Alina Băisan. Shift urban – rural.

Durata: 9 minuteAlina Băisan este fotograf și jurnalistă freelancer. În trecut, a fost redactor la revista Elle și a lucrat în PR&comunicare pentru platforma de cursuri afterwork Dalles Go. Cu ceva ani în urmă, a cumpărat împreună cu partenerul ei un teren și o casă în Călugăreni (la aproximativ 30 de km de București, ieșirea spre Giurgiu), cu intenția de a face acolo un business de organizare de evenimente.

Pandemia a schimbat însă toate planurile și a dat un nou curs vieții Alinei și familiei ei – au lăsat orașul pentru a se muta în casa cumpărată (și nelocuită până atunci) la Călugăreni.

Acest articol face parte dintr-o serie dedicată celor care au luat decizia de a lăsa orașul pentru a se muta la sat. Ce i-a determinat să facă acest pas, cum s-au integrat în comunitatea rurală, cum decurge noua lor viață, ce urmări a avut în plan personal sau profesional acest shift, veți afla din interviurile seriei.

Curatorialist: Când și de ce ai luat decizia de a te muta la țară?

Alina: M-am mutat la țară alături de familia mea la debutul pandemiei. Pereții apartamentului în care stăteam cu chirie începuseră să ne apese. Nu mai aveam voie să ieșim din casă și tot ce făceam era să ne uităm pe geam la vecinii din blocul de vizavi, să stăm la coadă la supermarket și să ne ferim de oameni pe stradă. Era o atmosferă de război în oraș.

Peste toate astea, a venit și o mică criză financiară, pentru că am rămas complet fără joburi când s-au impus restricțiile și am considerat că banii dați pe chirie sunt efectiv o risipă, în condițiile în care aveam o căsuță renovată și nelocuită la țară, la 30 de kilometri de București.

Unde ai ales să te muți și care au fost criteriile alegerii tale?

Casa am luat-o în urmă cu 6 ani. Am vândut un apartament de trei camere și am făcut această investiție complet neinspirată într-o casă și un teren de peste 4000 de metri pătrați, în satul Călugăreni. Plănuiam să facem acolo un loc de evenimente în aer liber, fără să ne gândim că renovările casei vechi aveau să ne consume tot bugetul. Criteriile de alegere au fost romantice, aș spune: terenul era înconjurat de o perdea de salcâmi, iar în casă funcționase o școală sătească înainte. Avea tavan înalt și ne-am îndrăgostit de ea.

Deși foștii proprietari ne-au propus să o dărâme, am decis să o salvăm. Astăzi, când văd pe grupuri întrebări legate de mutatul la țară, am sfaturi mult mai pertinente de dat, pe care dacă le-aș fi urmat acum 5 ani, probabil nu am fi luat casa. E important să ai rețea de gaze și canalizare. Internetul a fost iar o mare problemă. Când au început să miște lucrurile și să lucrăm de acasă, am rămas și câte o săptămână fără net, lucru foarte frustrant.

În primii ani, cât nu am locuit acolo, am primit vizita, în mai multe rânduri, a unor vecini binevoitori, care ne-au tăiat copacii, ne-au înfundat cu cărămizi puțul de apă proaspăt curățat și au furat ce au găsit. Mi se pare esențial să vorbești cu vecinii, cu cei de la poliție, cu primarul, să vezi în ce ape de civilizație se scaldă comunitatea în care vrei să intri.

Am observat că atunci când vorbești despre acasă folosești cuvântul “cuib”, ce semnificație are pentru tine?

Cuibul a apărut la finalul completării unei fișe, la cursul de Personal Branding pe care l-am urmat la un moment dat. Ziceam mai sus că plănuiam inițial să facem un business acolo, cu evenimente în aer liber și după ce am răspuns la mai multe întrebări privind proiecțiile pe care mi le făcusem cu privire la locul și afacerea respectivă, a răsărit pe foaie cuvântul acesta: cuibul.

Prindea în el toate semnificațiile posibile: familie, protecție, copii, animale.

Așa că am început să folosesc cuvântul în postările de pe Facebook. Altfel, terenul nostru e casă pentru multe păsări: avem fazani, ciocănitori, vrăbii, privighetori, coțofene, porumbei, grauri, pupeze. De când ne-am mutat, urmărim în fiecare an o familie de ciuf care își face cuib și își crește puii în curtea noastră. Le facem poze, îi vedem cum cresc și învață să zboare, îi mai și păzim de pisici care uneori urcă periculos de aproape de pui.

Din perspectivă profesională, te-a afectat mutarea în vreun fel? A trebuit să îți schimbi ritmul de lucru sau domeniul în care lucrai?

