Laura Ionescu, autor & freelance copywriter, Nu am dat tot din casă, am dărâmat pereții direct

Durata: 6 minute

Recunosc că am auzit de Laura Ionescu prin prisma cărții „Nu te găsesc pe nicăieri„. De fapt, prin prisma postărilor de pe Instagram care m-au făcut să adaug imediat cartea în lista de Goodreads. De ce? Datorită recenziilor precum:

“Proza Laurei Ionescu te prinde, te încorporează în lumea ei și devine imposibil să închizi ușa și să zici că mai revii mâine. Vrei să-i deschizi toate ușile, toate ferestrele, să afli tot. Chiar dacă totul ăsta e greu de dus și te cam obsedează după aceea,” spunea Diana Cosmin.

Portofoliul Laurei este impresionant. Pe lângă debutul în lumea literaturii cu cartea de mai sus, aceasta are peste un deceniu de experiență în rolul de copywriter, dar despre parcursul profesional o să ne povestească mai multe în interviul de mai jos.

Laura Ionescu

CURATORIALIST: Cum te tratează viața de freelance copywriter?

Laura Ionescu: Mai bine decât aș fi crezut vreodată, pentru că îmi dă de ales. Am învățat să coexist cu incertitudinea și absența predictibilității și mi-am dat seama că avem impresia că putem controla ce ni se întâmplă. E doar o iluzie, fiindcă durează până la contactul cu realitățile care nu ne întreabă dacă suntem pregătiți să le facem față.

Pot controla în schimb ce ține de mine. Așa că acum îmi exersez des puterea de a alege, o putere soft, care îmi extinde libertatea. Îmi aleg clienții și e mai mult decât puteam face atunci când lucram într-un cadru, în agenție. Când îi aleg, o fac pentru că primesc din proiecte ceva mai mult decât suma agreată în buget. Îi aleg și fiindcă mă îmbogățesc pe alt plan.

E un buget cu alte costuri și alte recompense, emoționale.

Ce le recomanzi celor care se gândesc să îți calce pe urme?

Să aibă curaj. Cel mai rău caz nu e, de fapt, rău – ai nevoie de curaj și ca să pleci, și ca să te întorci în cazul în care nu îți iese. Să se pregătească din timp și să își planifice cu atenție mutarea – să aibă un safety net, să aibă răbdare, să cultive relații sănătoase cu ceilalți. Să ceară ajutorul celorlalți, să își anunțe noua etapă din viață – nu știi niciodată de unde sar proiectele.

Să fie recunoscători pentru experiența de agenție – te învață să te motivezi, să lupți pentru ideile tale, să devii parte dintr-o echipă, să fii acolo când e nevoie de tine. Să plece cu inima deschisă și să lase și ușa deschisă. Să caute experiența de agenție, dacă nu o au, pentru că ajută.

Eu nu sunt pe cont propriu. Am bucuria zilnică de a fi freelancer alături de cea mai bună prietenă a mea, Ioana Zvâc, strateg & animal rights supporter. Nu lăsăm nimic nevorbit. Suntem mereu acolo una pentru cealaltă. Chiar și când nu-mi vine să mă ridic din pat pentru mine, o fac pentru ea. Și știu că reciproca e la fel de valabilă. Dacă nu ar fi fost așa, mi-ar fi fost greu să mă motivez, să mă țin de un program, să respect deadline-urile.

Deci aici se mai naște un sfat: poate că nu trebuie să fii freelancer de capul tău. Poate că poți face pasul acesta ținându-te de mână cu altcineva.

De ce freelancer din 2018 – ce declic a avut loc atunci?

Nu știu dacă a fost un declic. Știu că discutam cu Zvâc când îi plimbam cățeii prin parc. Nefericirea se instalează treptat și te face uneori să crezi că nu există o cale de ieșire. A noastră ne bătea la ușă; așa că am ales să ne schimbăm adresele și să încercăm să facem ceva, altceva.

Noi nu am devenit freelanceri, noi am ajuns freelanceri – nu am premeditat asta. În 2018 aveam alte planuri de business, dar cum controlul este o iluzie [vezi mai sus], planurile au picat, iar noi am decis să vedem cât de departe ne poate duce drumul care ni s-a deschis în față.

Privesc în urmă și nu am niciun regret. Suntem unde trebuia să fim. Drumul a fost generos, da, dar noi am turat motoarele și am făcut tot ce ne-a stat în puteri ca să devenim mai mult decât eram.

Și simt că am reușit și că mai avem, din fericire, atât de multe de învățat.

 

Vezi această postare pe Instagram

 

O postare distribuită de Laura Ionescu (@luluts)

Ce a inspirat parcursul tău academico-profesional?

Ca orice omuleț de clasa a XII-a, am avut o facultate la care îmi doream să intru – Jurnalism – și o facultate de back-up – Istorie. Viața bate planul, așa că m-am îndrăgostit de Facultatea de Istorie și am decis să-mi dedic anii studenției pasiunii.

Am crezut, iar acum știu sigur, că nu ai nevoie să fii absolventul unei facultăți de profil ca să lucrezi în publicitate. Ai nevoie, de fapt, să poți crea conexiuni din domenii cât mai variate. Am urmat cursurile facultăților în paralel, dar am ales să-mi dau licența în istorie. De fapt, ce am învățat din toate aceste momente e că se poate întâmpla să nu știi ce e cel mai bine pentru tine.

