Sunt anumite întâlniri în viață pe care le ratăm. Oameni extraordinari pe care nu reușim să îi vedem atunci. Poate nici noi și nici ei nu eram în momentul potrivit.
Am depistat și resimt trei astfel de întâlniri în viața mea din ultimul deceniu.
Trei femei extraordinare, colege de job, pe care am reușit să le descopăr și să le înțeleg ani după.
Privind în urmă, am înțeles că am fi putut fi prietene sau, cel puțin, mai apropiate. Că aș fi avut atât de multe de învățat de la ele dacă nu m-aș fi simțit amenințată de ele (stupid, căci nu era niciun motiv).
Cu doua dintre ele viața m-a readus într-o conversație și am putut să le mărturisesc regretul meu.
Cu cealaltă o fac acum. Căci, Irina Morosanu, mi-ar fi plăcut să te cunosc mai bine acum ani, când viața ne pusese alături.
Iar interviul ce urmează este modalitatea mea de a-mi lua cumva revanșă fata de mine și de ceea ce am ratat.
“Succesul Les vacances d’Irina a început când m-am scuturat de toate neputințele și victimizarea tipic românească. M-am lăsat inspirată de oamenii care au apărut în jurul meu și când mi-am dat seama că stă în mine să aduc frumusețe pe pământ.”
Irina Moroșanu este cunoscută în mediul digital ca antreprenoarea din spatele brand-ului internațional Les vacances d’Irina. Prin intermediul acestuia propune piese atemporale, „slow-fashion”, pentru acele femei care apreciază luxul discret.
Fondat în 2017, brand-ul țintește spiritele moderne care vor să se simtă ca în vacanță în fiecare zi. Inspirată de un coș din rafie într-o piață din Franța, Irina a început să croșeteze idei, a dat volum siluetelor și povești gulerelor ferme care vor dăinui mult timp în garderobă femeilor de pretutindeni.
…
În cele ce urmează vei descoperi bazele a cine este Irina Moroșanu astăzi, ce a inspirat lansarea brand-ului ei și lecțiile pe care le-a învățat până acum despre succesul unei afaceri și traiul împăcat cu sinele.
…
CURATORIALIST: Ați vorbit deseori în postările din social media, atât tu, cât și sora ta geamănă, Iulia, despre o copilărie grea, marcată de lipsuri. Ce i-ar spune Irina de astăzi Irinei, fetita de atunci?
IRINA MOROȘANU: Am trăit într-un oraș mic și necăjit. Venim dintr-o familie săracă. Ai mei aveau de hrănit șapte guri. Ne petreceam marea parte a timpului la bunici unde munceam toate muncile câmpului.
Știam să prăsesc cartofii, să secer grâul, să culeg fasolea, să adun fânul și să îl greblez. Să hrănesc animalele și să le iubesc. Să tund oile și să torc lâna. Să culeg strugurii, prunele și toate celelalte fructe. Știam să fac curățenie în grajdurile animalelor și iubeam să fac asta pentru că știam că animalele vor sta în curățenie după aceea. Iubeam animalele mai mult decât toți oamenii la un loc, iar asta nu e departe de adevăr nici acum.
Pentru noi, conceptul de “la bunici” nu era cu joacă sau relaxare, ci cu muncă, muncă și iar muncă. Bunicii erau aspri. Nu avuseseră nici ei o viață ușoară.
Duceam vacile în livadă în fiecare dimineață și le luam seara, momentul meu preferat. Treceam printr-o livadă mare și mâncam câte mere puteam duce indiferent că erau coapte sau nu. Eram înnebunită după ele. Și acum sunt la fel. Semăn cu tata.
Uneori, încerc să mă privesc mică și muncită și încerc să îmi vizualizez chipul, mâinile, ochii și trupul cu totul și nu prea vad nimic. Nu știu cum eram. Nu știu să îți spun cum era copilul Irina. E mișcată imaginea.
Îmi aduc aminte ce simțea copilul Irina: suferea. Mă simțeam anxioasă.
Nu știu dacă lucrurile astea mi-au răpit copilăria sau dacă mi-au dat o altfel de copilărie. Ce îmi aduc aminte e că îmi era un dor crunt de mama și de tata. Un dor de casă și aș fi făcut orice să fug cumva la mama. Am și încercat o dată, dar îmi mai trebuia 1 leu pentru autobuz și nu am reușit.
