Adiiiiiiiio, visul frumos s-a terminat
Adiiiiiiiiio, povestea noastră s-a-ncheiat
Adiiiiiiiiio, nimic nu mai are rost
Se aud doar pașii, pașii grăbiți în noapte…
Nici nu mai știu când am trecut de la fredonat Gaz pe Foc la așteptat cu sufletul la gură să văd când și cum (că „dacă” nici nu îmi puneam problema) ajunge Andrei Roșu la finiș la câte o competiție, ce mai face dimineața după ce a dormit pe balcon la -20 de grade ori după ce a alergat zeci de oră fără pauză prin deșertul incendiar sau pentru ce altă reușită a mai intrat în Cartea Recordurilor.
Andrei a participat la cele mai dure competiții din lume. Este primul om care a alergat 7 maratoane și 7 ultramartoane pe toate cele 7 continente ale lumii, este primul român care a traversat Canalul Mânecii înot, a participat la Arctic-Ultra, cel mai dificil maraton din lume, la mai multe Iron Man-uri, la triatloane și ultra-triatloane. Aleargă singur, cu soția și cu întreaga familie.
Are zile bune și mai puțin bune, dar nu își scapă din vedere nicio clipă obiectivul. Cred cu tărie în capacitatea reală a oamenilor de a face schimbări mici care să ducă la rezultate mari și în faptul că avem cu toții o mașinărie extrem de isteață care face mai toată treaba pentru noi – corpul nostru – asta dacă știm să o conducem. Și dacă nu știm, putem învăța.
Andrei Roșu este un exemplu cât se poate de real despre cum un șofer amator s-a transformat într-un pilot de curse extraordinar!
…
Swit Rocs: Dragă Andrei, eu parcă mai ieri vă fredonam melodiile și aveam postere cu voi pe pereți în cameră și inimioare la gât din revista Bravo, cu fotografiile voastre. Ce ai mai făcut între Adio, visul frumos s-a terminat și zilele noastre?
Andrei Roșu: Mulțumim frumos! Este ceva vreme de atunci… Eu am ieșit din formația Gaz pe Foc în anul 2000, la 24 de ani și asta pentru că visul meu, ca absolvent de ASE, era să lucrez într-o bancă. Mi se părea super faină ideea, mă entuziasma și m-am gândit că dacă mai amân mult momentul și mă prinde vârsta de 30 de ani în formație, nu mă mai angajează nimeni. Așa că am părăsit formația în culmea gloriei și am luat-o de la zero în bancă.
16 ani am lucrat în sistemul bancar, în vânzări, banking, project management, resurse umane, training, incentives, am acoperit arii diverse și interesante în toată această perioadă. În 2006 m-am căsătorit, 2 ani mai târziu a venit Alex, iar alți 3 ani mai târziu, Ema.
Ideea unei schimbări în stilul de viață a prins contur la final de 2009 când Alex, având un an și ceva, a început încet încet să ne copieze. Realizam tot mai mult că nu eram cel mai bun exemplu de copiat, din punct de vedere al alegerilor alimentare, dar și al stilului de viață sedentar. Simțeam că trebuie să schimb ceva, dar nu prea știam ce.
Oarecum atipic pentru procesul treptat de schimbare cu care suntem obișnuiți majoritatea dintre noi, mi s-a ivit oportunitatea alergării unui maraton la Polul Nord. Astfel că la începutul anului 2010 am început serios să mă antrenez și am dat curs acestei provocări. A fost primul meu maraton. A urmat apoi câte unul pe fiecare dintre cele 7 continente ale globului și apoi câte un ultramaraton. Această experiență mi-a adus un loc în Cartea Recordurilor, fiind prima persoană din lume care a realizat această performanță.
Schimbările s-au înlănțuit, apoi, rapid, am început să iau lecții de înot și 3 ani mai târziu am devenit primul român care a traversat înot Canalul Mânecii. Au urmat triatloane și ultra triatloane, am făcut parte din prima echipa românească ce a participat la cursa Atlantic Challenge, care a presupus traversarea Oceanului Atlantic într-o ambarcațiune cu vâsle, cursă pe care am și câștigat-o, la categoria noastră de ambarcațiuni.
