Mihaela Tașulea, de la corporație și cifre la fotografie și pictură

Durata: 7 minuteUnii oameni își descoperă drumul devreme, uneori chiar din copilărie. Au răgaz să îl clădească, pas cu pas, de-a lungul anilor. Alții, merg pe un drum care la un moment pare că se înfundă, au sentimentul că rătăcesc și că trebuie să caute o altă cale.

Indiferent în care categorie te-ai afla, un lucru este cert: niciodată nu este prea târziu să găsești calea care ți se potrivește.

Pe Mihaela Tașulea, fotografă și pictoriță, mi se pare că o cunosc de o viață, deși drumurile ni s-au încrucișat doar de un an și ceva. Mai întâi a fost ceva în fotografiile ei care m-a cucerit. La portrete, modul pictural în care reușește să surprindă omul în ceea ce îl definește. La peisaje și natură, felul în care surprinde lumina – cum cade, cum se schimbă culorile și nuanțele, dar și cum izbutește să imortalizeze elementele sezoniere, ce spun povestea fiecărui anotimp.

După ce am cunoscut-o mai bine pe Mihaela, am aflat cu surprindere că nu a fost mereu o artistă și nici nu și-a descoperi sau cultivat simțul artistic din copilărie. Din contră, s-a format într-un domeniu complet opus, făcându-și studiile la ASE și încheindu-le cu un master în contabilitate. La un moment dat, chiar a cochetat cu ideea de avocatură.

A lucrat mulți în ani corporație până când, în 2016, a găsit puterea și motivația de a spune “stop și de la capăt!”

Prima chemare a fost pictura, de care s-a apucat în momentul în care o colegă de serviciu s-a înscris la un curs de inițiere în pictură. Mihaela s-a înscris și ea și a descoperit că are talent și viziune artistică.

Apoi, a simțit o atracție către fotografie și a urmat un curs și în acest domeniu. Astfel, a lăsat în urmă un job stabil, un venit bun și sigur pentru a se lansa în lumea freelancing-ului în fotografie și pictură.

Acum, Mihaela se definește ca “mamă, soție, fotograf și pictor”. Și găsește în fiecare zi resurse să își ducă mai departe vocația nou descoperită.

Citește mai multe în interviul cu Mihaela Tașulea despre transformare, redescoperire și asumare.

Curatorialist: Cum ai descrie-o pe Mihaela de acum 10 ani? Care erau valorile, obiectivele tale de atunci?

Mihaela: Mihaela de acum 10 ani? Sunt multe de spus. Eram genul de corporatist clasic care visa la o carieră promițătoare. Îmi dădeam silința pentru asta, eram un spirit competitiv și căutam aprecierea. Credeam că să fii printre cei mai buni era un scop bun. Nu prea conta ce făceam, important era să fiu cât mai bună.

Ce a declanșat schimbarea de carieră și cum s-a întâmplat mai exact?

Povestea de mai sus s-a schimbat treptat. Mi-am dorit foarte mult un copil sau mai mulți și, când visul a devenit realitate, am început să vreau să ofer ce era mai bun copilului.

Și devenise clar că timpul era cel mai de preț lucru pe ca îl puteam oferi. Ori corporația nu prea îți oferă această șansă.

Cum ți-ai descoperit latura artistică? Cum a devenit omul cifrelor un artist?

Cu latura artistică am conviețuit mereu. Muzeele de artă sau bisericile pline de picturi și sculpturi celebre erau principalele obiective de vizitat în călătoriile noastre. Desenam răzleț portrete, dar nu știam să folosesc culori.

Tot spiritul competitiv m-a făcut să mă înscriu la 30 de ani la cursuri de pictură, atunci când o colegă de master (în contabilitate) a zis că se înscrie ea. De atunci, am pictat întruna.

Care au fost principalele provocări cu care te-ai confruntat atunci când ai făcut această schimbare majoră de carieră? Și cum le-ai făcut față?

E mult spus schimbare de carieră. Am considerat mai degrabă că am lăsat cariera în urma și am început să fac lucruri creative într-un ritm care să îmi aducă plăcere. Nu mă tentează acum ideea de cariera într-un domeniu pentru că simt că mă limitez în felul acesta. Eu am atâtea idei, atâtea chestii pe care tânjesc să le fac…

Principalele provocări au fost însă gestionarea bună a timpului, organizarea tuturor activităților pe care la început le faci singur-singurel în propria afacere atunci când e vorba de o afacere mică, obișnuirea cu ideea de lipsă de siguranță. Le-am făcut față mai mult sau mai puțin. Dar ăsta e farmecul unei experiențe.

Proiecte de fotografie în studio sau sesiuni în aer liber, tablouri, pictură pe tricouri, ateliere creative pentru copii – cum te organizezi să le faci pe toate?

Sincer, sunt omul ultimei sute de metri, aparent dezorganiză, parcurg mai multe sarcini în același timp, uneori taskurile vin de-a valma peste mine pentru că am uitat de unele sau am preluat mai multe decât îmi permitea timpul, dar citesc acum o carte de Beatrice Milletre, ”Cartea celor supradotați” și m-am mai liniștit, căci îmi reproșam această nebunie :).

Le fac față pentru că le fac cu plăcere pe toate. Iar când mă simt copleșită le pun pe pauză pe toate sau parțial și revin în forță când pot (avantaj de liber profesionist).

Care este cea mai mare bucurie pe care ți-a adus-o schimbarea profesională?

