelie și arzătoare. Să nu uitam că era lockdown, deci toate drumurile pt achiziții erau făcute o dată pe săptămână, cu semi frică și stres, trebuia să coborâm în oraș și, eventual, în orașele mai mari din împrejurimi. Tot procesul asta m-a hrănit cu un entuziasm fantastic.
Eu, în fiecare seară, mă culcam extrem de nerăbdătoare să mă trezesc a doua zi și să continui lucrul la cuptor și la modelat. Era, practic, Crăciunul în fiecare zi.
Am reușit să facem acel cuptor funcțional, n-am ars din prima cum trebuie pentru că nu înțelesesem încă cum stă treaba cu tirajul aerului, dar la a treia încercare am atins 1000 de grade. M-am topit de fericire, după care n-am dormit toată noaptea de entuziasm să deschid cuptorul de dimineață să vad ce a ieșit. Și așa am început să ard tot ce făceam, să glazurez obiectele, aveam, cred, două arderi pe săptămâna. Am făcut tot felul de obiecte, lingurițe, săpuniere, căni, boluri, vaze, eram avidă să fac de toate, să încerc tot. Embosam lutul cu flori, cu milieuri, cu tot ce găseam prin curte.
În timpul ăsta începuse să îmi încolțească ideea de atelier, dar nu era cel mai prielnic moment pentru planuri de viitor și îmi făceam griji că, dacă ne întoarcem la București, n-o să mai am cuptorul cu butelii. Aproape că îmi părea rău că se ridică restricțiile și trebuie să ne întoarcem acasă. Acolo, în zonă, sunt mulți urși și când ieșeam să ne plimbăm stăteam tot timpul stresați că poate apare vreunul, mai ales că era mai liniște decât de obicei.
La un moment dat, într-o plimbare, m-am auzit zicând: hai acasă, că nu vreau să mă mănânce ursul, că eu am multă ceramică de făcut în viața asta.
Și am râs, dar am conștientizat apoi, băi, eu chiar asta vreau să fac. Mă gândeam doar la asta, visam doar schițe și moduri în care să modelez, vizualizam cum ar trebui să fie utilat atelierul, cum să arate, ce obiecte vreau să fac. Focusul meu nu a mai fost deloc pe foto atunci când am revenit în București, nu m-am mai pus “pe piață”, am început să refuz job-uri și tot timpul și resursele mele erau dedicate spre a-mi face atelier.
Ce reprezintă ceramica pentru tine? Cum definiție personală i-ai da?
Ceramica e magie, ea are nevoie de toate elementele primordiale pentru a prinde viață: pământ, aer, apa, foc. În multe culturi și, în special în anumite triburi, ceramica a fost practicată ca formă holistică de tămăduire. Mă simt recunoscătoare că mă aflu în energia asta și că palmele mele sunt conectate cu pământul. Probabil că, la modul simplist, în final, oamenii văd un obiect, dar, pentru mine, tot procesul din spatele obiectului e ceea ce mă face să mă bucur de ce fac.
Lutul are anumite proprietăți care prin interacțiune cu corpul îți aduce vindecare și relaxare. Aș zice că sunt un creator de conținut, unde conținutul nu e în social media, e în mine. Mă modific, dezvolt și cresc o dată cu fiecare piesă pe care o fac. Stimularea simțului tactil îmi dă o relaxare și o stare mentală de well being.
Ceramica e pentru mine o fuziune între înțelepciune străveche și știința modernă, din care iese o formă terapeutică de artă.
De ce ți-ai numit proiectul tău dedicat ceramicii așa, Studio Gitane ?
Am oscilat mult cu denumirile, am rămas la Studio pentru că putea să cuprindă și fotografia mea dacă alegeam să le fac pe ambele, în paralel. Iar Gitane, pe care eu îl pronunț cu accent franțuzesc, “jitan”, a venit de la fascinația mea pentru viața nomadă, de călător, estetica asta cu cort și covoare puse direct pe pământ. Și mai apreciez esența, libertatea, autenticitatea și capacitatea de adaptare a acestor popoare. Așa că, pentru mine, Studio Gitane se traduce prin: autentic, adaptabil și tranziție. Cam cum sunt și eu în viață.
Spui despre ceramica pe care o creezi că este „experimentală”. Cum este să experimentezi pe terenul ceramicii și ce ai descoperit în urma acestor căutări?
E o provocare pentru mine acest experimental deoarece sunt un om tare nerăbdător și perfecționist, iar lutul urăște asta.
Pământul ține minte, are memorie și, dacă te porți hazardat cu el, se răzbună. Și nu e doar poetic zis, chiar așa e.
