„Ca regizor mai am multe de învățat. M-am dus cu capul înainte fără să știu ce mă așteaptă.”
“Titus & Mirabella” este o comedie romantică din 2020, în care facem cunoștință cu două personaje aflate la prima întâlnire. Par un pic ciudățele, dar haioase, fără experiență în relații, iar Mirabella se confruntă pe deasupra și cu o germofobie. Din păcate, scurtmetrajul de debut al Melaniei Crișan nu poate fi văzut în România, dar lucrează la asta. Până atunci, mi-am dorit să descopăr cum a ajuns de la actorie la 20 de ani, la regie și producție după vârsta de 30 de ani.
Am găsit-o pe Melania pe coasta Spaniei, unde ploua, cu toate că reședința ca actor, adică locul unde se duce la casting-uri și plătește taxele, este în alt loc ploios, respectiv în Londra, Anglia.
Însă, cu ocazia debutului regizoral și a pandemiei, casa ei a fost mai mult în România, între Reghin, județul Mureș, locul natal, unde încă locuiesc părinții, și București, unde probabil se va întoarce ca să planifice următorul proiect.
Acasă pentru ea este un sentiment, unde simte mirosul pisicii, al prăjiturii din cuptor și al rufelor proaspăt spălate. Recunoaște că există avantaje și dezavantaje la acest stil de viață. Îi este dor constant, dar crește cu fiecare călătorie.
„Deocamdată sunt nomad și mi se potrivește stilul acesta de viață. Oricum, noi, ca actori, trebuie să călătorim mereu.”
Provenind dintr-un oraș mic, fără teatru, prima ei amintire de această lume este legată de o echipă din Târgu Mureș care a venit în Reghin. Era în clasa a șaptea, deci se apropia de 14 ani, când a văzut “O noapte furtunoasă” și i-a plăcut.
Liceul l-a făcut în Sibiu, iar acolo a avut oportunitatea de a vedea mai multe piese, printre care și „Viața cu un idiot”, care la vârsta aceea i s-a părut deprimantă. Nu a mai mers la teatru câțiva ani, până când, pe la 18 ani, a convins-o piesa „Străini în noapte”, cu Florin Piersic și Emilia Popescu, să revină în sală.
„Acesta a fost punctul de întorsătură. Este o piesă simplă, dar comunicarea și conexiunea între actori m-a emoționat și atunci când am ieșit din sală simțeam că vreau și eu să trăiesc în lumea aia.”
A mers acasă. A căutat pe Google ce trebuie să facă să ajungă actor. A găsit facultatea și ce se cerea să învețe. Nu a intrat din prima. Dar a reușit a doua oară, știa că nu există alternativă.
Nu voia să învețe altă meserie.
A absolvit facultatea de actorie din cadrul Universității Babeș-Bolyai din Cluj în 2013. Apoi a studiat teatru doi ani la Academia Athanor din Passau, Germania. A plecat pentru că dorea să experimenteze mai multe. În afară existau cursuri diferite, precum biomecanică, și a descoperit alte stiluri de a dezvolta un personaj.
Încă de când era studentă era conștientă că să fii angajat la un teatru toată viața aparține unui trecut romantic. Nici nu i-ar plăcea, sincer. Își dorește să facă mereu altceva, să se provoace, ca să evolueze, chiar dacă atunci când obosește, se gândește dacă poate nu era mai bine pe vremuri, când un actor își ducea viața pe o singură scenă.
În Germania a avut primul contact cu lumea filmului. La facultate a învățat cum să mânuiască o cameră, cum să construiască un cadru, ce obiectiv să folosească și alte lucruri care nu o interesau la vremea respectivă.
Ea voia să facă teatru.
A mers la cursurile de film, apoi le-a spus „servus, mie nu îmi trebuie”. „Pe cât de conștiincioasă am fost în facultate în România, nu am lipsit de la niciun curs, pe atât de destrăbălată am fost în Germania, mergeam la cursuri pe alese.”
Dacă ar putea da timpul înapoi, nu ar mai investi cinci ani făcând cursuri, ar merge la unele dedicate, dar mai scurte. Desigur, a învățat multe în acești ani. Au ajutat-o să se deschidă, dar tot s-ar duce direct în Londra, și-ar găsi un agent și ar încerca să lucreze pentru că ea crede că așa se învață cel mai repede.