Aceste schimbări au fost puternic secondate de faptul că din 2011 am renunțat să mai consum produse de origine animală, decizie care mi-a adus în 2015 și titlul de Vegetarianul Anului din partea Asociației Vegetarienilor din România. Apoi, ca urmare a unui curs de gătit pe care l-am urmat timp de 3 luni, curs care m-a ajutat să pun pe masa prietenilor și familiei bucate extrem de gustoase, sănătoase și prietenoase cu mediul, am creat brandul Filgud, un brand menit să îi ajute pe cei care doresc să fac trecerea la vegetarianism, oferindu-le cel puțin aceeași savoare culinară sau chiar mai mult decât atât.
Brandul a evoluat și evoluează frumos, și-a făcut loc în mod natural în multe supermarketuri și avem un feedback cât se poate de pozitiv de la clienții noștri. Despre tot ce înseamnă Filgud și depsre promisiunea noastră pentru o viață mai bună prin alimentație de calitate am povestit într-un alt articol, tot pentru revista Curatorialist.
Pe scurt, cu asta mi-am ocupat zilele de la Adio, visul frumos s-a terminat și până astăzi.
Să fi tot fost câteva lucrușoare care ai făcut să se întâmple în anii ăștia, felicitări! Mulți dintre noi avem momente în care realizăm că nu suntem confortabili cu felul în care ne trăim viața și ne dorim o schimbare. Unii dintre noi, alegem să și facem câte ceva – mai un abonament la sală, mai reducem numărul de țigări, mai citim o carte în loc să deschidem televizorul. Schimbarea ta, însă, are proporții extraordinare. Ce te-a motivat să o faci și, mai ales, cum ai reușit să faci o asemenea trecere între stilurile de viață?
Andrei Roșu: Ah, acum că spui asta, da, printre altele m-am și lăsat definitiv de fumat la venirea pe lume a lui Alex. Pur și simplu mi s-a părut că această calitate de a fi tătic nu se mai potrivește cu lipsa calității pe care mi-o oferea fumatul. Tentative mai avusesem și în trecut, de regulă la 12 noaptea, de Revelion, când, cu 2-3 țigări în gură promiteam solemn că sunt ultimele. Acum nu am mai avut nevoie de motive și promisiuni. Am zis gata și a fost gata definitiv.
Pentru mine nu există moment sau situație care să poată concura cu venirea pe lume a unui copil. E prilejul ideal să te analizezi ca om și să decizi ce merită să păstrezi din ce erai înainte și ce merită copilul tău să schimbi. Totuși, mie nu mi se pare că schimbările pe care am ales să le fac au fost atât de extraordinare și nemaivăzute. Poate evenimentele la care am participat să fie mai atipice, văzute din exterior. Că, din interior, sunt perfectă normalitate.
Am făcut pur și simplu o serie de mici ajustări pe care le-am multiplicat. Anume, am decis să mă culc și să mă trezesc mai devreme și, implicit, să beneficiez de un somn de calitate, am început să fac sport dar nu exagerat de mult, poate o oră, maxim 2 ore pe zi, să mă gândesc de 2 ori la ce pun în farfurie și la felul în care asta mă ajută sau mă sabotează în ceea ce mi-am propus și am înlocuit privitul la TV cu lectura, din care învăț zi de zi și dau mai departe și familiei.
Nu am făcut decât să înlocuiesc mari rutine nesănătoase sau neproductive cu mici rutine de calitate, pe care le-am multiplicat. Atât de simplă și accesibilă este cheia succesului!
Care era relația ta cu sportul înainte de declic. Există o genă sau o rădăcină de sportiv de performanță în trecutul tău?
Andrei Roșu: (râde): Scuze că râd, mi se pare amuzant și doar gândul. Nu, nu am nicio astfel de genă în familie sau, cel puțin habar nu am eu de ea. Am avut o copilărie cât se poate de tipică, cu cele 2 ore de educație fizică regulamentară pe săptămână, mai un fotbal în pauze și cam atât.
Apoi, din rău în mai rău. Comoditate, sedentarism, abia mă ridicam de pe scaun ca să mă așez pe altul, la facultate, apoi la birou, în mașină, acasă, simpla idee de mișcare mă obosea, dovadă fiind și cele 20 de kilograme în plus pe care am ajuns să le am față de greutatea din liceu. Deci, în mod cert, nu există o astfel de genă în familia mea.