Când m-am mutat, nu aveam nimic de lucru și nici perspective prea îmbucurătoare. Mi-am canalizat atenția spre îngrijirea curții, drămuirea banilor și educația copilului. Apoi a apărut un job la distanță, care să ne asigure un venit constant și, treptat, s-a dat drumul și la evenimente, unde noi facem fotografii și video.

Este mediul rural un avantaj sau un dezavantaj pentru profesia de fotograf?

Nu l-am perceput ca pe un dezavantaj, ba chiar am făcut câteva decoruri pentru ședințe foto afară, în curte în lanurile de floarea soarelui de la vecini. Mi se pare foarte ofertant să aduci oamenii în aer liber, să îi lași să se bucure de natură și la final să plece acasă și cu niște amintiri frumoase.

Cum s-a desfășurat integrarea în comunitatea satului? Este greu să devii membru al comunității atunci când nu cunoști pe nimeni?

Nu știu cum e în alte sate, dar la noi nu există comunitate. Eu am făcut eforturi să mă integrez. Am purtat discuții cu doamnele de la magazinul din colț, am bătut la porțile oamenilor cu copii ca să îi fac prieteni fetiței mele, am început să cumpăr produse de la vecinii mei.

Dar lumea își duce viața în spatele porților și orice tentativă de a lega prietenii e privită cu suspiciune. Rămânem niște outsideri pentru ei și asta mi se pare trist.

Duminica se organizează târg la capătul satului și în drum spre el, mă uit adesea în curțile oamenilor și încerc să ghicesc cine locuiește acolo. Mă gândesc că n-au cum să nu fie și oameni prietenoși cu care să bei o cafea, să schimbi o vorbă sau un răsad. Nu mi-am pierdut complet speranța.

S-a potrivit imaginea pe care o aveai despre viața rurală cu ceea ce este în mod real?

Eu am copilărit la țară la bunici, în vacanțe. Nu aveam o imagine idilică asupra mediului rural, deși acea perioadă din viața mea a rămas una mult romanțată în amintire, cu copii care se strângeau în drum la joacă, cu vecini care se cunoșteau și se ajutau, cu oameni care duminica se întâlneau la biserică.

Descrie-ne o zi tipică din viața ta, la sat.

Ne trezește pisica pe la 5 să îi dăm drumul afară. După care mai prindem vreo două ore de somn. Ai mei rămân în pat încă vreo oră, timp în care îmi fac cafeaua și ies în curte. Mă plimb pe la straturile de legume, prin livadă, pe la iaz. Văd ce plante au mai răsărit, ce s-a mai ofilit. În rest ziua trece alternând statul la laptop cu ieșitul pe afară la treabă.

Îmi place să fac mâncare la soba de lemne din magazie, să stau câteva minute în leagănul de pe terasă, să joc un badminton cu fiică-mea sau să plantăm ceva. Seara dacă e frig, facem focul în șemineu și jucăm ceva în familie, citim sau ne uităm la emisiuni și filme.

Ce îți lipsește cel mai mult din viața urbană? Dar cel mai puțin?

Îmi lipsește viața socială. Noi suntem dansatori de tango și serile mai mergeam să dansăm pe la milongi. Bine, de când cu pandemia, s-au cam oprit și astea, așa că nu le resimțim așa tare lipsa. Ne mai lipsesc ieșirile la terase, plimbatul prin magazine, mersul la film la Elvira Popescu, prietenii aproape. Almei îi lipsesc parcurile de joacă și copiii cu care să le împartă.

Din toamna asta, am dat fata la școală și în timpul săptămânii stăm cu rândul în oraș, ca să evităm naveta.

Mă obosește teribil Bucureștiul. Repede m-am dezobișnuit de agitația lui.

Îl simt gri, apăsător, oamenii sunt și ei mereu nervoși, mereu absenți, conectați la telefoane. Abia aștept weekendul să mă întorc la curte.

Acum să ne întoarcem la sat, ce îți place cel mai mult la traiul în mediu rural? Dar cel mai puțin?

Îmi place că ori de câte ori simt nevoia, ies în natură. Nu cred să existe remediu mai bun pentru calmarea nervilor, a oboselii, a anxietăților. Îmi place că apropierea de natură m-a forțat să duc un trai mai sustenabil, mai fără detergenți și chimicale prin casă, mai cu reciclat resturile alimentare.

Nu îmi place că majoritatea oamenilor e needucată la țară și că nu există o ofertă educațională decentă.

Și lipsește confortul dat de infrastructura urbană: curent decent (jumătate de an am pornit electrocasnicele din casă pe rând, pentru că tensiunea curentului era mult sub limita suportată de ele), internet, canalizare, gaze. Nu cred că satul meu e o excepție, e mai degrabă ”normalitatea”.

