Cu așa emoție i-am scris lui Radu! Știam că se întorsese acasă din periplul lui de 3 ani și 3 zile prin Australia chiar în apropierea zilei mele de naștere. Îi urmăream cu aviditate pașii, fotografiile terestre și extraterestre, scrisul fără cusur, vorba fără de tăgadă și povestea sălbatică de iubire; îi urmăream lumea dincolo de lumea noastră.
I-am scris cu emoție și cu teama omului care se așteaptă să fie refuzat, chiar dacă pe bună dreptate. Ei, fix de mine are timp și chef el când se întoarce după 3 ani din sălbăticie și e asaltat de locuitorii civizilației, care vor una și cealaltă. Radu mi-a răspuns prompt. Da, cum nu, cu plăcere ne auzim! Între timp, bucură-te de America, zice, am cutreierat-o și eu timp de 2 ani și ceva.
Folosim cu ușurință cuvântul aventură pentru o excursie cu autocarul în Grecia, pentru un drum anapoda pe care ne duce Google Maps sau chiar și pentru mersul la magazin, dacă plouă afară ș-am uitat umbrela. Iar America Express, cu cameramanii rotofei și transpirați alergând în cursa de viață și de moarte după fetele machiate cu rucsacuri goale în spate este aventura vieții multora!
Totuși, Radu, singurul român care a traversat Americile continentale din cel mai nordic punct și până în cel mai sudic, fără a folosi niciun mijloc de transport motorizat, doar pe bicicletă și pe jos, zice că am cutreierat și eu America vreo 2 ani și ceva. Știi că o discuție va fi valoroasă cu mult înainte să o porți, atunci când poți observa cu ușurință modestia și calitatea umană, dincolo de fanfaronada publică și de lipsa unui beneficiu imediat în ceea ce întreprinzi. Știu, deci, că va urma o discuție pe cinste!
Când l-am descoperit pe Radu Păltineanu am avut o tresărire aparte. Devorasem câteva cărți, în trecut, biografii sau autobiografii ale unor mari exploratori contemporani ai lumii – primul care, singurul care, cel mai care. Poveștile astea mari care ne încarcă și pe noi, oamenii mici. Îl avem și noi pe-al nostru, zic! Și am căutat repede să văd dacă i-a apărut cartea. Încă nu. Mai așteptăm. Oricum de pe aici, de prin Americi, nu o puteam lua curând. Mulțumesc că mă aștepți!
Radu este primul (și singurul român) care a parcurs toate țările continentale ale celor 2 Americi cu bicicleta, i-a urmat apoi Noua Zeelandă și sălbatica Australie. Întors acasă, plănuiește o nouă expediție fascinantă, despre care, îl voi ruga pe el să povestească mai multe. Presimt că, deși mă aflu în mijlocul Americii când iau acest interviu, voi simți o dorință și curiozitate avidă de a vedea și înțelege și eu America. Pentru că puțini dintre cei care călătoresc (nu mai zic de cei care fac turism) chiar văd și înțeleg cu adevărat ceva din lume.
Swit Rocs: Dragă Radu, cu bucurie și recunoștință, îți mulțumesc pentru timpul pe care mi-l acorzi! Cum e să fii acasă după peste 3 ani de liniște și sălbăticie și să fii asaltat de civilizația interviurilor, emisiunilor, vernisajelor, vizitelor, revederilor, întrebărilor? Ai revenit de o lună, nu ți-e dor de liniște, deja?
Radu Păltineanu: Cu aceeași bucurie și cu aceeași recunoștință răspund și eu invitației de a participa la acest interviu, mulțumesc! Cum e să fiu din nou acasă… e aglomerat! De cum am sosit, am început să particip la foarte multe emisiuni, podcasturi, vloguri și întâlniri. În plus, mă ocup de realizarea unui film documentar al călătoriei mele de-a lungul celor 2 Americi, împreună cu regizorul Andrei Dăscălescu, astfel că am petrecut foarte multe ore și zile în ultima perioadă, înregistrând în studio interviul pentru acest documentar.
Andrei se duce pe traseu și reface o bună parte din parcursul pe care eu l-am realizat cu bicicleta, întâlnind și intervievând oameni și personaje cheie, pe care eu nu le-am surprins la vremea respectivă pe cameră și, bineînțeles, face imagini profesioniste din dronă, pe care să le folosim alături de arhiva mea de imagini amatoricești. Toate acestea vor fi fundamentul unui documentar pe Netflix, de apariția căruia sunt foarte entuziasmat.