Îmi aduc aminte că seara, când terminam ziua de muncă, ieșeam în fața porții unde bunica avea două băncuțe din piatră și ne așezam pe ele, iar la fiecare mașină care trecea (treceau puține), credeam că e tata care ne face o surpriză și vine.
La începutul lunii septembrie venea tata să ne ia și începea coșmarul numărul doi: școala. De ce coșmar? Pentru că am avut colegi care ne-au “bullied” în ultimul hal ani la rând. Eram discriminate pe motiv de religie, mergeam la biserica baptistă. În fiecare zi venea vorba despre “pocăitele” clasei.
Îmi aduc aminte că starea mea generală pe parcursul anilor de școală a fost un mix de RUȘINE și FRICĂ.
Am făcut și fac multă terapie ca să pot povesti lucrurile astea fără să plâng. Am rămas cu o sensibilitate enormă la bullying.
De-a lungul anilor am trecut prin mai multe etape. În fiecare din ele am privit copilăria din unghiuri diferite. Când am plecat de acasă eram revoltată similar cu atunci când eram adolescentă. Când aveam 20 de ani am început să descopăr terapia, iar revolta a crescut și mai mult. Acum, în decada 30, pot spune că încep să simt real vindecarea. Sunt mai liniștită. Pot gestiona mai bine stările de furie sau conflictele. Sunt un om împlinit și satisfăcut cu viața mea, chiar dacă sunt într-un proces continuu de vindecare.
Momentul de răscruce care m-a făcut să iert și să trec peste multe lucruri a fost moartea tatălui meu acum trei ani – moarte bruscă și neașteptată.
Ce i-ar spune Irina de acum Irinei fetiță de atunci? I-aș spune că o iubesc și că poate oricând să pună capul în poala mea pentru că știu câtă liniște îi aduce asta.
Ce visa Irina să se facă când va fi mare?
Vânzătoare și medic veterinar. Era simplu: vânzătoare pentru că îmi doream să mănânc bomboane pe gratis și medic veterinar pentru că voiam să salvez toate animalele care sufereau.
Ce s-a schimbat și ce a rămas la fel în caracterul Irinei odată cu trecerea anilor?
Nu aș spune că s-au schimbat lucruri, ci mai degrabă că s-au transformat. La bază bunătatea și empatia au rămas aceleași. Caracterul meu a fost întotdeauna baza de la care au pornit toate lucrurile frumoase din viața mea.
Îmi aduc aminte că prin clasele primare, stăteam în bancă cu Iulia, sora mea geamănă, și aveam momente când ne era greu datorită bullying-ului. Fără să știm exact că facem asta, am găsit un fel de a evada din momentele acelea. Împărțeam o foaie în trei coloane și scriam sus: bucurii mari, bucurii medii și bucurii mici. Ăsta e un fel de a face față și în prezent în situații mai grele, mă bucur că a rămas cu mine.
Te cunosc de aproximativ 10 ani și întotdeauna ți-am admirat curiozitatea, adaptabilitatea, spiritul autodidact și deschiderea către a iniția proiecte antreprenoriale. Ce lecții și eșecuri te-au adus în punctul de acum?
Lecția cea mai importantă este că nu poți schimba oamenii niciodată. În cel mai fericit caz se schimbă ei dacă își doresc acest lucru. Am învățat că trebuie să accept ce nu pot schimba și să schimb ce pot. Și să înțeleg clar diferența dintre aceste două lucruri.
Mi-e foarte greu să definesc un eșec din viața mea care m-a adus în punctul ăsta.
Un eșec, dar nu știu dacă datorită lui am ajuns aici, de care îmi aduc aminte este faptul că nu am terminat facultatea. Am făcut toți cei trei ani și am dat toate examenele, dar am renunțat la ea înainte să dau licența deoarece găsisem un job care credeam eu că e “the dream job”. În același timp, trebuie sa recunosc că facultatea pe care o făceam nu era deloc pe lungimea mea de undă, respectiv Facultatea de administrație și afaceri, ceva cumplit pentru mine.
