Sonia Grindeanu este referent de specialitate la Banca Națională a României. Este fost student al facultății de Cibernetică, Statistică și Informatică Economică, parte din Academia de Studii Economice din București. Însă, este și antrenor de arte marțiale, arbitru și campioană mondială la Wushu Kung Fu.
„Wushu, sau mai cunoscut Kungfu, reprezintă totalitatea artelor marțiale chinezești. Termenul Kungfu este folosit mai mult datorită notorietății căpătate în urma filmelor cu Bruce Lee, Jackie Chan, Jet Li și alți mari practicanți de Wushu, deveniți actori. De altfel, literalmente, kungfu înseamnă măiestrie și se poate regăsi în orice domeniu,” povestește Sonia.
Din acest interviu îmi permit să deduc că Sonia este atât delicată, cât și puternică; atât modestă și împăcată cu reușitele ei, cât și dornică să continue să evolueze. Este un mixt frumos, care a cerut multe sacrificii, dar mai multe vei descoperi mai jos.
CURATORIALIST: Ce este Wushu Kung-Fu? Poți să ne povestești despre cele două părți, ce ai ales tu și de ce? Am înțeles că sunt multe stiluri și că există ceva pentru oricine.
SONIA GRINDEANU: Sportul Wushu Kungfu, din punct de vedere competițional, se împarte în probe de luptă în sistem full contact sau light contact și probe demonstrative (taolu), sau așa zisa “luptă cu adversari imaginari”, similară solului din gimnastica artistică, îmbogățite cu tehnici marțiale, arme și elemente specifice de dificultate.
Pentru a participa în competiții, eu am ales să mă specializez în taolu, fiind fascinată de un video instrucțional cu evantaiul, adus din China de tatăl meu. Însă, la antrenamente exersez cu drag și partea de luptă, pe care o consider importantă și utilă.
Într-adevăr, în Wushu există numeroase stiluri, care diferă din punct de vedere al ritmului de execuție, al dificultății sau varietății tehnice.
Acest sport este potrivit pentru orice vârstă sau condiție fizică, în funcție de stilul ales.
Cum a apărut în viața ta, ce îți aduci aminte de la primele ore – ce ți-a plăcut, ce nu ți-a plăcut?
Wushu a făcut parte din viața mea dintotdeauna, datorită tatălui meu. Îmi amintesc un moment amuzant din copilărie, cred că aveam în jur de 3-4 ani. Pe atunci, se organiza această competiție numită „Cupa Mării Negre”. Într-o pauză, m-am așezat în mijlocul sălii de sport și am început să fac un exercițiu, așa cum îmi imaginam că ar trebui să fie. Toată lumea s-a oprit și s-a uitat la mine.
Mi-am terminat exercițiul, nefiind conștientă de ce făceam acolo, pentru că în acel moment nu pot spune că practicam Wushu. Mi-am încrucișat brațele așteptând nota arbitrilor. Desigur, nimeni nu mă lua în serios. De fapt, toată lumea a fost amuzată de un copil mic care se maimuțărea pe suprafața de concurs.
Atunci m-am uitat la ei cu cea mai serioasa față si am spus „Hai, care este nota mea? Am fost cea mai bună”.
Revenind la momentul în care m-am apucat cu adevărat de Wushu (la vârsta de 7 ani), îmi aduc aminte cât de grele mi se păreau antrenamentele. Eram demoralizată de progresul lent pe care îl făceam, fiind totodată dornică să învăț cât mai mult.
Dacă nu mă înșel, practici de peste două decenii, cum te face să te simți acest sport de contact și cât vrei să practici, există un prag pe care vrei să îl atingi și încă nu s-a întâmplat?
Am avut norocul să cresc în familia acestui frumos sport, acestei arte până la urmă. Au trecut 22 de ani din momentul în care am ales să particip cu regularitate, în mod organizat, la antrenamentele tatălui meu. Pot spune că am învățat câte puțin din multitudinea de tehnici, elemente și principii ale Wushu-ului odată cu mersul și vorbitul.
Nu vreau să mă limitez sau să îmi stabilesc un anumit prag pe care vreau să îl ating. Ceea ce fac reprezintă pentru mine un mod de viață, la care nu mă văd renunțând niciodată. Am încă extrem de multe de învățat, iar obiectivele și performanțele pe care le-am atins m-au făcut doar să devin din ce în ce mai modestă și mai dornică de cunoaștere.
Ce reprezintă medaliile câștigate pentru tine?
Anul acesta s-au împlinit 16 ani de când am participat prima dată la un campionat, iar de atunci și până acum am adunat foarte multe medalii, trofee sau distincții. Fiecare medalie în parte are povestea ei și ascunde mii de ore de antrenament, de sacrificii și dureri, atât fizice, cât și emoționale, dar în egală măsură clipe de fericire sau satisfacție.