Cred cu tărie că totul ține de obiceiuri. Alegi să ieși din casă, să te miști, să faci ceva pentru tine și sănătatea ta, sau alegi să nu. Punct.
Îmi amintesc cum m-am sucit o noapte întreagă, cu gândul dacă te vei mai trezi următoarea zi, când ai postat în media că vei dormi afară pe balcon, la -20 de grade, în pregătire pentru o viitoare cursă. Ce astfel de exerciții extreme premergătoare competițiilor ai mai făcut?
Andrei Roșu: Măi, nu aș putea să spun că a fost cine știe ce treaba asta cu dormitul pe balcon. Asta o fac și alpiniștii care merg pe Everest și sportivii de anduranță care urmează să alerge în condiții de temperaturi foarte scăzute. Mai greu decât să dorm afară mi-a fost să îmi văd familia de cealaltă parte a geamului, la căldurică dar asta e, face parte din obiectivul pe care ți l-ai propus.
Nu fac lucruri extreme. Sau, mai bine spus, nu fac lucruri mai extreme decât urmează să mă aștepte în competiția pentru care mă pregătesc. Spre exemplu, pentru Polul Nord am făcut câteva antrenamente într-un depozit frigorific care avea un tunel de răcire, pentru a verifica în special echipamentul. Similar, dacă voi concura la temperaturi foarte ridicate mă străduiesc să simulez asta. Chiar dacă de multe ori nu poți replica întocmai, chiar și un procent mai mic este binevenit și îți va aduce beneficii în timpul cursei.
Dacă urmează o cursă cu privare de somn, câteva ture fac antrenamente și noaptea, pentru a-mi obișnui corpul cu noul program, dacă e competiție de înot, înot și așa mai departe. Specificitatea cursei e foarte importantă și simularea ei în avans. Asta nu înseamnă că vei avea un chef sau un apetit mai mare să înoți în ape înghețate în timpul cursei sau un disconfort mai mic, ci pur și simplu îți pregătești creierul, care își va aminti că ai mai făcut asta, ești bine, sănătos, o vei putea face și acum. Practic treaba asta e mai mult pentru creier decât pentru corp și diminuează riscul de abandon în timpul competiției.
7 maratoane și 7 ultramaratoane pe 7 continente, o ispravă extraordinară, care ți-a adus un loc și în Cartea Recordurilor. Cum ți-a venit ideea și cum te-ai organizat pentru asta?
Andrei Roșu: Ah, nu mi-a venit mie ideea, i-a venit unei colege de la birou, agasată de faptul că îi opream mereu aerul condiționat care îmi bătea agresiv în ceafă . Mi-a dat un mail și mi-a zis ia uite ce concurs, nu participi și tu? Probabil se gândea că fie dobândesc o rezistență mai mare la frig în ceafă, fie mor, oricare dintre situații fiind o rezolvare. Lăsând gluma la o parte, îi sunt recunoscător, pentru că mie oportunitatea chiar mi s-a părut grozavă. Drept e că pe mine mă entuziasma gândul de a merge la Polul Nord, nu atât ideea alergării acolo. Și, de fapt, pentru asta m-am și pregătit, mai degrabă.
De fiecare dată când urmează să particip la o astfel de competiție vorbesc cu oameni care au mai participat la competiții similare sau chiar la aceeași competiție. De această dată m-am sfătuit cu David Neacșu de la magazinul Himalaya, care coordonase prima echipa românească pe Everest și avea rucsacul plin de sfaturi utile, reale, trăite de el. Dincolo de asta, m-am antrenat, am alergat, am pregătit și testat echipamentul, am citit mult și am încercat să mă transpun cât de mult în starea de acolo, pentru a preveni diverse piedici care ar fi putut apărea pe parcurs.
Care sunt cele mai memorabile competiții la care ai participat până în prezent și ce le face memorabile?
Andrei Roșu: Pentru mine au fost meorabile toate. Despre oricare dintre ele dacă mă întrebi, îmi amintesc destul de multe lucruri. Plus de asta, mi-am făcut și albume de poze, să mă ajute atunci când nu mă va mai ajuta memoria. Memorabile sunt, mai degrabă, condițiile meteo în care s-au desfășurat cursele, au fost cu frig îngrozitor, cu căldură extremă în Sahara, cu umiditate aproape insuportabilă în Canada, precum și peisajele: Everest, Sahara, Polul Nord, Antarctica, Marea Moartă. Chiar nu demult am făcut o listă și am ajuns pe la 60 de țări în care am alergat și din fiecare am cel puțin o amintire frumoasă.