Uneori, locul doi e, de fapt, primul.

Profii Facultății de Istorie s-au străduit mereu să ne facă să înțelegem cum am ajuns în prezent, ce putem învăța din trecut și, poate cel mai important, cum putem să dăm o formă mai bună viitorului. Și mi-a plăcut asta, așa că am rămas cu ei. Mi-am ales-o pe Marguerite Higgins, jurnalista care a documentat războiul din Coreea, ca personaj principal al temei de licență – am vrut să văd cum se simțea Războiul Rece de pe front. Lucrarea de disertație a fost despre Evan Wright, singurul jurnalist care a însoțit primul convoi american din Irak, în 2003, și despre noua față a războiului. Așa am descoperit că există o ramură a istoriei care nici măcar nu fusese teoretizată atunci – microistoria.

Aș fi vrut să continui cu cercetarea, dar nu aveam resurse. Am ales publicitatea. Nu e o poveste cu pasiune ieșită din comun și dragoste la prima vedere de KVs, e povestea unui om care considera că scrie decent și care avea nevoie de un salariu cât mai repede, ca să aibă cu ce plăti chiria.

Big brands or small ones și de ce?

Ambele. Cele mari ca referință – fiindcă au ajuns mari și prin comunicare, iar cele mici pentru că este important să fii parte din începuturile celorlalți și să-i susții. Sunt relații diferite – una mai distanțată, alta mai apropiată și contezi diferit.

Ești mai important pentru brandurile mici.

Ce ți-a plăcut cel mai mult să lucrezi pentru brand-uri internaționale, precum McDonald’s (apropo: Big Mac sau Tasty)?

Mi-a plăcut partea de localizare. Mi-a plăcut să iau campaniile globale și să le transform în ceva relevant local. E mai greu decât sună.

Pentru partea a doua, forever team dublu cheese.

Laura Ionescu

Care e treaba cu „Dume de mestecat”, ce a inspirat acest proiect?

Dumele de mestecat s-au născut din toate jocurile de cuvinte care ne veneau în cap și ne rămâneau acolo, fiindcă n-aveam cum să le folosim în copy-urile pe care le scriam pentru branduri. De fapt, cărțile de publicitate chiar te învață că nu e OKAY cu jocurile de cuvinte în copywriting. Cam multă prețiozitate, dacă mă-ntrebi.

Ni se păreau amuzante, așa că le-am dat o formă grafică și le-am postat pe net. Planul era să facem stickere din ele, dar am câștigat un concurs de design de obiect (organizat de The Plot) și au devenit tricouri. Ne-a învățat multe acest proiect. Și, cel mai probabil, a fost primul pas către freelancing.

Un business doar al nostru, pe filmul nostru, cum voiam noi să fie.

“Nu te găsesc pe nicăieri” este cartea ta de debut, un exercițiu raw despre viață și moarte. Ce poți să îmi povestești despre rutina de a te așterne pe o foaie?

E foarte greu să petreci mult timp cu ceea ce simți. Am trăit-o în repetate rânduri când scriam. E un exercițiu care ține de disciplină, nu de inspirație. Inspirația apare când vrea ea, câteodată la tura șase de edit. Important e să nu te oprești, să duci la capăt ce ți-ai propus, să îți asumi sacrificiile și schimbările de plan.

Important e să fii acolo pentru tine.

Ce ai simțit când ai terminat de scris cartea, apoi și-a luat zborul spre editură?

A fost un mix de ‘am făcut-o și p-asta’, entuziasm și anxietate. M-am expus. Nu am dat tot din casă, am dărâmat direct pereții. Și nu am putut să nu mă întreb ce ar fi simțit mama, ce vor spune ceilalți despre viața noastră, cum va fi primită cartea.

Am făcut constant lucruri de care m-am temut, iar publicarea cărții a fost visul devenit realitate combinat cu o frică imensă. Când a ieșit din tipar volumul, mi-am dat seama că sunt mai mare decât frica mea.

Frica e un sentiment care dublează multe alte momente din ce trăim, dar nu le invalidează. N-a reușit să fure nici măcar o feliuță din tortul bucuriei mele – mi-am văzut visul cu ochii și îl țin în mâini. Nimeni și nimic nu îmi poate lua asta.

I’m having this cake and eating it too.

Ce ai FRUMOS astăzi?

Prietenia cu Zvâc. Prieteniile cu restul gagicilor mișto din viața noastră. O pisică adormită cu ochi șpanchi – Olenka. Sănătatea. Solidaritatea – mă uit și nu am cum să n-o văd, și-a făcut apariția când aveam nevoie de ea. O cafea bună. O bluză pe care e brodată o inimioară în albastru și galben. Viața. Pacea. Banalul unei zile de joi.

Iubirea – o primesc, așa că o dau înapoi.

fotografii via Bogdan Dincă

Elena Vrabie
Elena Vrabie
Port multe pălării și învăț în fiecare zi despre viața de femeie, mamă, soție, iubitoare de patrupede și jurnalist Millennial cu o experiență de 10 ani în domeniu. Când nu scriu, vloguiesc! #alwaysoptimising