Altfel, ba da, chiar mi-e dor de liniște! Zău de nu de abia aștept să mă reîntorc în sălbăticie. Dar uite, mai sunt și lucruri lumești, pământești, sau cum să le numim, pe care trebuie să le fac în societate, astfel că în scurtele perioade în care mă cobor de pe munte sau când revin din deșerturi ori canioane încerc să mă ocup cât mai bine și mai frumos de ele. Dar, desigur, liniștea și spiritualitatea și esența mea de a fi, mi le trag pe toate din sălbăticie.
Experiențele din ultimii ani m-au învățat să simt și să descopăr confortul în lipsa confortului, mă simt parte dintr-un ecosistem fantastic, mă simt parte din locurile sălbatice pe care le străbat și mă simt acolo cel mai acasă din lume.
Deci da, liniștea mea acolo este. În rest, totul este o fugă, o agitație, o forfotă, o realitate pe care mulți dintre noi nici ne putem explica de ce alegem să o trăim.
Spun că ai revenit acasă. Dar ce înseamnă, de fapt, acasă pentru tine? România, Canada sau sălbăticia lumii?
Foarte bună întrebare! Acasă e câte puțin în toate cele enumerate, dar cel mai mult în sălbăticie. Sigur, e o doză de acasă și în România, locul din care mi se trag rădăcinile, locul care mi-a oferit o cultură care mă ajută să mă poziționez în toate celelalte culturi ale lumii și unde îmi este familia. Dar treaba asta aparține, desigur, de zona umană, antropică.
În ultimii ani am ajuns să mă simt parte din ecosistem, din natură, te dematerializezi cumva, renunți la egocentrism și la nevoile superficiale, începi să vorbești cu animalele și plantele pe care le întâlnești, te uiți în jurul tău și vezi detalii care, în cadrul unei simple vacanțe sau călătorii probabil că ți-ar fi scăpat cu ușurință.
Eu am plecat de la ideea de a traversa Americile în 2015, motivat destul de mult de palmares, de a doborî niște recorduri, de a face o premieră mondială, nu neapărat pentru ce urma să trăiesc acolo. Ultimele călătorii, însă, m-au schimbat mult. Călătoria prin Americi a fost plină de de toate, de aventuri la limită, de personaje care mai de care, o combinație între un drum inițiatic dar și o cursă nebună către un punct de finish, o experiență care m-a format, dar care nu a avut nici pe departe sensul și valoarea pe care o are felul în care am început să călătoresc din 2020, alături de iubita mea, Irina.
De atunci am început să fiu cu adevărat aproape de natură, cu tot sufletul și cu înțelegerea, printr-o conexiune total diferită. Pandemia a educat stilul acesta al meu de a călători chiar fără să îmi dau seama. A venit peste noi când eram în Noua Zeelandă, pe care o luam la pas, 3.000 km de-a lungul arhipelagului. Familiile noastre erau în lockdown acasă, noi eram în lockdown în natură, iar asta ne-a apropiat foarte mult. Și unul de altul, și pe fiecare de natură. Apoi a urmat Australia, care este unul dintre cele mai spirituale și profunde locuri pe care le-am cutreierat timp de 2 ani de zile, un timp atât de scurt pentru cât are de oferit!
Dar, ca să revin la întrebarea ta, acasă pentru mine este în natură. De fiecare dată când revin în societate simt așa, o strângere și mă lovesc de pojghița asta de superficialitate a vieții și a normalității urbane. Privind din exterior, mi se pare că suntem aidoma furnicilor – ne concentrăm constant să ne procurăm hrana dintr-o parte, să o ducem în cealaltă și atât, nu observăm complexitatea și valențele traiului pe acest pământ. Ori, când ajungi să fii parte din ecosistem și să te depărtezi de mecanismele astea automate, începi să vezi și să înțelegi cu adevărat.
Prima ta expediție, care va fi și nucleul discuției noastre, anume străbaterea Americilor ți-a adus, printre altele, titulatura de „Aventurierul european al anului 2018”. Cum ți-a venit ideea asta? Care a fost motorul și ce a pus în mișcare angrenajul?