Ai fost alături de Adrian Oianu – unul dintre cei mai apreciați designeri români vreme de ani buni. Ai asistat la realizarea colecțiilor, a promovării, organizarea evenimentelor și sales. Povestește-ne despre acea perioadă și cum a fost acea “ucenicie” de folos în business-ul de azi?
Am sentimente amestecate despre acea perioadă. A fost o perioadă importantă din viața mea, da. Oare să fie ăsta eșecul de care întrebai mai sus care m-a adus în punctul ăsta?
Munceam non stop și eram omul din umbră despre care nimeni nu știa, dar care făcea multe roți să se învârtă.
Îmi e greu să vorbesc despre perioada aceea fără să fiu critică. Atunci priveam într-un fel și șapte ani mai târziu privesc altfel. Văd mai clar lucrurile care nu au fost în regulă și multe traume care s-au născut în acei ani. Cu toate astea, nu pot nega că a fost o perioadă cheie în dezvoltarea mea.
Când și unde a încolțit gândul Les Vacances d’Irina?
Mi-am dorit dintotdeauna să îmi exprim sensibilitățile și să le materializez cumva. În ultimii șapte ani, vacanțele au devenit o prelungire a mea. Am învățat să călătoresc așa cum am învățat să iubesc. Toate “papilele” s-au ascuțit în acești ani și, printre altele, m-am îndrăgostit iremediabil de mare.
Îmi aduc aminte perfect momentul când am ales numele. Era decembrie și împreună cu partenerul meu ne plimbam infinit pe străzi, ceea ce continuăm să facem și astăzi.
Așa am ajuns în Piața Rosetti, la colț cu strada Dianei, când el a zis: “Știu numele, știu numele! Les vacances d’Irina.”
Numele a dat tonul poveștii.
La vremea aia vindeam haine second hand pe Instagram și am început să observ că lumea își dorea coșuri din paie. Era o nebunie. Orice coș postam, se vindea instant.
Îmi era din ce în ce mai greu să le găsesc și, de obicei, erau distruse. Așa că am început să caut meșteri care împletesc papură sau răchită și am decis să le fac eu.
Coșurile au fost primele produse făcute de Les vacances d’Irina. Am început cu trei modele pe care le-am lansat în cel mai natural mod posibil cu câteva fotografii cu mine într-o dimineață în bucătărie.
A urmat apoi gulerul marinăresc și primele două modele de rochii. A fost magic! Îmi aduc aminte cu zâmbetul pe buze de tot. N-aș schimba nimic.
Ai început cu o serie de coșuri și cu povesti. Astăzi, continui cu povestea însă cu o colecție de items atent lucrate ce se vând în Tokyo. Cum a fost drumul – atât antreprenorial / business, cât și creativ?
Drumul a fost extraordinar. Intens, dar extraordinar. Am trecut prin toate – sărit de bucurie, plâns cu hohote, frustrare și senzația că urc cele mai înalte culmi.
În general, când începi un business, ai în spate o bază. Adică te bazezi pe niște bani pe care îi ai acolo, “just in case”. Banii pe care mă bazam eu erau cei din vânzările produse de mine. Nu vindeam, nu aveam.
Eram într-o spirală în care fiecare bănuț pe care îl făceam era reinvestit în business. Acum, când privesc în urmă, era simplu. Partea grea a început când au venit comenzile mari. Prima de la Tokyo.
Trebuie sa spun povestea asta.
În momentul în care am fost contactată de cei de la International Gallery Beams, nu aveam shop. Aveam o pagină de Instagram cu câteva poze.
Mi-au scris că le place mult ce fac și cum comunic, iar ei vor fi la Paris pentru a face achiziții pentru următorul sezon și vor să vadă și produsele mele.
Credeam ca visez.
Am cumpărat bilete de avion, ne-am cazat la Paris într-un hotel în Saint Germain și de-aici începe povestea. Noi nu participam la niciun târg ca toate celelalte branduri, deci ne-am făcut propriul stand în camera de hotel.
Am agățat toate hainele, rochiile, gulerele și coșurile peste tot. Și am așteptat cuminți să vină cei de la Beams.