Mi-am organizat toată povestea într-o vitrină, la care mă uit din când în când cu drag. Am fost întrebată de multe ori, de către elevii mei sau de către persoanele care mi-au fost alături în această călătorie, de ce mai particip încă la competiții, ce motivație mai găsesc, ținând cont de numărul de medalii pe care le-am câștigat până acum.
Răspunsul este simplu și încerc să îl transmit sportivilor pe care îi pregătesc în prezent.
Cel mai important este să realizezi că tu ești singurul și cel mai mare adversar al tău, că pe tine trebuie să te autodepășești de fiecare dată, dar totodată trebuie să te simți bine și să faci cu plăcere ceea ce faci, iar succesul va veni.
Aduci ceva diferit, poate feminin, în această practică? În ce crezi că stă succesul tău mondial?
Cu siguranță nimic nu poate înlocui miile de ore de antrenamente și sunt convinsă că succesul vine, în principal, din puterea de a continua și de a te menține la un nivel înalt de pregătire, pe o perioadă îndelungată. Cu toate acestea, consider că cele mai mici detalii sunt foarte importante și aduc un plus de valoare evoluțiilor din competiții.
Deși vorbim despre arte marțiale, aceste probe de taolu oferă în competiții posibilitatea de a aborda întreaga rutină ca pe un mic moment artistic, dintr-un spectacol. Sunt foarte atentă la costumele pe care mi le aleg în funcție de specificul probei la care particip. Asortez culorile costumului cu accesoriile și armele, cu pantofii, mergând până la machiaj și coafură.
De asemenea, încerc să le insuflu acest aspect și elevilor mei, explicându-le totodată că această pregătire suplimentară nu trebuie să vină niciodată deasupra celor fizice și tehnice, ci pur și simplu să demonstreze respectul față de ei, în primul rând, și față de spectatori, în al doilea rând.
Ce sacrificii cere o astfel de pasiune?
În momentul în care iei decizia să faci acest sport în regim de performanță, pe lângă pasiune, talent sau dorință, e important să conștientizezi că trebuie să muncești enorm de mult dacă vrei să ajungi la un anumit nivel. Sunt de părere că perseverența și consecvența cântăresc mai mult în balanța succesului decât talentul. De aici rezultă și sacrificiile pe care trebuie să le faci pentru a îți atinge obiectivele.
Pe de-o parte le poți numi sacrificii, însă totul pleacă de la decizia inițială, de a face sau nu sportul acesta în regim de performanță, iar dacă ai ales acest lucru, ți-l asumi, muncești, renunți uneori la o viață normală, dar primești în schimb satisfacții fără egal.
În același timp, echilibrul este esențial, atât cel fizic (antrenamente intense, urmate de refacere și recuperare), cât și cel psihic (concentrare, seriozitate, dar și relaxare). Până la urmă, este un mecanism cu reglaj foarte fin, deloc ușor de atins, dar deosebit de frumos și de intrigant.
Care a fost momentul care te-a făcut mândră de munca ta?
Înainte să devin antrenor, fiecare medalie pe care o câștigam îmi confirma faptul că m-am autodepășit și mă făcea să fiu mândră de munca mea. Lucrurile s-au schimbat, spre surprinderea mea, atunci când sportivii pe care îi pregătesc au început să aibă rezultate în competițiile naționale și internaționale. Spun spre surprinderea mea întrucât nu credeam că o medalie câștigată de un sportiv pregătit de mine îmi poate aduce o bucurie mai mare decât medalia câștigată de mine.
Unul dintre momentele care efectiv mi-a umplut inima de bucurie, pură satisfacție, a fost acela când o sportivă pe care o pregăteam la momentul de atunci și care, din păcate, actualmente se află într-o pauză, a câștigat medalia de argint la campionatul european. Pot spune cu mâna pe inimă că este un sentiment aparte, complet diferit de cel pe care îl am în urma unui succes personal și îi mulțumesc, cu această ocazie, pentru munca și seriozitatea de care a dat dovadă în obținerea acestei performanțe.
Ai început ca sportiv, dar acum înțeleg că și predai, ce te-a motivat să faci această trecere, este o “moștenire” și tatăl tău este în domeniu?
Îmi plac provocările.
Într-adevăr, tatăl meu este cel care mi-a insuflat pasiunea pentru a preda, el fiind unul din primii antrenori de Wushu din România. Prin Wushu și prin antrenamentele pe care le-am făcut încă de mică, am învățat să am răbdare și să muncesc pentru ceea ce îmi doresc. Cred că ceea ce m-a motivat să încep să antrenez a fost admirația pe care elevii tatălui meu o au față de el.
În același timp, mi-am dorit să pot transmite mai departe ce am învățat și să încerc să creez sportivi de valoare, cărora să le împărtășesc din greșelile pe care le-am făcut și corectat pentru a evolua și dezvolta activitatea acestei discipline în țara noastră.
Antrenez deja de aproape 10 ani și mă bucur de fiecare dată când îmi văd elevii care vin de plăcere la antrenament, dornici să le arăt ceva nou sau să îmi arate ce au mai lucrat pe acasă, astfel încât să își îmbunătățească abilitățile.