Surprinzător sau nu, când mă uit în urmă, mă copleșesc doar amintiri frumoase. Nu știu dacă a fost întocmai așa, sau este capacitatea creierului nostru de a înlătura micile neajunsuri de pe parcurs – mai o bășică, o căzătură, oboseală, genunchi care nu te mai ascultă – și să păstreze doar amintirile frumoase, bucuria de la finiș, peisajele, oamenii pe care i-ai întâlnit, poveștile pe care le-ai ascultat…
Care a fost cea mai dificilă dintre ele de până acum?
Andrei Roșu: Fiecare a fost grea în felul ei. De fapt, grele au fost antrenamentele, cursele în sine au fost mici cireșe pe torturile efortului susținut dinainte. Spre exemplu, pentru traversarea Canalului Mânecii, care a fost parte dintr-un triatlon de aproximativ 3 zile – alergare 140 km de la Londra, traversarea canalului și apoi pedalat 300 km până în Paris – pregătirea a durat 2 ani.
Lucrurile astea sunt dificile, de fapt. Mai mult decât atât, într-o cursă ai și un oarecare confort emoțional, e adrenalina și bucuria de a fi acolo, știi exact ce ai de făcut, știi că lumea e cu ochii pe tine, știi că te așteaptă cineva la finiș. Pe când la antrenamente, neavând nimic din toate astea, îți vine mult mai ușor să abandonezi.
Destul de dificilă a fost și traversarea înot a Atlanticului, 38-39 de zile, într-o barcă extrem de mică, alături de alți 3 oameni, dificil a fost și primul meu ultramaraton pentru care nu doar că nu mă antrenasem corespunzător, dar a fost a doua zi după un alt maraton și tot dificilă a fost și o alergare în sudul Canadei, la 36 de grade și cu o umiditate în aer de 96%, deci cu un confort termic de 70 de grade, exact ca în saună. Și să nu uit de cursa de la Cercul Polar 6633, cea mai rece din viața mea, unde am experimentat și temperaturi de sub 50 de grade, cu vânt foarte puternic. Au fost multe dificultăți, dar mult mai multe bucurii și reușite!
Deși nu alerg, citesc cu mare plăcere cărți despre alergare. În mai multe dintre ele, cea de căpătâi fiind extraordinara Born to Run, care povestește istoria competițiilor care plasează constant pe primul loc Tribul Tarahumara din Mexic, se vorbește despre faptul că noi, oamenii, suntem de fapt construiți pentru a alerga, iar nu pentru a merge. Totuși, pentru majoritatea dintre noi și o alergare de 5 km este un efort deosebit. Care este, deci, secretul marilor alergători?
Andrei Roșu: Nu înțeleg de ce nu alergi, să știi că nu e târziu deloc, da? Revenind, eu nu cred că e vorba de niciun secret, până la urmă toți marii alergători au fost mici cândva. Cred că singurul răspuns valabil la întrebarea asta este să începem mic, dar să fim constanți. Să creștem zi de zi câte puțin și să ne ghidăm după obiective, care ne vor ajuta să ne menținem pe drumul ales. Eu recomand cu căldură oricui să se apuce de un sport, pentru că timpul trece pentru noi și peste noi în aceeași măsură, însă felul în care privești în urmă la tine, cel de acum un an, poate fi diferit.
Ce îți povestești în zecile, sutele de ore de liniște și singurătate din timpul competițiilor? Cum te motivezi?
Andrei Roșu: Să știi că e mai simplu decât pare, ajungi să intrii destul de rapid într-o stare de relaxare, de flux, te pui pe pilot automat, nu te mai gândești la nimic și pur și simplu te bucuri de experiență și de kilometrii care ți se înmulțesc sub tălpi. E o formă de meditație activă. Nu știu de ce ai avea nevoie de motivare. Ești acolo, dai ce ai mai bun, dacă simți că ai vrea să renunți te gândești la ce ai nevoie ca să împiedici asta și mergi înainte.
Cât factor uman există în competițiile astea? Ai timp să cunoști oameni, să te îmbogățești cu poveștile și experiențele lor sau focusul este exclusiv pe performanță?