Au venit. Au analizat produsele, au luat notițe, au făcut fotografii, am povestit două ore bune și au plecat spunând că vor reveni după sezonul de buying, adică în aproximativ două săptămâni.
Au revenit cu o comandă!!! O comandă!!! Nici nu știam de unde să o apuc. Abia atunci am realizat că nu aveam inul pe care îl văzuseră ei și pe care îl voiau în comandă, pentru că lucrasem cu un in luat second hand! Nici nu aveam cu cine să le fac. Nu aveam nimic practic. Dar aveam o comandă!
Am trecut prin fiecare etapă a acestui business. Am parcurs drumul acesta fără nicio scurtătură și, dacă ar fi să o iau de la capăt, aș face la fel. A fost nevoie de muncă și de disciplină. Fără aceste două lucruri nu aș fi reușit.
A durat patru ani ca să am acum în jurul meu o echipă completă cu care pot livra la standard de calitate impecabilă orice comandă primesc.
Crezi că un motiv al succesului este faptul că ai crescut organic, pas cu pas în business și produs cu produs din punct de vedere creativ?
Cred cu tărie că felul în care am ales să comunic acest brand a făcut diferența. Faptul că nu am mers după rețeta clasică și că am lăsat vulnerabilitățile mele să se vadă în fiecare centimetru din povestea asta.
Am crescut organic pentru că am muncit enorm și pentru că am ținut cu orice preț să trec prin toate task-urile și să le fac eu pe toate. Nu știu dacă ăsta e idealul oricărui brand, însă a fost idealul brand-ului meu și cred că mi-a ieșit.
Îmi aduc aminte o conversație pe care am avut-o acum câteva săptămâni cu buyer-ul de la Matches Fashion, a doua mare comandă, care a spus la un moment dat:
“Don’t change anything. We like you because you are you! We like the way you communicate your story. Don’t make it similar to other brands.”
Lucrul cu Japonia – Tokyo. Cum sunt ei ca oameni și profesioniști? Cu ce bagaj românesc ai început relațiile cu ei și ce au schimbat în modul tău de lucru?
Japonezii sunt tot ce nu suntem noi și ce nu cred că vom reuși vreodată să fim. Nu spun asta ca să ne pun într-o lumină proastă, pe noi românii. Mă doare să o spun, însă e realitatea.
Anii ăștia în care am lucrat cu ei am făcut o școală. Am învățat atât de multe lucruri, de la felul cum scriu un email, până la felul cum îmi gândesc strategia brand-ului. M-au făcut să știu atât de bine unde vreau să mă poziționez, încât nu mă mai grăbesc niciunde. Eu știu că tot ce îmi doresc va veni dacă fac ce trebuie să fac.
Un exemplu: am livrat ceva și am făcut o greșeală din neatenție. Felul în care ei mi-au comunicat acest lucru, m-a învățat una dintre cele mai importante lecții, anume că bunul simț și respectul este totul. Comunică lucruri în așa fel încât să nu te rănească.
Am mai învățat de la ei răbdarea, să nu fac rabat de la calitate și să încerc de câte ori e nevoie. Am învățat să mă depășesc, să fiu mândră de identitatea mea. Și învăț de la ei în fiecare zi de când sunt partenerii mei principali. Am creat o relație frumoasă cu ei și mare parte din ce e Les vacances d’Irina astăzi, li se datorează lor.
Detaliază-ne puțin, în accepțiunea ta, conceptul de Modest Luxury ce definește Les Vacances d’Irina. Îl putem îmbrățișa doar raportându-ne la modă sau și în alte aspecte din viața noastră?
Când am pus aceste două cuvinte unul lângă altul, aveam în minte că niciodată nu aș vrea să creez ceva care să “țipe” atenție, cum sunt hainele care au logo-urile la vedere.
Calitatea umană e mai presus de piesa vestimentară pe care o porți și nu ar trebui să fie definită de aceasta. O observi atunci când împărtășești valori cu omul respectiv, de exemplu.
Modestia este cea mai frumoasă trăsătură umană din punctul meu de vedere. E rară și asta o face să fie prețioasă. Asta vreau să exprime piesele create de mine și să devină aspiraționale.
Cine a crezut cel mai mult în tine?
Matei, iubitul meu.