Expediția în Americi, care avea să pornească din Alaska și să meargă până în Patagonia, a fost o expediție de 34.554 de km exclusiv pedalați, care au unit de fapt cele 2 extreme ale celor Americi, și care au traversat toate țările continentale. Ideea mi-a venit în 2015, când terminam studiile de IT la o Universitate prestigioasă din Canada, și nu mă vedeam ducându-mă într-un birou corporatist, ci doream să văd lumea, dar să o văd altfel, să trăiesc într-un mod care să simt că merită.
Gândul de a traversa Americile mi se păruse grandios, provocator, habar nu aveam dacă voi fi capabil să fac așa ceva, iar acesta este un element cheie pentru mine când plec într-o expediție: dacă nu simt frică și adrenalină și nu mă „băi, dar oare chiar sunt eu în stare să fac așa ceva?!”, atunci e ca și când aș face turism, merg la sigur, fac ce s-a mai făcut și știu că se poate. Voiam o provocare și voiam o provocare mare! Voiam să văd lumea într-un mod cu totul inedit. Nu aveam bugetul necesar, nu aveam o cale bătută de urmat, nu aveam asigurări și certitudini. Și exact asta îmi doream!
Ce vizitaseși din lume până la expediția asta?
Până să plec în marea aventură americană străbătusem multe țări din Europa cu autostopul, din România. Deși locuiam în Canada, verile le petreceam în România și, de acolo, cu autostopul plecam să explorez. Am fost de câteva ori în Ucraina, în Crimeea, în Franța și în multe țări europene.
Chiar și în Iran am ajuns cu autostopul. Totuși, ceea ce a generat dorința asta de explorare cu adevărat, a fost un tur pe care l-am făcut în 2013, din Copenhaga până în România, la Roșia Montană, via Scandinavia, Rusia și țările fostei URSS, pe bicicletă. Atunci mi-am dat seama cât de mișto poți vedea lumea astfel, cât de în detaliu și cât de prezent trebui să fii mereu. Este total diferit față de călătoritul cu o mașină când, de regulă, mergi din punctul A în punctul B și între ele vezi ceva frânturi pe geam.
Totuși, dacă ar fi să merg în profunzimea întrebării tale, probabil că dorința de a explora și de a vedea lumea, de a fi în contact cu natura, o am încă de la Piatra Neamț, unde am copilărit, și unde mergeam cu bunicul peste tot, la cules de ciuperci, de plante medicinale, tot ce făceam, făceam în natură, am crescut așa, am avut mereu curiozitatea de a afla ce este dincolo de ceea ce se vede cu ochiul liber. Mereu am făcut ceea ce fac acum, sub o formă sau alta și adaptat unei anumite vârste și unui anume moment din viață.
Cu riscul de a suna ca o întrebare pusă de o mamă neliniștită, cum îți servește faptul că ai absolvit studiile de inginerie IT la prestigioasa Universitate McGill din Canada la drumul pe care l-ai ales?
Mă ajută, pentru că mi-a format o gândire critică și capacitatea de a rezolva rapid problemele care apar pe parcurs. Iar în expedițiile pe are le fac eu, te poți afla destul de des în situația asta. Atunci când te găsești în mijlocul nicăieriului cu o hartă topografică în mână și când trebuie să ajungi pe un vârf, să traversezi o zonă geografică mai puțin accesibilă, sau să faci ceva mai nefăcut, trebuie să gândești critic – ce pot face, care sunt obstacolele, ce se poate întâmpla, ce voi face atunci când…?
În mod cert felul în care am învățat să gândesc în cadrul facultății pe care am absolvit-o mă ajută constant și în mod real în aceste expediții, cel puțin în cazul celor mai tehnice, unde nu există șosele, căi de acces și trebuie să te folosești de ce ai, iar deciziile pe care le iei pot face diferența între viață și moarte.
Spune-ne, te rog, câte ceva despre logistica proiectului America. Cum te-ai organizat, ce resurse ai avut, ce suport de orice tip? Cât ai plănuit în avans și cât te-ai adaptat pe drum? Cât din socoteala de acasă s-a potrivit cu cea din America?
Am plecat în expediția aceasta, de altfel foarte complexă, cu fix 900 de dolari, pe care i-am obținut în urma unui fundraising, o sumă absolut infimă pentru un asemenea traseu. Știam, desigur, asta, dar am avut constant încredere că voi găsi mijloacele să duc provocarea până la capăt. Am găsit niște sponsori, care mi-au asigurat bicicleta și echipamentul și gata am fost, pregătit de drum! Practic în 2 luni din momentul în care am luat decizia să plec eram deja în Alaska, dădeam primele pedale către visul meu.