Andrei Roșu: Din fericire, am ales zona asta de anduranță, de ultra-maratoane, în care cursele se organizează în jurul unor micro-comunități, sunt curse la care participă și 2-5-10 oameni, nu sunt precum maratoanele care se desfășoară în marile orașe, cu mii și milioane de oameni. Deci chiar ai timp să cunoști, să asculți, să te bucuri de oamenii de care te însoțești. Sunt și cazuri în care ai ocazia să petreci câteva zile bune cu ceilalți concurenți înainte de cursă, se creează și un sentiment de solidaritate, de empatie. Ce este interesant este faptul că arareori printre participanți sunt sportivi de performanță. Sunt mai degrabă oameni care vor să se autodepășească, vor să își cunoască limitele.
Unde mai pui că observi alături de tine nevăzători, care aleargă ținându-se de alți concureți, oameni cu picioarele amputate, care folosesc proteze pentru alergare, oameni supraponderali care depun un efort considerabil mai mare decât ceilalți, bătrâni de 80, 90 de ani care termină maratoane, oameni super ocupați cu o grămadă de copii acasă și 2 joburi ca să îi poată întrețină și nu poți să nu te întrebi ok, deci scuza mea ca să renunț, care este?!
Ești căsătorit cu Oana dinainte de a face această schimbare. Cum a văzut ea trecerea de la o viață împreună pe canapea, la a rămâne doar ea pe canapea, privindu-te la televizor/ pe internet, prin toate colțurile lumii, bătând recorduri după recorduri?
Andrei Roșu: E o vorbă care spune că un alergător influențează în viața lui alte 20 de persoane. La mine s-a adeverit rapid, nu știu dacă au fost 20, dar cel mai important, s-a adeverit în cazul soției care, la puțin timp, a început și ea să facă mișcare. Practic, asta a fost maniera ideală în care m-ar fi putut susține.
Nu știu cum ar fi fost și nu zic că imposibil dar, în mod cert bizar și destul de dificil, dacă partenera mea de viață era foarte sedentară și gătea carne la cină în fiecare zi. Schimbarea s-a produs rapid și la ea, de atunci a alergat zeci de maratoane și de semimaratoane și îmi place să cred că am avut impactul dorit asupra familiei mele.
Copiii tăi au fost, din câte spui, motorul schimbării. Nu poți să insufli dorința unei vieți de calitate, când viața ta nu este astfel. Acum, câtă libertate în decizii au ei? Fac sport, sunt vegetarieni, au un stil de viață care vine natural, sau te asiguri că vor urma și ei calea ta?
Andrei Roșu: Ce pot să îți spun este că îmi doresc ca la vârsta de 18 ani, când, teoretic, vor pleca de acasă, să aibă o formă fizică și psihică excelentă, să aibă încredere în ei, să știe că sunt iubiți, că le suntem alături întru totul și să nu uite că părinții lor au avut o disciplină pe care au respectat-o pentru a ajunge unde își doresc.
Și văd asta și în cazul lor – fac performanță la școală, consideră că este o normalitate să faci sport și să te hrănești sănătos, înețeleg ce înseamnă o dietă care este prietenoasă cu mediul și cu corpul, care îți oferă energie în loc să ți-o ia. Indiferent care le vor fi alegerile pe viitor, eu sunt sigur că îi înarmăm cu ce este mai bun pentru a păși în viață.
Ai un golden retriever, vegetarian și el. Recunosc, nu o dată am simțit că aș lua o pungă de popcorn să citesc discuțiile din comentariile postărilor tale. Fără intenția de a-mi exprima o părere pro sau contra vegetarianismului la oameni sau la animale, sunt curioasă – de ce ai făcut alegerea asta? E un manifest, un experiment sau cum s-ar putea numi?
Andrei Roșu: S-a întâmplat cumva neplanificat. Cei mici îmi spuneau demult că ei își doresc un câine. Ne doream și noi, dar am și căutat să amânăm momentul cât de mult posibil. La întoarcerea de pe Atlantic și, după ce copiii văzuseră și nu știu ce film cu un Golden Retriever, m-au luat de mână și m-au dus să ne alegem companionul blănos.