Cum arată o zi din viața Irinei?
Depinde mult de perioadă.
De exemplu, când sunt în țară sunt destul de ocupată și mă culc târziu, deci mă trezesc destul de târziu, îmi fac un ceai sau cafea, petrec destul de mult timp răspunzând la emailuri și planificând producția comenzilor și a altor activități legate de Les vacances.
În fiecare zi merg la Pilates și încerc să bifez cei 10.000 de pași.
De două ori pe săptămână merg la terapie și o dată pe săptămână am oră de franceză.
În ultimul timp am mâncat mai mult acasă. Gătim tot felul de bunătăți și e foarte plăcut.
Ziua se sfârșește cu o plimbare, la un drink cu prietenii sau uitându-ne la un film.
Citești mult, te încarci, te plimbi, găsești frumosul în gestul curățării unei clementine. Cât de importante sunt aceste lucruri pentru tine și cum te-ai disciplinat să găsești frumusețea în lucruri simple?
Nimic nu e mai liniștitor decât să vezi frumusețea în lucrurile cu care intri în contact și să îți dai seama că există frumusețe și în activitățile zilnice banale. Am învățat să fac asta mai ales în ultimii ani.
Nimic nu mă încarcă mai mult decât lumina.
Am avut o perioadă în viața mea în care am trecut prin atacuri de panică foarte agresive și apoi am rămas cu o stare de anxietate permanentă. Am încercat diverse metode ca să reușesc să diminuez stările și am făcut mari eforturi fără succes sau cu succes pe termen scurt.
În final, mi-am dat seama că dacă nu schimb ceva în mod real la felul cum mă raportez la mine, la timpul cu mine și dacă nu fac ceva constant și serios, nu o să se schimbe nimic pe termen lung.
Am început să meditez zilnic, să fac sport constant și să ies afară în timpul zilei să iau contact cu lumina naturală, să fac plimbări și ușor-ușor am început să mă simt mai bine. Așa cum am grijă să nu mănânc junk food că o să îi facă rău corpului, trebuie să am grijă permanent de sufletul meu și de sănătatea minții mele.
Dacă nu ai fi fost Irina Moroșanu | Les Vacances d’Irina, cine ți-ai fi dorit să fii?
Mi-aș fi dorit să cânt sau să fiu dansatoare.
Tu ce ai FRUMOS astăzi?
Se pune și dacă m-am gândit să fac ceva frumos? Cum ar fi un cozonac?
Uitându-mă în urmă, îmi dau seama că I DID IT! Și simt să transmit un mesaj persoanelor care se află într-o situație dificilă, care nu reușesc să privească cu optimism către viitor. Se poate! Îți promit că poți. Eu am putut cu minimul de resurse și cu un background care nu părea promițător.
…
ENGLISH VERSION
…
Irina Moroșanu, Les vacances d’Irina, “Looking back, I realize that I DID IT”
There are certain encounters that we miss in life. Extraordinary people that we are not able to see at specific moments. Maybe because neither one of us was in the right moment. I tracked down and perceived three `missed` meetings in the last decade of my life. Three sensational women, work colleagues, that I have managed to discover and understand only years after our initial meeting. Looking back, I have understood that we could have been friends – or at least, very close. I would’ve had so many things to learn from them if I didn’t feel threatened by them (that was stupid, because I had no reason to feel so). With two of them, life got us into a conversation where I could confess my regret. With the other one of them I am doing it now. Irina Morosanu, I would’ve loved to get to know you better a few years ago, when life brought us together. And the following interview is my way of compensating things and uncovering what I have missed.
„The success of Les Vacances d’Irina began when I shook myself from all the weaknesses and the typical Romanian victimisation. I left myself inspired by the people who sowed up around me and realised that it’s in me to bring beauty to the Earth„.
Irina Moroșanu it is known in the digital environment as the entrepreneur behind the international brand Les vacances d’Irina. Through it, she proposes atemporal pieces, `slow fashion`, for those women who appreciate discrete luxury.
Founded in 2017, the brand aims to the modern spirits that want to feel like being on holiday, every single day. Inspired by a raffia basket from a French market, Irina started to weave ideas, gave volume to the silhouettes and stories to the firm collars that will remain in the wardrobe of women everywhere.