Am fost și sunt o persoană sănătoasă, motivată, dar nu am avut niciodată o constituție atletică, nu am făcut sport de performanță, ci pur și simplu m-am călit și m-am înzdrăvenit pe drum. Spun asta deoarece multă lume m-a întrebat wow cât antrenament trebuie să ai înainte să poți face așa ceva? Eu nu cred că explorarea, aventurile sunt în strânsă legătură cu sportul de performanță, cu palmarseul, cu statisticile, cât cu determinarea ta de a vedea lumea într-o manieră mai inedită.
Mi-am propus la început să parcurg 24.000 de km, realizați prin traversarea a doar 14 țări, și am finalizat cu 35.000 de km și am parcurs toate țările Americii continentale, 22 de țări și un teritoriu, Guyana Franceză.
Implicit, timpul a fost diferit față de cel plănuit. De la 9 luni, cât intenționam să stau, am ajuns să petrec 3 ani și 3 luni pe bicicletă. M-am lăsat purtat de drum, m-am bucurat de experiență, dar nu mi-am permis niciodată să uit scopul meu, motivul pentru care făceam asta, anume să parcurg fără a mă folosi de niciun mijloc de transport motorizat drumul de la Deadhorse din Alaska și până la Ushuaia, în Argentina.
Ideea demersului tău era măreață și de alegeai să o faci cu mașina sau motocicleta. Totuși, cu bicicleta este incredibilă! De ce ai ales astfel? Este și un soi de manifest în această decizie?
Mie, bicicleta mi se pare cel mai uman mijloc de locomoție. Ești mereu în contact cu elementele, legătura e nemijlocită, nu ai bâzâitul ăla constant de motor care te rupe de ce trăiești, ești acolo cu adevărat, ești expus, ești tu și lumea, fără bariere între voi. Punctul A și punctul B nu mai au valoarea absolută, sunt mii și mii de puncte între ele, cel puțin la fel de frumoase și de importante.
Când călătorești pe bicicletă auzi și trăiești tot, nu mai ai timpi morți ca în mașină, auzi susurul râului și cântecul păsărilor, te oprești exact când și unde dorești, schimbi o vorbă cu un localnic. Da, nu ai aceeași viteză cu bicicleta cum ai cu mașina. Dar viteza nu te ajută la nimic atunci când scopul tău este să te conectezi cu adevărat la lumea din jurul tău.
Ai realizat și câteva ascensiuni montane în drumul tău. Ce făceai cu bicicleta și cu proviziile în timpul acela? Vorbim, totuși, de un continent foarte periculos din toate punctele de vedere.
Da, așa este, au fost și câteva drumeții, printre care menționez acum Vulcanul Orizaba din Mexic, cel mai înalt vulcan din America de Nord și al treilea vârf de pe continent, în Ecuador am petrecut 4 luni de zile urcând 6 vulcani sau câteva încercări nereușite până la final, în Bolivia. Bicicleta o lăsam, de regulă, la cineva în sat, de fiecare dată am reușit să găsesc o persoană care mi s-a părut de încredere, mă echipam de munte și reveneam după lucruri la finalul aventurii.
Deci luam pauză de la aventura principală, cu câte o altfel de aventură. De fapt, acum că mă gândesc, când am urcat pe Orizaba eu nici măcar rucsac nu aveam, mi-a împrumutat cineva din sat unul din acela vechi, rustic să zic, cu cadru metalic. De fiecare dată am reușit să îmi fac treaba cu ce aveam și cu ce mă ajutau oamenii buni pe care îi întâlneam.
În rest, procedam la fel ca în orice altă zi pe bicicletă, mâncam cam același lucru, ce se putea găti la micul meu aragaz mobil, de regulă paste, pentru că sunt foarte sățioase și poți pune pe ele diverse, fapt care îți dă senzația că de fapt servești feluri diferite.
Că veni vorba de asta, dintre miile de povești pe care, cu siguranță, le-ai strâns, care sunt 2-3 care îți vin primele în gând și pe care dorești să ni le împărtășești și nouă?
