Am ajuns în Japonia cu ocazia primului meu press trip internațional, unde m-au trimis Revista Biz și Ploom România.

Când mă gândesc la motivele pentru care m-aș întoarce, mi se conturează în minte cinci imagini. Cinci motive care, puse împreună, definesc mai mult decât o destinație.

Un articol scris de invitata noastră de astăzi, Cristiana Pantici, jurnalist cultural, fondatoarea Zenobisme.ro, feministă și autoarea cărții „Zenobistele. 27 de feluri în care să ai succes, regăsindu-ți feminitatea”.

Japonia, țara în care nu se fumează pe stradă

Poate părea un detaliu minor, dar este unul dintre lucrurile care m-au uimit încă din prima zi. În Tokyo, oamenii nu fumează mergând. Nu vezi mucuri aruncate pe trotuar, nu te lovește mirosul de fum când aștepți la semafor.

Există locuri special amenajate, curate și discrete, unde fumătorii se retrag ca într-un ritual al respectului. Acolo, spațiul public este sacru. Este împărțit cu grijă, gândit pentru binele comun.

În România, obișnuiți cu ideea de „fac ce vreau pe stradă”, uităm că libertatea noastră se termină unde începe disconfortul celuilalt. În Japonia, această conștientizare colectivă este un reflex. Nimeni nu trebuie să-ți spună „nu este frumos”, pentru că este de la sine înțeles.

Țin minte că, după câteva zile, m-am surprins respirând mai ușor, mergând cu o stare de calm prin cartierele pline de viață. Fără să mă grăbesc. Fără să evit fum, gălăgie, invazie vizuală. Tokyo este dens, dar ordonat. Are o forfotă care nu te sufocă.

Expozițiile de artă, în special La Galerie du 19M by Chanel

Un alt motiv pentru care m-aș întoarce în Japonia ține de arta contemporană și de felul în care Japonia o primește, o consumă și o face accesibilă.

Cea mai frumoasă experiență culturală a fost expoziția 100 de ani de modă concentrați în La Galerie du 19M by Chanel, pe care am avut șansa s-o vizitez în Tokyo. Am scris despre ea pe blogul meu, Zenobisme, pentru că m-a atins într-un mod greu de descris.

Expoziția nu este doar despre haine, ci despre timp. Despre mâinile care cos, despre femeile care poartă, despre artiștii care transformă țesătura în poveste.

Totul este pus în scenă cu o finețe tipic japoneză, un amestec între respectul pentru tradiție și fascinația pentru inovație. În sălile expoziției, lumina este caldă, aproape lichidă. Pe manechinele statice pulsează viața unor decenii de creativitate.

Chanel se întâlnește cu Japonia într-o conversație fără cuvinte, în care eleganța devine limbaj universal.

Am înțeles acolo că Japonia are o relație aparte cu estetica, fiindcă nu caută să epateze, ci să exprime.

Ceea ce m-a impresionat cel mai mult a fost modul în care publicul se raportează la artă, anume cu foarte mult respect. Oamenii nu ating, nu fotografiază compulsiv, nu transformă experiența într-un „content moment”. Privesc. Simt. Apoi pleacă, ducând cu ei o imagine care se așază undeva adânc, în interior.

Curățenia, o valoare care nu se impune, ci se formează

În Japonia nu există coșuri de gunoi străzi, fiindcă oamenii duc resturile cu ei, uneori până ajung acasă. Mai mult, în școli, copiii curăță sălile de clasă. În trenuri, pasagerii își strâng resturile. Curățenia nu este o obligație, ci un gest de bun-simț.

Este fascinant cum ordinea vizuală din jurul tău ajunge să-ți curețe și gândurile. Orașele japoneze nu sunt doar curate, sunt armonioase.

Nu există acel haos vizual, acele cabluri atârnate, acele afișe care sufocă, în special în Tokyo. Totul este gândit pentru echilibru.

Curățenia, în Japonia, este o formă de recunoștință. Pentru loc, pentru ceilalți, pentru viață. Poate de aceea mi-a fost greu să nu compar, să nu mă gândesc la cum ar fi dacă și la noi am trăi cu aceeași grijă față de spațiul comun.

Mâncarea, mai ales sushi-ul

Dacă ar trebui să definesc Japonia prin gust, aș spune că este o țară a simplității sofisticate. Fiecare fel de mâncare pare un mic act meditativ. Sushi-ul, pe care credeam că îl cunosc, a fost o revelație. Nu pentru că era scump sau spectaculos, ci pentru că era adevărat.

Orezul avea temperatura perfectă, iar peștele era deosebit de proaspăt. În Japonia, gătitul este ritual. La fel și mâncatul. Scopul bucătarului nu este să te impresioneze, ci ca să-ți mulțumească.

Mi-a rămas în minte imaginea unui chef care, după fiecare porție servită, se înclină ușor. Nu era un gest teatral, ci unul natural, sincer.

Dar nu doar sushi-ul m-a cucerit. În restaurantele locale, am descoperit deserturile cu pastă de fasole și până și fructele parcă aveau o altă aromă.

Ceea ce m-a surprins cel mai mult a fost liniștea cu care oamenii mănâncă. Nu se vorbește tare, nu se face caz din mâncare. Experiența culinară este un moment de reculegere. Și, paradoxal, tocmai prin această modestie, totul devine mai intens.

Templele și liniștea din „Pântecul lui Buddha”

Ultimul motiv pentru care m-aș întoarce în Japonia are legătură cu pacea. Am scris despre acest loc pe blog, în articolul „Pântecul lui Buddha, locul care îți îndeplinește o singură dorință”, pentru că a fost, probabil, cea mai intensă experiență spirituală pe care am trăit-o vreodată.

Templele japoneze nu sunt simple obiective, sunt spații vii. Când pășești acolo, timpul se dilată. Aerul are altă consistență.

În „Pântecul lui Buddha”, cobori pe un culoar întunecat. Este un drum către tine însuți. În întunericul complet, dorința pe care o ai devine singura lumină. Este o metaforă puternică despre curaj și claritate.

După vizita la templu, am ieșit în grădina din jur. Lângă mine, o femeie în kimono se înclina ușor în fața unui mic altar. Nu știam pentru ce se ruga, dar știam că momentul acela avea o frumusețe absolută.

Japonia m-a făcut să înțeleg altfel ideea de progres. Acolo, inovația nu vine în detrimentul umanității. Tehnologia este prezentă peste tot, dar nu e agresivă. Nu îți invadează viața, ci o sprijină. În Tokyo, metroul ajunge la secundă, dar oamenii încă își spun „mulțumesc” și „scuze”. Clădirile ating cerul, dar în fața fiecărei case găsești un bonsai perfect îngrijit. Contrastele nu se exclud, ci se completează. Și cred că acesta este, de fapt, motivul suprem pentru care m-aș întoarce în Japonia, pentru echilibru. Pentru felul în care această țară reușește să fie modernă fără să-și piardă sufletul, pentru modul în care civilizația și spiritualitatea conviețuiesc.

Poate cel mai important, Japonia m-a învățat că frumusețea nu stă în extravaganță, ci în atenția la detaliu. În felul în care îți porți pașii, în respectul pentru ceilalți, în curățenia pe care o lași în urmă.

Dacă m-aș întoarce, aș face-o nu ca turist, ci ca om care vrea să învețe din nou să privească lumea cu răbdare.