…
In the following, you will discover the basis of who Irina Moroșanu is nowadays, what has inspired the launching of her brand and the lessons she has learnt till this day, about the success of a business and living at peace with oneself.
…
CURATORIALIST: You and your twin sister Julia often talked in your social media posts about your difficult childhood, marked by shortages. What would today’s Irina tell to little Irina from back then?
IRINA MOROȘANU: I have lived in a small and poor town. We come from a poor family. My parents had to feed seven mouths. We spent most of our time at our grandparents, where we used to do all kinds of fieldwork.
I knew how to weed out the potatoes, mow down the wheat, pick out the beans, gather the wheat, and rake it. To feed the animals and to love them. To shear the sheeps and to spin the wool. To pick up the grapes, the plums and all the other fruits. I knew to clean up the animals’ stable, and loved to do this because I knew the animals would be staying in a clean place afterwards. I loved the animals more than all the people combined, and even now this is not far from the truth.
For us going `to the grandparents` didn’t imply playing or relaxation, but instead work, work, and again work. The grandparents were harsh. They didn’t have an easy life, either.
Each morning, we used to lead the cows to the fruit garden and take them back to our house in the evening, that was my favourite moment. We used to pass through a huge fruit garden and eat as many apples as we could, regardless they were ripened or not. I was mad about apples. I still am. I am just like my father.
Sometimes, I try to picture myself being little, overwrought, I try to envision my face, hands, eyes, and body altogether, and I can barely see it. I don’t know how to explain to you how was Irina as a child. Her image is blurry.
I remember what Irina was feeling as a child: she was suffering. I felt anxious.
I don’t know if these things kidnapped my childhood or gave me another kind of upbringing. What I do remember is that I missed my mom and dad. I missed my home and I would’ve done anything to somehow run to my mother. I even tried once, but I needed one more leu banknote for the bus, so I failed.
I remember that in the evening, when the working day ended, we used to go in front of the gate’s house, where my grandmother had two small stone benches. We used to sit on them, and at every passing car (very few were passing by), I thought it is my father who is trying to make us a surprise and comes to visit us.
In the beginning of September, my father would come and take us home, and so it began the nightmare number two: the school. Why was it a nightmare? Because we had colleagues that bullied us horribly for years. We were discriminated based on our religion, because we used to go to the Baptist church. Each day, me and my sister, the classroom’s `reformed girls` were called into question.
Throughout the school years, I remember that my general state was a mix of SHAME and FEAR.
I went to a lot of therapy sessions and I still am going, this is why I can talk about it now without crying. But, I remained with a huge sensitivity to bullying.
Over the years I went through different stages. I have looked at my childhood from different angles, in each one of them. When I left home I was outraged, just like I was as a teenager. Now, in my 30s, I can say that I can truly feel the healing. I am more peaceful. I can better deal with my anger feelings or conflicts. I am an accomplished human, and I am satisfied with my life, even if I am going through a continuous healing process.
The turning point that allowed me to forgive and surpass many things was my father’s death, three years ago – a sudden and unexpected death.
What would Irina from the present moment tell to the little girl from back then? I would tell her I love her and that she can put her head in my lap, because I know how much comfort that brings her.
What did Irina dreamed of becoming when she would grow up?
A vendor and a vet. It was simple: a vendor to eat free bonbons and a vet to save all the suffering animals.
What changed and what stayed the same in Irina’s personality, over the years?
I wouldn’t say that a lot of things have changed, but rather transformed themselves. But, at the base, kindness and empathy stayed the same. My character was always the foundation from which all the beautiful things in my life have started.
In primary school, I used to sit in the same bench with my twin sister, Iulia, and we had moments when it was hard for each other because of the bullying. Without knowing exactly we were doing, we found a way of escaping those moments. We used to draw three columns on a sheet of paper and write on top of them: great joys, medium joys and little joys. This is a way of dealing, even now, with more complex situations, I’m glad this way of coping `stayed` with me.
I’ve known you for almost 10 years and I have always admired your curiosity, adaptability, self-culture, and opening to initiate entrepreneurial projects. What lessons and failures got you where you are now?