Având un buget foarte restrâns, am reușit să dorm în locuri foarte atipice, de la biserici, la poliție, la stații de pompieri, la oamenii simpli care mă luau în casa lor și la locuri care mai de care în natură, unde se nimerea să îmi pun cortul când nu mai puteam de oboseală. Dar un loc absolut inedit în care am ajuns să dorm (și ce bine am dormit!), a fost într-o închisoare în Mexic, de fapt, în arestul poliției dintr-o mică localitate.
Mexicul era și este o țară periculoasă, mai ales în zona respectivă, și nu puteam risca să îmi pun cortul chiar oriunde. Așa că, în situații de felul acesta, apelam la autorități și îi rugam să mă îndrume spre un loc sigur, în care aș putea petrece noaptea. Astfel că niște polițiști foarte de treabă mi-au oferit cu dragă inimă o celulă din arestul poliției. Și mi s-a părut chiar simpatic, am ajuns la închisoare fără să fi făcut ceva greșit, și chiar bucuros de oportunitate.
O altă amintire dragă mie este întâlnirea cu fostul președinte al Uruguayului, Jose Mujica, cu care am stat de povești în Montevideo despre fericire, în timp ce beam mate. Poate sună ciudat, dar chiar îmi doream să îl cunosc, așa că m-am prezentat acasă la el, i-am pus că îl apreciez și că mi-aș dori să îl cunosc, iar omul m-a primit cu brațele deschise. Cred că să nu încerci lucruri e mult mai rău decât să le încerci și să nu aibă finalitatea dorită de tine.
Ce sfaturi/ gânduri/ recomandări ai pentru o fată care călătorește solo, împreună cu cățelul în America de Sud? Ce să facă, ce să nu facă, ce e păcat să nu facă?
Uite, chiar recent, în cadrul unei prezentări pe care am avut-o, o domnișoară din public mi-a dat un feedback care, din păcate, este real. Îmi spunea că abordarea asta e destul de masculină și că oricât și-ar dori ea să meargă singură în Venezuela sau Iran sau alte destinații de felul acesteia, pentru o femeie ar fi mult mai greu.
Și asta e realitatea, da, trăim într-o lume patriarhală și, în mod cert, nu e același grad de siguranță pentru o femeie cum este pentru un bărbat, pericolele sunt mult mai mari în cazul vostru. Totuși, chiar și așa, ține foarte mult de fiecare dintre noi, de felul în care abordăm problema, de cum gestionăm niște lucruri și de scopul pe care îl ai.
Care este scopul tău? Vrei să vezi lumea cu totul, așa cum e ea? În cazul ăsta nu poți pur și simplu să răzuiești jos de pe hartă niște locuri și să spui „acolo nu e pentru femei”. Trebuie să găsești soluții, dacă asta e ceea ce îți dorești și să fii o inspirație și pentru alte femei, să le dai curaj și un model de urmat.
Acum, la tine, e chiar și mai interesant decât atât. Pe lângă provocările de femeie solo în zonele astea, ai și provocarea cu cățelul. Sunt zone în care e ok să îl iei cu tine și zone în care nu. Chiar dacă știi că se comportă bine și este educat, uneori simpla prezență a unui animal într-un anumit context poate dăuna mediului, chiar dacă noi nu suntem conștienți de asta.
Ai niște fotografii care te lasă fără glas. Ce aparatură folosești?
În Americi am folosit un aparat mirorless Samsung NX Mini, iar în Australia un Panasonic Lumix G85 și o dronă DJI Mavic Mini 2. Mi se pare că de când am descoperit drona, văd cu totul altfel zonele pe care le parcurg, uneori o lansez doar de curiozitate, să îmi dau seama mai bine cum arată porțiunea pe care o străbat. În mod cert, este aparatul care mi-a adus cele mai frumoase și mai inedite cadre.
Ești o persoană care îmbină în mod foarte armonios câteva talente cel puțin evidente: arta fotografică și video, arta narativă, bucuria explorării, motivația, arta vorbitului în public. Le aveai pe toate în desagă când ai plecat, sau nevoia te-a făcut să le descoperi pe parcurs?
Cred că am fost de mic povestitor, aveam tolba mea pe care o deschideam în fața prietenilor și a familiei. Pasiunea pentru fotografie și video a venit pe traseu, zilnic am învățat câte ceva, trăind. Similar, și vorbitul în public s-a dezvoltat natural pe măsură ce am făcut asta mai des. Sunt toate experiențe care, asemeni mersului pe bicicletă, câștigă mai multă autenticitate iar tu mai multă naturalețe în a le face pe măsură ce o faci tot mai des.