Așa că mă învață răbdarea, ceva ca nu am vrut niciodată să am, pentru că sunt curioasa și când vreau să obțin ceva îl vreau acum, nu mai târziu. Iar în ceramica, o data ce te apuci să ridici o piesă, ea va fi în forma finală abia peste 3 săptămâni, o lună, poate chiar mai mult dacă piesa e complexa sau supra-dimensionată.
Dă-ți seama ce mă zdruncina pe mine asta la început, dar iată, cum ziceam mai devreme, a trebuit să accept și să mă adaptez. M-am educat să fac lucrurile lent, lutului îi place să umbli ușor cu el, nu brutal. Iar apoi sunt celelalte aspecte ale ceramicii, cum ar fi glazurarea, care e o lume nouă și diferită, pe care o poți explora la infinit și nu se consumă niciodată, nu se termina, tot timpul poate ieși ceva nou. Eu cred că ceramica din punct de vedere artistic este despre experimentat.
Studio Gitane este școala mea, spațiul meu de desfășurare și exprimare.
Până acum am descoperit că pot dezvolta reziliență la frustrare și că pot avea răbdare dacă îmi propun. Iar cu perfecționismul, încă învăț să-mi redefinesc ce înseamnă perfect.
Ai câteva proiecte-colecții interesante, The Balerina, Primitive Pots sau Holy Mother, ce ne poți povesti despre ele? Care au fost gândurile cu care le-ai pornit și care este semnificația pe care ai vrut să o transmiți prin piesele acestor colecții?
The Balerina nu e a mea, e a publicului, căci am produs o isterie în rândul comunității mele pe social media cu aceasta cană. Făcută cum altfel decât din greșeală și amuzament. Am făcut una micuță, i-am dat-o unei prietene care a postat-o și, așa, a devenit dorită si faimoasa. Faptul că fac puține de câteva ori pe an a generat o dorință foarte mare pentru ea. E instagramabilă și amuzanta. Nu este însă produsul care sa mă reprezinte.
Primitive Pots sunt vase construite la mână din lut românesc, pământ cules și preparat în Harghita, arse la foc, nu la cuptor electric. Din pasiunea mea pentru modul arhaic în care se făceau vasele. Sunt obiecte limitate pe care am ocazia să le fac, probabil, o dată la 2 ani.
The Holy Mother sau Fecioara e un proiect foarte special, cu o însemnătate majoră pentru mine. Având o simbolistică personală, nu aș putea spune ce m-a împins să o aduc la viață în porțelan, însă voi spune că nu e despre religie, ci despre feminitate, în toate sensurile ei.
Cum ai învățat să lucrezi ceramica? Ai urmat cursuri, ai avut un mentor sau ai fost o autodidactă? Sau, poate, câte un pic din toate?
Sunt autodidactă, cum am fost și cu fotografia. Am învățat făcând, greșind, făcând iar, greșind iar. Youtube a fost călăuza mea principală, acolo urmăream ceramiști de afară care explicau diverse tehnici. Am vrut din prima să modelez manual, nu m-a pasionat ideea de roată sau de turnare. Acestea din urma sunt niște tehnici pe care le folosesc prea puțin. Acest self made se rezumă însă la pornirea mea, căci în continuare vreau să șlefuiesc și să cizelez acest talent descoperit cu ajutorul altora mai buni decât mine.
E un privilegiu să înveți de la alții, se închide un cerc al cunoașterii și se deschide altul pe măsură ce oamenii își împărtășesc know-how-ul. Anul ăsta am făcut un curs absolut minunat în Italia, despre și cu lut sălbatic, cules din munți. Am stat 2 săptămâni în Toscana și am adunat, preparat și modelat pământ natural, pe care l-am glazurat apoi cu praf de pietre culese tot de acolo din zonă. Arderea s-a făcut la un cuptor japonez pe lemne, o activitate care durează 3 zile în total, focul având nevoie să fie alimentat o zi și o noapte. Ador obiectele pe care le am de acolo, nu sunt pregătită să le pun pe piață încă 🙂
Îmi place mult să fiu autodidactă și I’m an easy learner, dar în egală măsura mi se pare super benefic să mă pun în contexte de învățare de la oameni din diverse culturi. Mi se pare că întotdeauna e ceva de învățat, trebuie doar să fi deschis pentru asta. Mi-am propus să urmez măcar un curs pe an.
Ce simți atunci când lucrezi cu lutul, când reușești să dai viață unui nou obiect?
