Iulia Grigoriu are 27 de ani și este regizor de teatru. Îi plac piesele clasice…să le actualizeze. A regizat “Lemons lemons lemons lemons lemons” de Sam Steiner, iar pe 23 și 24 octombrie oferă publicului „Vitrine Imposibile”, o instalație cu trei performance-uri la care pot participa mai multe serii a câte patru spectatori care vor asculta la căști timp de 60 de minute. Intrigant.
“Într-un București tomnatic, spectatorii sunt invitați să stea față în față cu copilul care nu mai vrea să vină pe această lume (motivul îl putem intui dacă deschidem orice pagină de știri), cu Diavolul care a fost arestat pe nedrept (pentru că ne grăbim să judecăm după aparențe) și cu propria persoană – omul care este întotdeauna fericit (impostorul).
Suntem despărțiți doar de un geam și auzim vorbele lor printr-un headset. Suntem liberi să ne continuăm plimbarea. Totuși, când ni se pune oglinda în față, rămânem țintuiți și parcă nu ne vine să credem. Chiar noi suntem cei despre care vorbesc?
Îmi doresc să fie din ce în ce mai multe oglinzi din astea în spațiul nostru. Într-o lume în care devine din ce în ce mai scump să stai cu lumina aprinsă, nu trebuie să uiți niciodată cine ești. Chiar și atunci când se va face beznă,” spune Dragoș Ioniță, unul dintre spectatorii reprezentațiilor din weekend-ul 9-10 octombrie.
Revenind la Iulia Grigoriu, ea face parte din proiectul Vanner Collective, format de un grup de creatori de teatru din România și Irlanda în Marea Britanie. Este licențiată în arta regizorului de teatru la U.N.A.T.C. I.L.Caragiale din București în 2016 și masterandă la final de 2019, ultima promoție a lui Ducu Darie. Iar astăzi ne poartă prin călătoria vieții ei, cu opriri în copilărie și destinația finală în viitor.
CURATORIALIST: Cine este Iulia Grigoriu și cum a apărut regia în viața ei?
Iulia Grigoriu este fiica lui Iulian și a Elenei, născută în Galați și este un regizor la început de drum. Sunt într-o descoperire continuă, câteodată îmi place de mine și câteodată nu. Știu puțin mai clar când a apărut regia în viața mea, și anume în 2001, când s-a născut primul meu spectator, fratele meu.
El și-a petrecut copilăria uitându-se cum mă joc și inventez intrigi, apoi a devenit actor în reprezentațiile pentru care tăiam bilete părinților. Când am început să merg la teatru, mi-a devenit mai clar că asta vreau să fac.
Acum am mai degrabă momente în care vreau să încerc alte lucruri, dar în copilărie și adolescență aveam o siguranță de care îmi este dor.
Ce te inspiră ca regizor, există o temă căreia vrei să i te dedici?
Cel mai mult mă inspiră visele. Am o agendă pe care o țin lângă pat și îmi notez elemente din locurile pe care le visez, din senzații, personaje, atmosferă. Am visat mereu extrem de epic și lung. Am avut o perioadă în care simțeam chiar că se confundă realitățile.
Sunt multe idei care mi-au venit din inconștient. Dacă din vis îmi iau imagini, din realitate îmi iau situații. În viața de zi cu zi cel mai mult mă inspiră dialogurile oamenilor, circumstanțe diverse cu timing perfect, atitudini, felul în care ne raportăm unii la ceilalți.
Cred că temele pe care le voi aborda se vor modifica mereu empiric, plus că fiecare text cu care lucrezi vine cu propriile lui teme. Dar recunosc că aș vrea să cercetez mai mult dimensiunea inconștientului uman, să înțeleg de ce este oniricul atât de teatral, de parcă ar fi un regizor cu buget nelimitat, și cum pot apela, pe scenă, la inconștientul colectiv despre care vorbea Jung.
Cum vrei să îți lași amprenta în lumea artistică?
Nu știu asta încă, sunt în perioada de căutări, descoperiri, greșeli. Poate că, dacă aș ști acest lucru deja, mi-ar fi mai simplu, aș putea să optez mai ușor și să îmi aleg o direcție clară.
Cum arată o zi obișnuită din viața ta când nu lucrezi?
E de două feluri, aventură sau leneveală totală.
Sunt zile în care mă trezesc dimineața și îmi propun să am o zi imprevizibilă plină de descoperiri, așa că inventez călătorii, descopăr locuri, oameni, iau trenul sau mașina, merg în natură sau în cartierele mărginașe ale Bucureștiului și termin de obicei la bere cu prietenii.
Iar zilele din celălalt fel, preferatele mele, recunosc, sunt alea în care de dimineață și până seara, alături de ceilalți doi leneși cu care locuiesc, om și motan, stăm în pat și poate, doar poate, ne ridicăm să luăm de la ușă mâncarea pe care am comandat-o.