După ce ți-ai luat bun rămas de la America, ți-a spus „bun găsit” Irina. Ne spui un crâmpei din povestea voastră? Nu ți-a fost teamă că, așa cum se întâmplă adesea, o poveste de dragoste va pune pe pauză o poveste de viață?
Irina îmi urmărea de ceva vreme parcursul și într-o zi mi-a și scris. Am început să vorbim, temeiul fiind dorința ei de explorare ceva mai altfel. Nu cred că se gândea niciunul dintre noi la vremea aceea că vom ajunge să facem asta împreună și chiar în felul meu mai atipic, mai spartan.
Am ținut legătura 2 ani de zile, iar când aventura mea din Americi a luat sfârșit, am aterizat din Chile direct la ușa ei, cu 2 lăzi de carton (pentru că eu nu avusesem un bagaj, doar bicicleta și coburile în care îmi țineam lucrurile) și cu sentimentul că m-am întors unde trebuie.
E adevărat, la început nu prea știam cum se vor împăca dorința mea de aventură extremă și expediție cu viața ei perfect normală și așezată din București. Pandemia ne-a simplificat mult dilema asta și ne-a ajutat să ne găsim direcția. Ne-a surprins în Noua Zeelandă, într-un tur cu clienți, iar granițele s-au închis chiar în momentul în care turul a luat sfârșit.
Clienții au apucat să plece și să ajungă cu bine acasă, noi am decis să rămânem. Treaba asta ne-a solidificat enorm relația de cuplu. Am început mai întâi cu Insula de Nord a Noii Zeelande la pas, 1.700 de km în 4 luni, apoi Insula de Sud am străbătut-o pe bicicletă, apoi din nou la pas, Insula Stewart.
Cum ați luat decizia de a pleca împreună în expediție în sălbatica Australie? O provocare chiar și mai ruptă de lume decât cea din America.
Decizia a venit foarte natural, după acel an și 3 luni din Noua Zeelandă. Ne gândeam oricum amândoi la varianta asta, plus că era una dintre puținele țări în care puteam intra la vremea aceea, în plină pandemie, direct din Noua Zeelandă.
Am traversat întreg continentul, preț de 11.238 km. Ne doream amândoi să vedem acea Australie adâncă, reală, virgină, Australia care nu are legătură cu clișeele din media. Timp de 3 luni ne-am pregătit și apoi ne-am pornit la drum. O companie din Cehia ne-a sponsorizat cu trike-urile pe care le-am folosit pentru a parcurge țara-continent și, împreună cu Irina, am făcut un mic upgrade trike-ului ei, pentru a avea puțină asistență, astfel că i-am montat panouri solare, baterie, un întreg sistem pus la punct de noi.
Asta a fost înțelegerea – eu voi parcurge drumul total nemotorizat, ca și în America, dar ea va avea un pic, foarte puțin ajutor.
Ce îți amintești cu cel mai mare drag de aici?
Australia a fost cea mai frumoasă aventură de până acum. Dar și cea mai dură. Temperaturi extreme care au ajuns până la 50 de grade, mii de kilometri de trekkuri de nisip, de deșert, un continent sălbatic, foarte slab populat și, în același timp, extraordinar de frumos și inedit.
Australia este unul dintre cele mai vechi continente din lume, atât din punct de vedere geologic, cât și cultural, moștenirea aborigenă în Australia fiind fantastică. Un mod de gândire extrem de diferit față de normalitatea noastră. E un loc care inspiră spirtualitate și nu seamănă cu nimic din ce mai văzusem până atunci. E un loc care îți intră greu la inimă, dar odată ce îți intră, este imposibil să îți mai iasă.
Ne-am simțiti liberi și fericiți în Australia, parcă eram primii exploratori care descoperă un continent ca niciunul altul. La polul opus, am învățat enorm din interacțiunea cu aborigenii, tipul ăla de învățare pe care este imposibil să îl iei din cărți sau din simple călătorii turistice. Sutele de nopți dormite la cort ne-au creat o legătură absolut ireversibilă cu natura, ne-a dat acces către lumi nebănuite.
Înțeleg că aveți o nouă expediție în pregătire. Despre ce este vorba?