La școala din Toscana era un afiș mic la intrarea într-unul din studiouri pe care scria așa: “When you start working everybody is in your studio: the past, your friends, your enemies, the art world, and above all your own ideas. But as you continue, they start leaving one by one and you are left completely alone. Then, if you’re lucky, even you leave”.
This is what I aim for, să reușesc să mă arunc în procesul creativ și să ating acel moment de stilllness și introspecție. Nu se întâmplă zilnic, am multe zile când sunt conectată cu cotidianul, taskuri de bifat, must do-uri. Din fericire, la mine în atelier nu e semnal și deci nu pot fi întreruptă în niciun moment de factori externi :))
Satisfacția o simt când termin de modelat, bucuria e când deschid cuptorul și e totul ok sau mai ok decât speram.
Cum arată o zi din atelierul tău?
Atelierul meu e la subsolul casei și, pe timp de vară, e extins și în curte, iar zilele sunt foarte diferite între ele. Câteodată, când știu că trebuie să deschid cuptorul, dimineața, ies în pijamale din casă și cobor să îl deschid că mor de curiozitate. Dar, de cele mai multe ori, încep lucrul după ce mă întorc de la sport, care e prima activitate cu care îmi încep ziua. Intru în atelier cu o cafea, dau drumul la un podcast și mă apuc de ce trebuie făcut.
Disciplina și structura dobândite în corporație mă ajută să fiu organizată sau, cel puțin, planificată cu lucruri. Nu e tot timpul modelajul în sine, poate trebuie să verific ce am la uscat și să mai mut din obiecte ca să fac loc altora, poate că am lut la reciclat pe masă și e nevoie să îl frământ, poate că mă apuc de finisat și șlefuit sau o glazurare ca să bag o ardere și atunci strâng totul de pe masa centrală, curăț piesele și mă apuc să le decorez. Și, de prea multe ori, fac curat. Nu știu dacă mai e ceva pe lume care generează atâta praf și haos ca un atelier de ceramica, haha.
Cu ce alte materiale mai lucrezi pe lângă lut și ce obiecte îți place să mai creezi?
Ce fac eu e un melanj de meșteșug și practici circulare. Mi-am dat voie să nu fiu exclusivistă cu lutul 🙂 Avem o relație deschisă, pentru că, uite, de exemplu, îmi place mult să fac corpuri de iluminat, iar din ceramica ies foarte grele. Așa că am formulat o mixtură tip papier mache și am testat-o cam jumătate de an până a ajuns la o consistență și duritate optimă. Și acum fac niște abajururi superbe și foarte light. Dacă stăteam încorsetată că eu sunt ceramist, nu mi-aș fi oferit ocazia asta.
Anul asta am dezvoltat o metodă de a recicla plasticele și ambalajele pe care nu le refolosesc, le-am numit “upcycling pods”. Fac niște gogoloaie care conțin diverse materiale ce nu pot fi refolosite în vreun fel, le modelez după plac și le îmbrac în mixtura mea. Le finisez apoi cu diverse minerale și pigmenți, arata ca niște pietre sau sfere, dacă vrei. Cu la fel de multă plăcere îmi place să curatoriez pereți și găsesc tot felul de modalități de a face asta, de la crenguțe la textile la ipsos. Am fost dintotdeauna preocupată de spațiul în care stau și îmi place să fac obiecte care înfrumusețează o încăpere. Fie ele funcționale sau nu, din ceramică sau nu.
Eu sunt acel om care culege o mobilă găsită pe stradă și o recondiționează, vopsește faianța din băi, dă viață noua unor obiecte considerate inutile. Am reamenajat și decorat cu buget mic toate apartamentele în care am locuit cu chirie. Apoi, am făcut designul casei noastre de la munte, iar ulterior am mai amenajat un apartament în București. Pe waiting list este atelierul meu din zona Deltei Dunării care este o casă-concept ce va putea fi vizitată. Designul interior și exterior mă interesează și îmi face plăcere. Magazinele mele preferate și în care merg cel mai des sunt cele de construcții.
Sunt acea fată care are propriile scule electrice, am bormașină, autofiletantă, ferăstrău electric, termosuflantă.
Ele sunt utilizate pe diverse materiale, de la ceară până la lemn și everything in between.Practic, eu sunt un elev care are în orarul de la scoală doar clase de lucru manual. Cu Joe Rogan pe fundal, că podcastul lui e ce ascult cel mai mult. Mă las așa, deschisă și maleabilă, aleg să îmi cultiv talentele independent de mediul extern.
