Acum 5 ani, pe vremea asta, eram însărcinată cu primul copil. Acum, când scriu rândurile acestea, sunt în 25 de săptămâni cu cel de-al doilea.
Am citit mult atunci, m-am documentat, am deschis urechile și sufletul la orice experiență și poveste din care aș fi avut de învățat. Am consumat tot ce credeam eu că mă va pregăti pentru noul rol, cel mai important din viața, așa cum se tot spune. No pressure, nu?
Pe măsură ce citeam, mi se întâmpla la fel cum pățeam înaintea unui examen important în anii de școală. Simțeam că nu rețin nimic oricât aș citi și clar nu voi reuși să acopăr toată materia. Și că, în mod sigur, în fața subiectului de examen, va trebui să o scald eu cumva și – Doamne ajută – așa cum am reușit tot timpul, să ma bazez pe inteligența și memoria mea vizuală. Și să mă descurc onorabil. Însemnând de un 7-8-hai 9.
Dacă mi-aș da o notă ca mamă, privind în cei 4.8 ani ai lui Filip, cam așa sunt. De un 8 în medie, câteodată de 7, câteodată de 9, poate prea rareori de un 10 curat.
Jonglez, țin într-un echilibru fragil câteodată, organizez timpul și task-urile, îmi asum unele responsabilități și mă sustrag, învățând să spun NU de la altele ce se arată și pe care știu că nu le pot duce.
Îmi dau silința și învăț în fiecare zi și noapte cum să fiu o mamă mai bună și să continui să fiu mai mult decât onorabilă ca femeie, soție și profesionistă.
Tot cititul din perioada sarcinii nu m-a pregătit. Nu suficient. Iar acum, cu cel de-al doilea copil, pot doar să aplic din learning-urile pe care le-am avut la primul. Și să „brace myself for impact”-ul noilor provocări.
Am aflat despre cum, în Olanda, statul pune la dispoziția fiecărei noi mame o doamnă ce vine și stă cu ea o perioadă de timp. O ajută inclusiv la treburile casei și îi este ghid practic în noua aventură. De asemenea, am aflat via o mamă din parc cum, în comunitatea ultra-ortodoxă din România, femeile se mobilizează și o ajută cu gătitul și curățenia pe noua mamă pentru ca ea să aibă timp de acomodare în noul rol.
În urmă cu 5 ani nu se vorbea atât de deschis despre mental health și nici despre subiectele maternității, în special. Despre greul sarcinii, posibila trauma a nașterii și a alăptării pentru multe dintre femei. Despre haosul din tine și din viața nouă a familiei, și contextul post-partum, dincolo de filtrele de instagram. Despre ce trebuie să faci practic în N situații, să nu faci în X situație, cum să reacționezi ferm când rudele pupă bebelușul, spre exemplu, și, mai ales, despre depresia post-partum.
Nici acum, când am căutat pentru a include în acest articol, nu am găsit statistici clare în România. Nici măcar articole de specialitate despre depresie post-partum.
Iar asta spune multe despre importanța – sau lipsa de importanță, mai degraba – acordată subiectului. Care importanță s-ar traduce în grupuri de suport, articole documentate cu informații relevante pentru femei și apropiații ei, programe de ajutor.
Bazându-ne pe datele din 2017-2019, între 50 și 80% dintre noile mame prezintă simptome de depresie, tulburare afectivă numită baby blues.
Chiar și așa, cu acest procent covârșitor, se pare că depresia post-partum este încă considerată un subiect tabu, de băgat sub preș din cauza rușinii, din lipsă de informare.
Grupurile de mămici de pe Facebook sunt locurile în care femeile capătă voce, își împărtășesc experiențele și primesc susținere din partea altor femei ce trec sau au trecut prin situații similare.
Las aici câteva dintre ele, pe care sunt și eu, acolo unde fondatorii și moderatorii fac o treabă excelentă să asigure un mediu empatic și blând: La Primul Bebe, Educație cu Blândețe și Zen Mommy.
Sunt 3 (sau 4) ființe aduse împreună de pe o zi pe alta, puse în fața unui hău necunoscut, trebuind să se descurce. Musai. Cumva. Oricum. Cu prea puține instrucțiuni clare, cu prea puțin ajutor.
O situație ce ne depășește pe toți, de cel puțin 10 ori pe zi. Și noapte.
Nu am trecut prin depresie post-partum. Nu eu.
Poate am avut noroc. Datorez acest noroc și ajutorului din partea soțului și familiei. Am avut și jobul ce a continuat încă din ziua 1 a lui Filip, fapt ce m-a ținut ancorată în cine eram și sunt.
Dar alte femei – multe – au trecut. Altele – multe – trec și acum.
Felicia Simion: fotograf, femeie, mama și soție – și storyteller extrem de talentat, aș adăuga eu.
A trecut printr-o depresie post partum. Nu a putut să fie mamă pentru Rori, fiica sa de 2 ani, vreme îndelungată. Acum este bine.
Și împărtășește cu noi, celelalte mame, viitoare mame, femei pur și simplu, tot prin ce a trecut:
I remember not being able to stay present. with my mind in a constant haze, I tried to cling to concrete things, like touching the grass or simply washing my hands.
Everything was infinitely harder to do. The more I wanted to keep my mind busy, the less control I had over it.
I thought I was experiencing every possible mental illness. I went to eight different psychiatrists to share what I was going through.
–
Aurora, times are different now. When you called me „mommy” two months ago, I knew I was yours and you were mine to be.
Acum adună poveștile altor femei dispuse să împărtășească. Dacă și tu vrei să-ți spui povestea alături de Felicia Simion, scrie-i pe feliciasimionphoto@gmail.com sau lasă-i un mesaj pe Instagram.
Ajută și alte mame să afle că nu sunt singure și singurele.
Fotografii: Felicia Simion