N-am mai avut de mult o zi de felul ăsta și a devenit scopul meu principal în ultima perioadă.
Poți să îmi povestești cum a luat naștere instalația „Vitrine Imposibile” – ce te-a inspirat, cum se construiește un proiect, ce îți dorești să înțeleagă lumea?
Teatrul în vitrină este ceva la care mă gândesc de foarte mult timp. Țin minte un moment în care, acum câțiva ani, probam haine într-un magazin și erau două perdele acolo, una care închidea cabina de probă și alta care dădea înspre stradă. Mă gândeam atunci la acest gest de întâlnire, la faptul că aș trage perdeaua dinspre stradă, era și o lumină foarte misterioasă acolo în cabină. Sigur că, într-un fel, circumstanța în sine era ușor erotică, dar fără să fie vulgară.
Paradoxul este că, atunci când există un geam între lumi, totul devine de fapt și mai intim. Mă gândeam atunci că, dacă perdeaua ar fi trasă, nu aș putea să continui să mă schimb și să fac abstracție de cine s-ar opri să privească, și cum se modifică energia atunci când intervine receptorul.
În continuare, o mare pasiune a mea este să îmi imaginez ce se întâmplă în spatele ferestrelor luminate, noaptea. Încerc să nu exagerez însă cu uitatul în casele oamenilor.
La începutul pandemiei am revenit asupra acestei idei: căutam variante în care actorul să poată rămâne aproape de spectator, dar în siguranță. Proiectul a trecut prin multe variante până să ajungă “Vitrine Imposibile”.
Inițial dramatizasem povestiri de Cehov, apoi am întors focusul spre personaj, am lucrat cu trei dramaturgi și am creat împreună cu Sofia Iorga trei personaje cel puțin improbabile. Am vrut ca geamul vitrinei să se transforme în portal între lumi și atunci ceea ce este în spatele lui să nu poată fi întâlnit în viața reală.
Un spectacol în mediul independent se construiește cu multe sacrificii. E foarte greu să îl faci dacă nu crezi cu adevărat în el, pentru că tocmai aceasta este resursa principală, încăpățânarea.
ArCub a finanțat proiectul prin programul lor “București, oraș deschis”, iar Vanner Collective l-a organizat în întregime. Eu am avut baftă de o echipă artistică foarte mișto, am lucrat împreună cu drag. Este vorba despre Adrian Piciorea la sound design, Daniel Buglea – light design, Alexandra Lupeș pe scenografie, Sofia Iorga pe make-up și costume, actorii Nicoleta Hâncu, Ionuț Grama, Codrin Boldea.
Cât despre spectatori, sper să se amuze și poate puțin emoționeze.
Ce urmează după acest proiect?
În perioada aceasta în care nu știm sigur ce urmează mâine, e greu de spus. Am multe proiecte “în sertar” care își așteaptă în liniște circumstanța favorabilă.
Vreau să continui seria legată de imposibil printr-un spectacol inspirat din “Dicționarul imposibilului”, de Didier Van Cauwlaert.
Mi-aș dori ca toamna aceasta să îmi termin romanul fantastic.
Urmează să încep repetiții, dacă va fi permis, pentru un alt text care mi-e foarte drag.
Este pe hold spectacolul după “Romeo și Julieta”, de Asociația Împreună.
În paralel lucrez împreună cu doi prieteni la un proiect mare, avem entuziasm și emoții, dar nu pot spune nimic deocamdată în sensul ăsta.
Așa e, cred eu, cu orice regizor aflat la început: multe vise la sertar.
Adevăr sau fericire, ce preferi?
Fericire, desigur. Am avut o perioadă în care trăgeam cu îndârjire de adevăr cu prețul propriei fericiri, dar sper că mi-am învățat lecția asta. Am descoperit că poți fi fericit prin conștientizarea profundă a faptului că nu trebuie cu tot dinadinsul să ai dreptate.
Desigur că ele nu trebuie să se excludă, filosofii greci puneau semnul egal între aceste concepte, dar dacă ar fi să aleg în societatea de azi, fuck adevărul. Plus că sunt atâtea adevăruri contradictorii pe lumea asta că n-aș avea pe ce să mă bazez.
În teatru, în schimb, la aceeași întrebare, aș alege invers. Nu cred că interesează pe nimeni să vadă pe scenă un personaj fericit. Parcă mult mai teatrală este îndârjirea cu care caută Hamlet adevărul.
WeAreVanner…
Pentru mine înseamnă Liviu și Denisa, adică iubire și prietenie. Și luptă continuă cu mori de vânt.
Orașul București…
Poate să îți dea tot ceea ce vrei, doar trebuie să cauți.
Pisicile…
Sunt minunate. Îmi e frică să zic altceva că poate citesc asta, niciodată nu poți știi cu ele.