Așa este. Următorul plan este acela de a traversa 10 insule sălbatice ale Terrei, 5 dintre ele fiind și cele mai mari, printre care Noua Guinee, Noua Caledonie, Tasmania, Borneo, Groenlanda, Baffin, Islanda, Insula Mare a Țări de Foc și Insula Vancouver, 10 insule pe care le vom traversa de la nord la sud sau de la est la vest, după caz, insule tehnice, în care te folosești de harta topografică, insule exotice, în care te folosești de macetă pentru a-ți face drum prin junglă și unde, probabil, cu puțin noroc, avansezi maxim 1 km pe oră, acolo unde sunt râuri vom traversa anumite porțiuni cu caiac canoe, iar în cazul insulelor polare vom trage o sanie cu toate proviziile după noi. Este o expediție tehnică, o premieră națională, va fi în mod cert cea mai provocatoare de până acum și, credem noi, cea mai grozavă!
Altfel, până la carte, cam cât mai am de așteptat? Să știu cum îmi organizez zborul de întoarcere din Americi. O imaginez cu ușurință, să știi, cred că tu deja ai și scris-o de câteva ori în mintea ta.
Este în plan și cartea, ai ghicit, și este într-un stadiu chiar mai avansat decât în mintea mea. Am deja un manuscris de 250 de pagini, pe care trebuie să îl mai editez, să îl mai cizelez, să ajung la forma care simt că mă reprezintă cu adevărat. Și sper să se întâmple destul de curând și asta.
Oh, asta da veste bună! De abia aștept să o citesc! Cu ce te-ai îmbogățit tu din experiențele astea?
Lecțiile și bogăția sunt nemăsurate. Aceste călătorii și aceste aventuri mi-au deschis ochii către lumi nebănuite, și către moduri diverse, mult mai cu sens de a-mi trăi viața și de a gândi. Mi-au oferit perspective de care nu aș fi avut cum să fiu conștient, în lipsa lor. Și de ce nu, mi-au dovedit că orice îmi propun pot face, atâta timp cât îmi doresc și îmi canalizez eforturile în direcția aceea. Pot face orice atâta timp cât rămân în viață!
Dragă Radu, îți mulțumesc din suflet pentru tot ce am trăit și trăiesc frumos, sălbatic, autentic, prin tine. De abia aștept episodul următor dintr-o viață trăită cu mult sens. Pentru tine, pentru noi, pentru lume. Îți multumesc pentru timpul acordat!
Eu îți mulțumesc, dragă Roxana, pentru timpul și energia ta și îți doresc și eu, la rândul meu, o călătorie cu multe, multe experiențe minunate în America de Sud și oriunde altundeva ți-ai propus să ajungi. Lumea e mare, e minunată, e diversă și merită uneori să petrecem mai mult timp într-un loc, să ne conectăm cu adevărat, să ne descoperim și să nu mai fugim, de locuri, de noi. Îți mulțumesc frumos și aștept cu nerăbdare să citesc articolul.
Am finalizat interviul cu Radu într-un balansoar de la marginea sătucului Jardin, din Columbia. Îl începusem în Medellin, Columbia și îl inițiasem tocmai din Peru. Sunt undeva sus, la răcoare, într-o căsuță doar a mea. Deși e final de iulie, voi pune o pătură pe picioare, dar nu înainte să îmi torn un pahar de vin. Privesc în jos la palmierii înghesuiți în atât de multă vegetație diversă și la râul care curge învolburat ca o cascadă.
Privesc în dreapta, pe geamul deschis al căbănuței și o văd pe Joy, cum moțăie pe pat. Privesc în sus și văd cerul plăcut înnorat, de lumina înserării. Voiam să mai stau 2 zile aici, dar am decis să mai rămân o săptămână. Sau poate mai mult, să vedem. Unde e graba, nu-i așa? Odată ce ajungi să fii parte dintr-un ecosistem cât de mic, începi să vezi și să înțelegi cu adevărat ce se întâmplă în jurul tău. Dragă Radu, îți mulțumesc!
Pentru o viață mai bogată și mai cu sens trăită, recomand să nu pierdeți niciun episod din aventurile lui Radu, oriunde în lumea asta alege el să le îmbrățișeze: Facebook, Instagram, Youtube, blog.
fotografii: arhivă Radu Păltineanu