It is tough for me to define a failure in my life which brought me to this point. A failure that I remember, but I do not know if this is the one that got me here, is that I didn’t graduate the University. I graduated the required three years and passed all my exams, but I gave up just before getting my bachelor’s degree because in that time I thought I got the `dream job`. At the same time, I have to admit that the college I was enrolled to wasn’t on the same wavelength with me, namely The Faculty of Business and Administration, something really terrible for me.
You have worked for years with Adrian Oianu – one of the most appreciated Romanian designers. You witnessed the creation of his collections, the promotion, the organization of the events and the sales. Tell us about that time and how was that „apprenticeship” useful in today’s business?
I have mixed feelings about that period. It was indeed an important period of my life. Could this be the failure you mentioned before, that brought me to this point?
I was working non-stop and I was the man behind it all that no one knew about, but which made the wheels go round.
It’s hard for me to talk about that period without being critical. At that time I was thinking differently than I am now, seven years later. I see more clearly what was wrong and a lot of traumas were born in those years. However, I can’t deny that it was a key period in my development.
When and where did the thought of Les Vacances d’Irina begin to sprout?
I have always wanted to express my sensibilities and to materialize them somehow. The holidays have become an extension of myself, in the last seven years. I have learned to travel just like I have learned to love. All the „palates” have sharpened over the years and, among other things, I felt in love beyond recovery with the sea.
I perfectly remember the moment I chose the name. It was December and together with my partner we walked the streets endlessly, a thing which we continue to do even today.
That’s how we got to the Rosetti Square, on the corner with Diana Street, when he said, „I got the name, I got the name! Irina’s vacation. ”
That name set the tone for the story.
At that time, I was selling second-hand clothes on Instagram, and I noticed that people would buy straw baskets. It was crazy. Any basket I would post, it was sold instantly.
It was getting harder and harder for me to find them, and when I did they were usually broken. So, I have started to look for artisans who weave willow or cattail, and then I decided to make them myself.
The baskets were the first products made by Les vacances d’Irina. I started out with three models that I launched in the most natural possible way with a few photos that captured me, one morning in the kitchen.
Then the navy collar came into the scene and the first two models of dresses. It was magical! I remember it with a smile on my face. I wouldn’t change a thing.
You started out with a series of baskets and stories. Today, you continue the story but with a collection of carefully crafted items, sold in Tokyo. How was the journey – from entrepreneurial / business, as well as the creative point of view?
The journey was amazing. Intense, but extraordinary. I went through it all – jumping for
joy, sobbing uncontrollably, frustration and the feeling of climbing the highest peaks. Usually, when you need to be financially covered when you start up a business. I mean, you must rely on some savings, „just in case”. The money I relied on were the sales I did. If I wouldn’t sell anything, I didn’t have money.
I was in a spiral where every penny I would make I would reinvest back in the business. Now, looking back, it was simple. The hardest part began when the orders increased. The first one was from Tokyo.
I have to tell you this story.
When I was contacted by International Gallery Beams, I had no shop. However, I had an Instagram page with some pictures. They wrote to me that they like what I did and how I communicate about my brand, and that they would be in Paris to make some purchases for the next season and they would like to see my products, too.
I thought I was dreaming.
We bought plane tickets, we checked in a Paris hotel in Saint Germain, and this is where the story begins. We weren’t participating in any other fair like all the other brands, so we „build up” our own stand in the hotel room.
We hung all the clothes, the dresses, collars and baskets, everywhere. And waited patiently for the Beams’ representants to come.
They came. They analysed the products, took notes, took photos, we talked for two good hours and they left saying that they would come back to me at the end of the buying season, which meant in about two weeks.
They came back with an order!!! An order!!! I didn’t even know where to start. Only then I realised that I did not have the linen they had seen and they requested in their order, because I had worked with a second-hand linen! I didn’t even have somebody to work with. I practically had nothing. But I had an order!
I have been through every stage of this business. I have travelled this road without any shortcut, and if I were to start over again, I would do everything the same. It took a lot of work and discipline. Without these two things I would not have succeeded.
It took me four years to gather a complete team with whom I can deliver an impeccable quality standard to any order I receive.
Do you think that one of the reasons for your success is that you have grown organically, step by step in your business, and product by product, from a creative point of view?