De ce crezi că este important pentru copii să înceapă un sport devreme, cum crezi că te-a modelat pe tine ca om și profesionist?
Sunt de părere că sportul, în general, este esențial în viața unui copil deoarece până la vârsta de 18 ani, acesta își formează corpul pentru întreaga viață și nu mă refer aici la sportul de performanță. Recomand practicarea sportului încă din primii ani de viață pentru ca acel copil să deprindă abilități motrice, să se învețe cu o rutină și o disciplină, care cu siguranță îi vor fi de folos mai departe, indiferent de domeniul în care va dori să performeze, fie că este vorba de artă, sport sau științe exacte.
Prin sport practicat cu regularitate, ajungi să ai un corp sănătos și o minte organizată, deci un echilibru. Pe de altă parte, dacă vorbim de sportul de performanță, cu cât începi mai devreme, cu atât ai mai mult timp să acumulezi tot ce ai nevoie pentru a avea succes.
În același timp, deși este nevoie de rigoare, copilul trebuie să înceapă sportul, chiar și cel de performanță, prin joacă.
Am întâlnit o mulțime de copii foarte talentați, muncitori, dar de la care antrenorii și părinții lor au avut prea multe pretenții, prea devreme, i-au împins în cât mai multe competiții și la cât mai multe antrenamente, până la epuizare. Atunci când „copiii” au devenit adulți și urmau să producă adevărată performanță sportivă s-au lăsat pentru că efectiv totul li se părea o povară, ei fiind de fapt epuizați, obosiți.
În ceea ce mă privește, tatăl meu nu mi-a impus niciodată să vin la antrenamente sau să particip la campionate. Am ales singură să fac asta pentru că mi-a plăcut, în paralel cu școala, la care am avut întotdeauna rezultate foarte bune.
Povestește-ne un pic despre pasiunea ta pentru arte marțiale versus studiile de cibernetică și munca într-o bancă. Cum se îmbină ele în viața ta ca să te simți împlinită? Cum te ajută Wushu Kung Fu ca referent de specialitate și invers?
Sportul de performanță se poate îmbina foarte bine cu studiile în domenii diferite și sunt de părere că totul ține doar de o bună organizare a timpului. Dacă îți dorești cu adevărat ceva, nu există să nu găsești modalitatea de a îți planifica activitățile astfel încât să reușești să realizezi ceea ce îți propui.
În afara sportului, pe care l-am integrat de mică în activitatea mea zilnică, mi-au plăcut matematica și limbile străine. Încă de la grădiniță am urmat un program strict cu trei limbi străine, informatică, muzică și alte activități diverse, sub îndrumarea Arc-en-Ciel, continuând apoi din clasa a cincea până la liceu la Colegiul Național Bilingv „George Coșbuc”, unde am avut parte de profesori minunați, care m-au susținut și sprijinit și în activitatea sportivă.
Ulterior, am continuat cu programele de studii universitare de licență și master, cu specializarea cibernetică și statistică economică, din cadrul CSIE (ASE). La finalul acestor programe m-am alăturat Băncii Naționale a României, unde lucrez de aproape cinci ani.
Wushu m-a ajutat foarte mult în plan profesional, oferindu-mi disciplina, seriozitatea și răbdarea de care am avut nevoie pentru a face performanță și în alt domeniu.
Cum este Sonia atunci când își pune ținuta de sportiv, cu evantaiul-armă, și Sonia în timpul liber?
Încerc să păstrez un echilibru între muncă și relaxare, între momentele în care sunt foarte serioasă și cele în care mai glumesc. Însă, atât atunci când concurez, cât și atunci când sunt în timpul liber, îmi propun în primul rând să mă simt bine și să trăiesc cu drag momentul în care mă aflu.
Ce ai tu FRUMOS astăzi?
Tot ce am în jurul meu este frumos și sunt foarte recunoscătoare pentru asta, dar cel mai și cel mai frumos este, de departe, motanul meu, Wookiee Pisuki, un adorabil, dar luptător british shorthair.
Îmi place la București…
Pentru că e „acasă”. Am călătorit foarte mult și am avut șansa să văd locuri minunate și să întâlnesc mulți oameni frumoși, însă tot în București mă simt acasă.
În 2022 vreau…
Să văd cum e viața la 30 de ani. Glumesc, însă dacă stau bine să mă gândesc, nu îmi dau seama când au trecut acești ani și, deși sunt mândră de realizările mele de până acum, simt că mai am multe de spus. Vreau în primul rând să fiu sănătoasă, astfel încât să îmi pot continua activitatea la nivelul pe care mi l-am propus.
Un film la care mă voi uita…
Am câteva restanțe în ceea ce privește vizionarea de filme, din lipsa de timp, însă încerc să „recuperez” puțin câte puțin. Cu siguranță următorul film la care mă voi uita este The Pianist.