Am găsit, am ales, am luat, când să plecăm cu el acasă, domnul de la canisă ne dă un sac cu mâncare și zice hrăniți-l cu asta și apoi cumpărați dvs. ce considerați de cuviință. E foarte bun, cu somon, curcan etc.. Și atunci m-a lovit realitatea. Noi am luat un câine, să îl creștem alături de noi, să îl iubim, să îl protejăm, dar de dragul lui urma să sacrificăm zeci, sute de alte animale, indiferent de ce fel or fi fost ele.
Am intrat în panică. Să duc cățelul înapoi nu era cale, ar fi fost drama prea mare la noi acasă. Așa că am început să caut pe google. Două săptămâni doar asta am făcut, am citit articole despre ce presupune să ai un câine vegan, lucru aparent deloc neobișnuit. Și lucrurile au sens. Animalul s-a dezvoltat în felul în care a avut nevoie. Corpul lui s-a obișnuit să digere resturile pe care i le oferea stăpânul, de la masa lui.
Îmi amintesc că bunicul îi dădea cățelului nostru și mămăligă sau că el mânca mere direct din pom. Până la urmă, corpul nostru are nevoie de o serie de nutrienți, nu de un aliment anume. Așa că am început să îi gătim, apoi am obervat că pe piață există 7-8 branduri de hrană vegană pentru câini. Și, deși poate e greu de crezut, tot mai multă lume apelează la acest tip de alimentație din considerente de sănătate.
Sub nicio formă nu a fost un manifest sau un experiment dar, îmi asum, a fost un risc. Practica nu este una chiar obișnuită și am fost conștient de faptul că s-ar fi putut termina rău. În cazul în care câinele ar fi pățit ceva, culpa era a mea. Totuși, m-am documentat cât se poate de bine și m-am asigurat că suplinesc din plin fiecare proteină animală. În prezent are 6 ani, este cum nu se poate mai fericit și mai sănătos, iar eu sunt mulțumit de alegerea făcută.
Dacă ar fi să tragi o linie orientativă sub numărul de kilometri alergați de tine vreodată, sub numărul de kilometri parcurși cu bicicleta și cei înot, cam la ce sume ai ajunge?
Andrei Roșu: Alergarea e o constantă în viața mea așa că aici îți pot răspunde rapid. Am un obiectiv de pași pe an, pe lună, pe zi. Eu cel mai bine mă simt undeva la 8 milioane de pași pe an, ceea ce înseamnă cam 22.000 de pași pe zi, adică vreo 17-18 km. În fiecare an parcurg în alergare undeva între 5.000 și 8.000 de kilometri, am depășit circumferința pământului, cu cei 40.000 de kilometri ai lui.
Nu contorizez cifrele astea, însă am o satisfacție când văd rezultatele, deoarece arată că se poate, că din lucruri mărunte, făcute cu regularitate, poți avea rezultate extraordinare.
Știu că ai dezvoltat mai multe programe prin care îi ajuți și pe alții să își schimbe stilul de viață, să trăiască mai frumos, mai sănătos, mai cu sens. Ne poți spune mai multe despre asta, te rog?
Andrei Roșu: Da, așa este, treaba asta s-a transformat într-o pasiune complexă pentru mine. Nu spun că pe internet nu exista informație, dar că ceea ce era, nu era foarte structurat ăsau venea din partea unor sportivi de performanță, care făceau lucrurile la alt nivel, și care nu prea se potriveau cu condiția fizică și psihică a unui alergător amator.
Asta, plus întrebările care veneau tot mai des de la prieteni, cunoscuți și necunoscuți, m-au determinat să fac ceva în direcția asta. Și așa a luat naștere programul 42 k roșu, care are ca scop să te ducă de la canapea la maraton în 4 luni. Comunitatea există și acum, este vie și vibrantă, se dezvoltă frumos și îmi dovedește că alergarea este un sport tot mai des practicat în România.
De asemenea, știu că ești implicat în diverse proiecte de fundraising. Ce tip de situații îți ating latura sensibilă cel mai tare?
Andrei Roșu: Ca părinte, ca tată, sunt interesat de sănătate, de aer curat, de mediu, de educație, de o viață mai bună pentru copiii mei. Să spui „nu” când ți se cere ajutorul e cum nu se poate mai ușor. Însă cred că cea mai mare satisfacție pe care o poți avea la finalul zilei, la finalul vieții, e să știi că ai ajutat, că ai fost parte dintr-o schimbare pozitivă.
