INTERVIU | Felicia Simion a învățat să se expună ca să îi crească aripile

Durata: 5 minuteFelicia Simion este un artist, fotograf independent, la granița dintre generația Millennial și generația Z. La 27 de ani a reușit performanța de a spune povești la distanță de un click despre familie, identitate și corp.

Absolventă a Universității Naționale de Arte, Fotografie și Video din București, 2021 o găsește cu lucrări publicate în reviste consacrate, precum Vogue Portugalia, și cu pregătirile pentru expoziția în onoarea mamelor care au purtat în brațe și depresia post-partum.

Astăzi pătrundem în universul ei ca să discutăm despre diversele roluri pe care le joacă, de la artist, la mamă și femeie. Când unii închid ochii să nu privească demonii, Felicia aprinde lumina, deschide lentila și ne face să privim prin blende și iubire de mamă.

>>> Descoperă expoziția POSTPARTUM a Feliciei Simion <<<

Felicia Simion

“Anxietatea a fost cu mine tot timpul pe parcursul celor doi ani de depresie postnatală. Era acolo când eram singură cu Aurora acasă, când ieșeam în oraș, când invitam prieteni la noi, înainte să adorm, când mă trezeam. La nivel de gând se manifesta ca o frică – chiar groază – permanentă că ceva rău ni se va întâmpla inevitabil. Simțeam că nu am controlul. Îmi aduc aminte că atingeam suprafața peretelui în timp ce coboram scările, doar ca să mă mențin în <<trezvie>>. Ori număram obiecte de culoarea verde. Apelam la tot felul de trucuri ca să rămân cu toată puterea în realitate.”

CURATORIALIST: Îți aduci aminte prima fotografie pe care ai făcut-o, ce a însemnat ea pentru tine?

Felicia Simion: Totul a început cu o fotografie făcută părinților mei într-o vacanță la mare, pe litoralul românesc. Aveam vreo cinci ani și un deget arătător buclucaș, care-și făcea apariția în colțul fiecărui clișeu pe care îl făceam. Îmi mai amintesc și niște imagini tip cărți poștale, cu același peisaj marin, de care eram tare mândră.

Ești unul dintre fotografii cărora nu le este frică să se expună în fața lentilei, ce lecții te-au învățat exercițiile de tipul “tu cu camera” atât profesional, cât și personal?

Cred că am ajutat copilul timid și introvertit din mine să capete mai mult curaj, față de sine și față de ceilalți. Fiind atât în spatele aparatului, cât și în fața lui, am învățat să mă expun, fără frică, să intru în contact cu natura, cu obiecte, cu fel de fel de peisaje și situații. M-am îmbrăcat în costume din cap până în picioare, m-am urcat în copaci, m-am tolănit în iarbă, la 0 grade, și tot soiul de alte experiențe care mi-au crescut aripile.

Cum a influențat rolul de mamă fotografia ta?

Ca mamă, am devenit tot mai conștientă, mai atentă, dar și mai pragmatică, mai „înfiptă” în concret. Ceea ce îmi lipsea cu desăvârșire înainte. Poate că, înainte de a deveni mamă, principala mea sursă de inspirație stătea în imaginar, pe când acum, ea se află mai degrabă în realitate.

Mai alunec, uneori, în fantezie, dar nu rămân mult, căci știu acum, după doi ani de depresie, că lucrul care mă ajută cel mai tare este conectarea la realitate.

Expoziția are ca sursă de inspirație propriul dans cu depresia post-partum, când ai simțit prima dată acest bagaj extra?

M-am gândit la POSTPARTUM încă de când eram în mijlocul depresiei, însă nu aveam curajul și nici resursele să-l încep. Vindecarea nu era acolo, iar eu nu mă puteam detașa de propria-mi situație. Am știut însă că vreau să-mi spun povestea într-un fel sau altul. Apoi mi-a venit ideea de a transmite mai departe, prin fotografie și text, mai multe astfel de povești. Am început să lucrez la proiect abia când m-am simțit mai bine, mai puternică. Sunt sigură că nu ar fi fost la fel mai devreme.

Crezi că puteai preveni depresia post-partum, pot femeile care sunt sensibile, care au episoade de melancolie sau de anxietate să fie mai atente când trec prin schimbări majore?