Părinții profesori au încurajat-o în direcția clasică. Acum îi spun să continue cu un alt masterat, de data aceasta specializat pe film, dar nu îi vede rostul. În plus, nu ar vrea să dea de un profesor care să îi destabilizeze pilonii încrederii în sine și ai curiozității față de film.
Trecerea la film a fost lentă și subtilă pentru Melania.
În anul doi în Germania a avut ocazia să primească un rol într-un mediu-metraj independent, unde a descoperit cum se face un astfel de proiect. Un agent și câteva casting-uri mai târziu, a scris o scenă, ultima din “Titus & Mirabella”, deoarece voia să filmeze ceva scurt, un showreel, să mai adauge la portofoliu.
Un prieten a citit scenariul și i-a zis că este prea lung pentru un showreel, așa că s-a gândit să îl transforme într-un scurtmetraj. A dezvoltat scenariul, 10 pagini au devenit 50, apoi a găsit sponsori și a format echipa.
Inspirația pentru scurtmetraj stă în două seriale britanice, „As time goes by” și „A fine romance”, cu Judi Dench în rolul principal feminin. Ambele prezintă cupluri, personaje atipice, fără experiență în relații și ușor disperate să își găsească jumătatea.
„Titus & Mirabella” i-a adus roluri noi în 2016, pe lângă cel de actor de film, au urmat cele de scriitor, regizor și producător. Experiența din teatru a învățat-o cum să joace și să construiască scene și personaje, pe când acest proiect i-a arătat că povestea poate fi spusă în mod eficient, în mai puține scene.
Astfel, o idee de showreel cam lungă a devenit un mediu-metraj în 2016. Însă, la cut-ul final, din 2020, au rămas 20 de minute, iar Melania s-a ales cu patru ani de post-producție cu provocări.
L-a lăsat să respire vreo doi ani, dar s-a întors la el deoarece nu îi place să înceapă ceva și să nu termine. S-a mutat în Londra, și-a văzut de proiecte, a avut noroc că sponsorii nu au întrebat-o când iese filmul, dar simțea propria presiune mentală.
Apoi a zis gata. S-a mutat în București provizoriu pentru post-producție și s-a pus pe treabă. În Anglia cheltuielile ridicate nu îi permiteau să lucreze la debutul regizoral și să supraviețuiască în același timp.
În facultate, ține minte că un profesor le-a spus că „Să fii doar actor nu mai este suficient în ziua de astăzi”, motiv pentru care a avut mai multe job-uri, nu toate legate de lumea teatrului sau a filmului, cum este și cel de trainer de limba germană din prezent. Este recunoscătoare că poate preda cursuri și totodată are timp pentru a-și urma pasiunile.
„Am avut dubii, dar ce m-a făcut să merg mai departe a fost faptul că îmi plăcea proiectul. Mă gândeam că dacă eu râd, cred că și pe alții o să îi facă să râdă.”
De la filmări în 2016, la post-producție doi ani mai târziu și premii în 2020, când a fost lansat oficial „Titus și Mirabella”, acum, după toată experiența, Melania adună roadele, iar premiul cel mai drag pentru regizoare este cel de la Breckenridge din Colorado, America, primit la finalul lunii septembrie.
Feedback-ul din ultima perioadă o bucură și o sperie în același timp. A fost felicitată pentru debut și a fost comparat cu un clasic Hollywoodian. Însă, este conștientă că ștacheta este ridicată, iar asta o motivează pentru următoarele proiecte.
Lucrează de un an la mai multe scenarii în paralel, dar își lasă un pic răgaz spre final de an, să vadă spre care vine inspirația, fără presiune. Își ascultă instinctul până când scenariile vor prinde contur. Teatrul l-a pus pe pauză, dar mai merge totuși la casting-uri de film.
Am întrebat-o mai în glumă, mai în serios, la ce să ne așteptăm de la ea la 40 de ani. Mi-a răspuns că ar vrea să fie într-o piscină, într-o țară exotică, fără grija banilor, fără stres și cu o pasiune productivă.
Momentan, este împăcată cu gândul că toate “nu-urile” pe care le-a primit de-a lungul anilor în teatru, au fost o redirecționare către punctul în care este acum, să joace în filme, dar și să scrie, să regizeze și să producă. Este fericită că a depășit granițele actoriei și că poate să își spună propriile povești.