La mine, latura asta s-a dezvoltat din 2010, când am fost invitat de Hospice Casa Speranței din Brașov, orașul meu natal, să vizitez centrul lor de îngrijre paleativă și am fost mai mult decât copleșit să văd că majoritatea celor internați nu erau, cum credeam eu, foarte bătrâni, ci mulți tineri și copii. Din momentul acela am început să mă implic, iar în prezent e parte din viața mea, mi se pare aproape ciudat să nu susțin o cauză, să nu mă implic, să nu ajut…
Ce faci acum și ce planuri mărețe ai pentru restul anului? Pentru că sunt sigură că ai din plin!
Andrei Roșu: Să știi că nu mă înconjor de planuri mărețe. Se spune că, în mod ideal, ar trebui să ai 3 hobby-uri: unul care să îți stimuleze creativitatea, unul care să îți plătească facturile și unul care să te ajute să te menții în formă. Iar eu le am pe toate și, alături de ele, am o familie minunată. Că, vezi tu, ăsta e riscul dacă ajungi să te diluezi în prea multe lucruri mărunte – te îndepărtezi de lucrurile mari. Iar pentru mine familia este cel mai mare!
Câți dintre cei care vor citi acest articol au o șansă cât de mică să devieze de la parcursul obișnuințelor nesănătoase și să facă primii pași în direcția în care ai făcut-o și tu? Ce le lipsește? Ce au deja? Ce îi sfătuiești?
Andrei Roșu: Eu cred că absolut oricine a ajuns cu lectura până aici are șansa unei schimbări. Aș începe cu o discuție foarte rapidă, onestă, o privire într-o oglindă: cum vreau să arate viața mea peste 2-4-5-10 ani? Cum aș vrea să arăt, la ce oră mi-aș dori să mă trezesc, să mă culc, ce mi-aș dori să îmi ofere ceea ce am în farfurie etc. Și de acolo să își tragă singuri concluziile necesare pentru a da startul unor noi obișnuințe. Pentru că în majoritatea cazurilor nu e nevoie de cine știe ce schimbare radicală, și 15 minute petrecute în mod activ dimineața, cu geamul deschis, pot schimba cu totul parcursul unei zile și, pe termen lung, al vieții.
Cred că singurul lucru care le lipsește cu adevărat este acel Moment Zero – încep acum! Nu mâine, nu luni, nu după vacanță, nu după petrecere, nu luna viitoare. Acum. Asta ne lipsește, să facem primul pas, indiferent de vreme, echipament, chef etc. Acum este momentul în care ești cel mai înțelept și mai tânăr din tot restul vieții care ți-a rămas. Moment mai bun decât acesta nu poate exista!
Dragă Andrei, îți mulțumesc pentru timpul acordat și pentru că ai fost și continui să fii un adevărat exemplu pentru atâția dintre noi. Pentru că mulți dintre noi, chiar am crescut alături de tine, fie prin muzică, prin alergare, fie prin poveștile motivatoare din discursurile tale.
Andrei Roșu: Îți mulțumesc și eu! Se spune că o viață neanalizată nu merită trăită, nu-i așa? Că veni vorba, să știi că eu de 3 ani țin un jurnal în care scriu în fiecare duminică ce mi-a plăcut cel mai mult, cele mai frumoase 3 lucruri din săptămâna respectivă. Și e foarte fain să privești în urmă la finalul săptămânii, la finalul anului și tot așa. Iar astfel de discuții, cum a fost acest interviu, mă ajută să îmi clarific anumite lucruri și îmi reîntăresc ideea că sunt pe drumul meu, iar acela este drumul cel bun. Îți mulțumesc și mult spor și ție în tot ceea ce întreprinzi!
Am încheiat discuția cu Andrei cu starea plină de adrenalină și de încredere pe care ți-o oferă un discurs motivațional sau o carte bună, inspirată din realitate, în care vezi că alții au putut cu, aparent, o ușurință dezarmantă, să facă ceea ce tu amâni de ani de zile pentru că nu e momentul potrivit, nu ai timp acum, nu ai bani, nu ai energie, te doare capul și ai și fost bolnav când erai mic. Schimbările mari, iată, au nevoie de gesturi atât de mici! Mă pregăteam să mai pun de o cafea, dar mai bine ies la o plimbare la aer curat. Îți mulțumim, Andrei!
Fotografii: arhivă Andrei Roșu