De prevenit nu cred că aș fi putut s-o previn, însă sunt măsuri pe care le-aș fi putut lua ca să mă ajut pe mine cea de după naștere. În primul rând, să accept faptul că voi avea nevoie de ajutor, de mult ajutor, și să încerc pe cât posibil să îmi mențin activitatea profesională, tocmai pentru ca schimbarea să fie un pic mai ușor de îmblânzit. De asemenea, cred că terapia prenatală ar ajuta extrem de mult, precum și căutarea unui grup de suport.

Cum crezi că poate un prieten sau un membru al familiei să ajute o mamă cu DPN?

Fiind acolo. Fizic și emoțional. Ajutorul poate fi unul de natură practică – ajutor cu copilul, ajutor în casă – ori de natură sufletească – un gând bun, de empatie, o conversație la ceas de seară, o plimbare împreună. Nu este nevoie ca persoana respectivă să înțeleagă întru totul prin ce trece mama afectată, uneori un simplu „sunt aici” ajută.

Pentru că mamele cu depresie postnatală au nevoie să știe că nu sunt singure. Că cineva le vede, le aude, le ascultă suferința.

Felicia Simion

Cum arată o mamă cu depresie post-natală sau care a trecut printr-un astfel de episod fizic și psihic?

O mamă cu depresie postpartum poate fi orice mamă, suferința fiind, de multă ori, ascunsă. Nu pot să judec alte mame, dar pot să judec cum am fost eu în perioada depresiei – mă simțeam golită de mine însămi, de toată creativitatea și de tot binele și, deși în exterior încercam din răsputeri să par în regulă, înăuntru se ducea o luptă continuă. Atât psihic, cât și fizic mă simțeam o fantomă a ceea ce fusesem cândva. Acum, la câteva luni de la remisie, pare că nu mai sunt ce eram nici înainte, nici în timpul depresiei.

Sunt altcineva, uneori simt că am înviat, dar de fapt nu cred că am fost niciodată așa cum sunt acum. Mă simt într-un echilibru (fragil), pe care mă străduiesc să îl mențin.

Se spune că numele Felicia te duce cu gândul la fericire, ce te face pe tine fericită acum?

Să fiu în viață. Atât.

Crezi că această experiență te-a învățat cum să îi explici copilului tău să își gestioneze mai bine sentimentele puternice, să își comunice mai bine nevoile?

Cred că, trăind ce am trăit, am devenit extrem de atentă atât la propriile emoții, cât și la emoțiile Aurorei, pe care voi încerca să o ajut să și le gestioneze. Ea este în prezent o foarte bună comunicatoare a propriilor nevoi (uneori prea bună!), iar asta mă ajută enorm. Voi fi acolo pentru ea, pe măsură ce crește și sentimentele vor deveni tot mai complexe. Sper să îi fiu sprijin din toate punctele de vedere.

Într-o zi de tipul “minimum viable day” (când ai o zi mai slow și faci efectiv doar ce este necesar)…

Gătesc un desert, mă plimb, prelucrez fotografii în voie, citesc ce mă pasionează, mă gândesc la strategii de promovare, răspund liniștită la mail-uri, ies cu soțul meu și cu Rori la „fresh-ul și cafiaua”, o privesc cum aleargă printre porumbei…

Femeia…

Mă inspiră. Este muza tuturor lucrărilor mele. Îi sunt recunoscătoare.

Dragă mamă…

Fii blândă cu tine însăți. Adu-ți aminte cine ești și ce iubești. Dă-ți timp, dă-ți spațiu, dă-ți voie să greșești. Găsește răgaz să respiri, cere ajutor, strigă, dacă este nevoie. Învață să primești. Nu ești singură.

Dacă ai nevoie de ajutor pentru că treci prin stări de melancolie sau pur și simplu vrei să stai de vorbă cu cineva. Apelează la următoarele resurse:

Elena Vrabie
Port multe pălării și învăț în fiecare zi despre viața de femeie, mamă, soție, iubitoare de patrupede și jurnalist Millennial cu o experiență de 10 ani în domeniu. Când nu scriu, vloguiesc! #alwaysoptimising

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here