Drive-ul meu nu e doar că vreau să creez, mă interesează footprint-ul meu și, pe cât posibil, utilizez materiale inutile și nefolositoare pentru scopul pentru care au fost făcute. Nu mă erijez în vreo ecologistă care face totul ca la carte, dar îmi aduc aportul în modul în care mă pricep și îmi e la îndemână.
Care este o piesă specială pentru tine, cu o semnificație mai profundă sau de care te leagă ceva anume?
Am învățat să nu mă atașez de obiectele pe care le fac. E riscant să te legi de obiecte, suferința e pe măsură când îți crapă în timpul uscării sau se îndoaie sau se sparge în cuptor sau iese glazura prost. Sunt multe variante pentru eșec, așa că mai bine stau la distanță. Îmi place tot ce fac, dar nu mă atașez de nimic.
Ce obiect din ceramică ai realizat prima oară și cum a ieșit? Ce ai simțit când ai avut prima oară în mâini un obiect făcut de tine?
Bucurie pură a fost. La prima ardere cu glazură pe care am făcut-o în cuptorul construit în butoi, țin minte că am stat toată seara cu obiectele în față și mă uitam la ele. Câteva ore le-am admirat așa, fără să fac altceva, stăteam cu ele în față. Era magie. Și țin minte că scoteau un sunet, un ping, care acum știu ca e de la contracția glazurii pe lut, că erau incompatibile, dar atunci habar nu aveam ce se întâmplă.
Cum este piața ceramicii din România în acest moment? Cum o vezi și cum te situezi în cadrul acesteia?
Oh, eu găsesc că este într-o expansiune continuă. Cred că anul de grație 2020 a fost deschizător de drumuri, pentru că, la fel ca și mine, mulți au făcut conversie profesională. Mă bucură maxim că se aventurează lumea în domeniul asta, se creează competiție, iar asta stimulează inovația.
Ai ceramiști români care te inspiră? Dar străini?
Îmi plac mult farfuriile făcute de Victoria Finală și cele de la Klay Ceramic și o admir tare pe Andreea Chiser pentru implicarea pe care o are în domeniu. Îmi mai place și de Dan Les pentru autenticitatea și unicitatea lui. De afară, urmăresc și admir mulți pe social media, în special câțiva care lucrează cu lut sălbatic și procesul lor creativ e unul la care acced, anume să faci totul de la zero cu ce îți dă natura. Sage Cortez, Mitch Iburg, Ilona Golovina ar fi câțiva.
Care sunt sursele de inspirație predilecte în lucrul tău cu ceramica?
Pentru mine sunt natura cu tot ce vine ea, pietre, scoici, simbolurile religioase, lumina de toamnă, mersul la muzee și galerii. Nu neapărat în ordinea asta. Mă mai inspiră și anumite spații, poate fi prispa unei case din chirpici sau holul unui boutique hotel.
De ce ai simțit nevoia de a crea și un spațiu fizic pentru piesele pe care le realizezi la Studio Gitane?
Nevoia nu am simțit-o, m-a simțit ea pe mine. Lucrurile au venit spre mine fără ca eu să le cer la nivel conștient. Inițial, am avut primul atelier într-o căsuță cu curte, care se afla într-o altă casă cu curte. Era practic un spațiu într-o curte comună. Am închiriat-o în iarna lui 2020 și transformasem prima cameră în showroom.
Când a venit vara, am descoperit însă că acea curte comuna găzduia nunți și botezuri în fiecare weekend, iar planul meu era ca în weekend să am atelierul deschis pentru vizite. Mediul nu era deloc optim pentru mine, așadar am luat o decizie radicală de a ne schimba noi locuința, să ne căutăm o casă mare care să acomodeze atelierul meu.
Deci mi-am scos din cap că vor veni oameni să vadă ceramica, până la urmă totul poate funcționa online. Însă în martie anul asta am hotărât să mai deschidem un restaurant și spațiul pe care l-am luat e mai mare decât aveam nevoie. Are un etaj în plus față de ce gândisem pentru local, dar l-am vrut pe tot, să nu lăsăm ultimul etaj și rooftop-ul altcuiva. Așa că a venit firesc ca ultimul etaj să rămână pentru mine.
De altfel, îmi plac mult spațiile multidisciplinare, un concept pe care l-am văzut în multe țări. Intri să bei o cafea, într-un colț ai haine, în altul ai obiecte deco. Și în București au apărut în ultimii ani și mă bucur tare. Așa că Studio Gitane va funcționa într-o clădire superbă, cu mai multe etaje, unde poți veni să mănânci și să bei, dar și să te bucuri de frumos.
Fotografii: arhivă Nico Grigore