Au fost atâtea bucurii, că ar fi păcat să mă rezum doar la una. Am putut să îmi folosesc timpul așa cum am vrut, de exemplu, dacă voiam să merg în parc cu copilul la ora două după amiaza, o făceam, chiar dacă apoi trebuia să stau seara târziu să termin de lucru.

Am cunoscut oameni mulți din domenii diferite și asta m-a dezvoltat foarte mult, m-a făcut să îmi deschid mintea și mai mult. M-am simțit mai creatoare, mai folositoare.

Ai simțit vreodată regret pentru schimbarea făcută? Ai mai reveni la un job în bancă?

Nu am regretat nici măcar o secundă schimbarea făcută, chiar m-am felicitat de sute de ori pentru toate experiențele de viață pe care am avut curajul să mi le ofer în ”nebunia” mea. A fost probabil și o fază de negare și inconștiență o vreme ca și metodă de apărare față de ideea de nesiguranță.

Am fost atunci printre deschizătorii de drum ca și om plecat din corporație. Nu știam mulți care să fi făcut asta până atunci dar după ani, m-au sunat mulți să îmi spună că și-au făcut curaj să plece și ei.

M-a amuzat atunci părerea unora ”aaa… îți iei un an sabatic… îți permiți…” . Cert e că nu a fost un an sabatic, ba chiar un an greu.

Nu spun că nu aș reveni într-o bancă sau undeva unde să am un job plătit în fiecare lună. Am avut gândul acesta de multe ori când a fost foarte greu sau când scădeau veniturile fără rază de speranță. Dar tot acelea au fost momentele când mi-am luat avânt și mai mare.

Cum simți viața de antreprenor? Care ar fi punctele forte, dar și dezavantajele?

Ca liber profesionist, muncești când vrei, tu stabilești cât muncești (implicit cât câștigi) și nu îți spune nimeni ce să faci, cât să faci, cum să faci. Atâta timp cât este o viață asumată, dezavantajele se pot transforma în avantaje, dar mai ales în lecții. Poți gândi că lecțiile nu sunt gratuite, ci ai plătit un preț pentru ele.

Dar clar, nu pot decât să consider un avantaj atunci când locul de muncă se mută în câmpul cu lavandă sau cu maci, și respir aer parfumat și fotografiez oameni. Nu mai contează prea mult dezavantajele că faci drumuri lungi, că ajungi acasă mult după apus pentru că apusul l-ai petrecut în câmp etc.

Cum te-ai format ca fotograf?

M-am înscris prin 2016 la cursuri de fotografie la RGB Photography unde am achiziționat cât mai multe dintre cursurile lor. La început, nu prea știam ce fel de fotografie vreau să fac. Pot să spun că am avut parte de o învățare continuă.

Am făcut inclusiv cursuri online, am urmărit și tutoriale, am avut noroc și de oameni pregătiți care m-au luat pe lângă ei să învăț, în ultimul timp am lucrat și învățat pe lângă Crina Popescu, o superprofesionistă.

Și mai am foarte multe de învățat, dar cumva îmi anticipez drumul și știu ce vreau.

Ce reprezintă fotografia pentru tine? Care simți că este obiectivul la final de zi?

Știu că sună ciudat, dar vreo 4 ani am purtat aparatul la mine la mine zilnic (cu foarte mici excepții) și am făcut poze întruna, din plăcerea și entuziasmul observării și descoperirii tuturor detaliilor vieții.

Abia după acești 4 ani, în mod natural am încetinit și parcă m-am lăsat impresionată de mai puține lucruri, dar mai profund. Nu am un obiectiv pentru sfârșitul zilei. Pur și simplu fac ce simt. Dar, evident, uneori obiectivul e să livrez un calup sau mai multe de poze.

Ce iubești mai mult, fotografia sau pictura?

Și fotografia și pictura sunt părți din mine și nu am cum să iubesc vreuna mai mult decât pe cealaltă. Evident, uneori mă focusez pe una sau pe cealaltă în funcție de ce simt sau de… comenzi.

Se vede altfel viața atunci când ești artist față de atunci când lucrezi într-o corporație? Ce ar fi diferit?

Cred că se vede viața diferit de la om la om, deci probabil că și locul de muncă ne influențează viziunea. Eu clar văd lucrurile altfel și am alte valori decât atunci când lucram în corporație, dar contează foarte mult și educația, experiența de viață.

Cam tot ce a fost sădit în tine de-a lungul timpului îți dă o viziune la un moment dat.

Ce te-au învățat ultimii ani?

Dacă ești receptiv și pregătit să înveți, înveți tot timpul. Eu am avut, pur și simplu, norocul și inspirația să fac niște schimbări și puterea mea de adaptare a crescut. Am reușit să accept mai ușor crizele apărute din diverse motive, pentru că reușisem să trec deja peste crize provocate de mine însămi.

În ultimii ani am conștientizat mai mult că resursele interioare sunt nelimitate și că pot face orice, dacă vreau, în orice condiții.

fotografii: Mihaela Tașulea

Andreea Mirahttps://andreeamira.ro/
Creatoare de povești scrise și vizuale. Fotografă de food (aruncă un ochi pe www.instagram.com/andreea.mira), food blogger @www.infarfurie.ro și profesionistă în comunicare cu peste 15 ani de experiență. Sunt mamă a doi copii minunați care mă ajută adesea să văd lumea cu alți ochi. Îmi place să beau cafea, să alerg dimineața, să admir case vechi și să descopăr poveștile celorlalți.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here