Din perspectiva de părinte, a fost greu să faci această alegere gândindu-te și la viitorul copilului tău?

A fost și n-a fos greu. E drept că, deși am încercat, nu am reușit să îi fac prieteni de joacă în sat și asta i-a lipsit teribil un an de zile. Când ne-am mutat, Alma avea vârsta pentru înscriere în clasa pregătitoare, însă pentru noi școala din sat nu a fost o variantă valabilă. Am făcut un an de Home Schooling. A fost frumos pentru amândouă, pentru ea să aibă o mamă la dispoziție timp de jumătate de zi, pentru mine să descopăr mecanismele și entuziasmul cu care copiii învață lumea. Lucrurile s-au complicat când a început să îmi crească volumul de muncă și nu i-am mai putut acorda atenția și timpul necesare. Așa că anul acesta am decis să o înscriem la un centru educațional din oraș.

Ai îndeletniciri specifice vieții la țară? De exemplu, solar cu legume, livadă cu pomi, crescut pui/rațe etc.

Da, ne place să grădinărim, deși dacă vezi grădina noastră, n-ai zice. Terenul e foarte mare, iar timpul nostru pentru agricultură e limitat. Am făcut paturi de legume, ne creștem singuri răsadurile din semințe primăvara, încercăm diverse tehnici de permacultură, facem compost. Anul acesta am plantat și o livadă mică. Satisfacția pe care o ai când culegi ceva din curte și mănânci nu poate fi egalată de nimic.

Deși am cochetat cu ideea de a avea găini pentru ouă și chiar niște capre pentru lapte, m-am potolit. Animalele ne-ar lega complet de curte și n-am mai putea pleca nicăieri. Am stat cu sufletul la gură toată vacanța, pentru că am lăsat pisicile afară și mi-a ajuns. Nici câine nu cred că ne vom lua prea curând, pentru că nu avem gard.

Povestește-ne un ritual pe care ți l-ai format de când stai “la țară”.

Am, n-am treabă, eu duminica mă duc la târgul din capătul satului. E minunat că mai există asemenea adunări. Deși am de mers mai bine de jumătate de oră, îmi place la nebunie. În primul rând că am ocazia să mă uit în curțile oamenilor și să le admir grădinile. Mă mai uit și pe la casele părăsite și îmi imaginez cine a locuit acolo. În dreptul cimitirului, îmi propun mereu să intru să adun semințe de flori, deși nu am făcut-o niciodată până acum.

După care, când ajung la pod, începe forfota: oameni care vin sau pleacă, cu cărucioare din acelea pe roți (musai să îmi iau și eu), cu flori și papornițe în mână. Apoi fac slalom printre mașinile parcate direct în luncă. Trec prin sectorul de cereale, apoi prin zona de bâlci unde găsești de toate, de la mănuși de grădină, parfumuri, stropitori, haine de armată, la cărucioare SH și unelte de pescuit, apoi pe la zona de lapte și brânzeturi. Cotesc la stânga prin baia de aburi rezultată de la grătarele de mici (mă satur doar cu mirosul), după care urmez aleea lungă cu zarzavagii de o parte și de alta. Mereu dau o tură până la capătul târgului, la zona de animale și vase emailate.

La întoarcere abia, după ce am văzut tot ce se putea vedea, încep și cumpăr câte ceva: legume, fructe, o mătură, o coadă de sapă, un plici de muște, lapte de vacă nefiert, o dalie în pet de bere. După ce simt că nu mai am mâini libere, mă îndrept spre casă apostrofându-mă că am luat atâtea. Ajung epuizată înapoi la cuib, dar mega fericită.

Dacă ar fi să alegi un singur cuvânt care să sintetizeze viața la sat, care ar fi acela?

Tihnă.

fotografii: Alina Băisan

Dacă și tu ai decis să lași în urmă orașul și să te muți la sat, scrie-ne pe curator@curatorialist.ro ca să îți facem povestea cunoscută.

Regăsiți aici toate interviurile seriei: VIATA LA SAT

Andreea Mirahttps://andreeamira.ro/
Creatoare de povești scrise și vizuale. Fotografă de food (aruncă un ochi pe www.instagram.com/andreea.mira), food blogger @www.infarfurie.ro și profesionistă în comunicare cu peste 15 ani de experiență. Sunt mamă a doi copii minunați care mă ajută adesea să văd lumea cu alți ochi. Îmi place să beau cafea, să alerg dimineața, să admir case vechi și să descopăr poveștile celorlalți.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here