I firmly believe that the way I chose to communicate this brand made a difference. I did not follow the classic recipe and I let my vulnerabilities be seen in every inch of this story.
I grew organically because I worked hard and wanted to go through all the tasks and do them all at all costs. I don’t know if this is the ideal of any brand, but it was my brand’s ideal and I think it worked out for me.
I remember a conversation I had a few weeks ago with the buyer from Matches Fashion, my second big order, which said at one point:
“Don’t change anything. We like you because you are you! We like the way you communicate your story. Don’t make it similar to the other brands.”
Working with Japan – Tokyo. How are the Japanese as people and as professionals? What `Romanian luggage` did you bring in working with them and what did they change in your working style?
The Japanese are everything that we are not and what I do not think we will ever be. I’m not saying this to put us as Romanians in a bad light. It hurts me to say it, but it’s the reality.
During these years I have worked with them, I have been schooled. I’ve learned so many things, from the way I write an email, or how I think about my brand strategy. They got me to know so well where I wanted to position myself and realise that I was in no hurry. I know that everything I want, it will come to me if I do what I have to do.
An example was when I delivered them something and made a careless mistake. The way they communicated this to me taught me one of the most important lessons, namely that common sense and respect is everything. They communicate things in a way that doesn’t hurt you.
I have also learned from them what patience is, not to compromise on quality and to try as many times as it takes.
I have learned to overcome myself, to be proud of my identity. And since they’ve been my main partners, I’ve been learning from them every day. We’ve built a beautiful relationship with them, and much of what Les vacances d’Irina is today is due to them.
Tell us in detail what is in your opinion the concept of Modest Luxury, that defines Les Vacances d’Irina. Can we embrace it only in terms of fashion, or also in other aspects of our lives?
When I have put these two words next to each other, I had in mind that I would never want to create something that „screams” for attention, such as clothes that have logos in sight.
Human quality is above the garment you wear and should not be defined by it. You notice this when you share values with a person, for example.
Modesty is the most beautiful human trait, from my point of view. It’s rare and that makes it so precious. This is what I want the pieces created by me to express, so they can become aspirational.
Who believed in you the most?
Matei, my boyfriend.
What does a day in Irina’s life look like?
It depends a lot on the period.
For example, when I’m in the Romania, I’m pretty busy and I go to bed late, so I wake up quite late, I make myself some tea or coffee, spend a lot of time answering emails and planning the production of the orders and other activities related to Les vacances.
I go to Pilates every day and try to walk the 10,000 steps.
I go to therapy twice a week, and once a week I have French lessons.
We’ve been eating more at home lately. We cook all kinds of goodies and it’s very pleasant.
The day ends with a walk, a drink with friends or watching a movie.
You read a lot, you recharge yourself, you walk, you find the beauty in the gesture of peeling a clementine. How important are these things to you, and how did you manage to self-discipline to find beauty in simple things?
There is nothing more reassuring than seeing beauty in the things you come in contact with and realizing that there is beauty in ordinary everyday activities, as well. I’ve learned to do this, especially in recent years.
Nothing charges me more than light.
I had a period in my life when I had very aggressive panic attacks, and afterwards, I remained with a permanent state of anxiety. I have tried various methods to reduce my condition, and I have made great efforts without success or I had success in the short term.
In the end, I’ve realised that if I don’t really change something in the way I relate to myself, at the time I have with myself, and if I don’t do something consistently and seriously, nothing will change in the long run.
I started to meditate every day, exercise constantly, and go out during the day to get in touch with the natural light, take walks, and slowly I began to feel better. Just as I am careful not to eat junk food that will harm my body, I must always take care of my soul and my mind health.
If you weren’t Irina Moroșanu | Les Vacances d’Irina, who would’ve you liked to be?
I would have wanted to sing or to be a dancer.
What do you have BEAUTIFUL today?
Does it count even if I thought only of doing something nice? Such as a cozonac?
Looking back, I realise that I DID IT! And I feel like sending a message to the people in a difficult situation, who fail to look optimistically to the future. It is possible! I promise you can do it, if I could do it with a minimum of resources and a background that did not seem promising.
Fotografii: Irina Morosanu
English translation: Olimpia Nicolae
