Nu îmi mai amintesc exact cum și când am descoperit-o pe Andreea, dar îmi amintesc foarte bine de ce m-am îndrăgostit de ea. Și îmi amintesc, cel puțin la fel de bine când mi-a scris întâia dată.
Se întâmpla fix cu 3 ani în urmă. Eu îi savuram deja de ani buni de zile fiecare postare, fiecare fotografie, fiecare cuvânt. Nu mi-am pus problema, vreodată, că ea ar avea cel puțin idee de existența mea. Se împliniseră, la vremea aceea, 3 ani de la dispariția bunicii care m-a crescut, lucru cu care nu reușisem, nici atunci nici acum, să mă împac. Și, ca să mai ostoiesc din dor, am făcut o postare cu câteva fotografii cu bunica sau cu mine și bunica, alături de un text, cum o fi fost el că nu mai știu, probabil destul de emoțional.
La câteva zile Messenger-ul îmi notifică un mesaj de la Andreea. De la acea Andreea!
Bună, am vazut postarea cu bunica ta într-o seară târzie și eram obosită, așa că am salvat-o ca să o citesc când pot să o citesc cum merită. Ai scris minunat, am simțit și bucurie și tristețe, și s-au încolăcit amândouă în mine. Ești minunată și îmi pare rău pentru pierderea ta. Cred că i-ai făcut viața foarte frumoasă. Și, încă o dată: ești minunată!
Eu cred cu tărie că vedem în oameni ceea ce suntem noi. Vedem bun și frumos și minunat, acolo unde avem abundență de asta. Iar Andreei foarte probabil că toate acestea îi prisosesc, altfel nu îmi explic cum de atâția ani (de cel puțin 10 o urmăresc eu) dă lumii din ele, fără rețineri și fără teamă că, tot dăruind, ar putea sărăci.
Pe Andreea Retinschi, cu părul ei roz, bleu, portocaliu, morcov sau unicorn și cu același zâmbet perfect și chip angelic nu ai cum să o uiți, dacă o zărești vreodată.
Același lucru este valabil și pentru fotografiile ei, pentru poveștile despre animăluțe de pe pagina ei dar, mai ales, pentru relația savuros de emoționantă pe care o are cu bunica ei. Pentru că, așa cum spuneam, nu mai rețin când și cum s-a întâmplat îndrăgosteala mea, dar știu prea bine de ce.
Swit Rocs: Dragă Andreea, nici nu știi ce bucuroasă sunt pentru discuția aceasta! Pe de-o parte simt că te-aș întreba un milion de lucruri, pe de altă parte mi se pare că știu totul despre tine. Hai să pretind totuși, că nu te urmăresc cu aviditate de câțiva ani. Spune-ne, te rog, câteva lucruri despre tine.
Andreea Retinschi: N-am știut vreodată să mă privesc din afară și să îmi fac o descriere desăvârșită, și cred că și acesta este un răspuns în sine. Pot să-ți spun câteva lucruri despre mine, care cred că mă fac omul care sunt. Iubesc ploaia și furtunile, primăvara este anotimpul meu preferat, când viața e grea mă scufund în baie, când mintea mi-e neclară fac ordine în casă, iubirea necondiționată pe care o simt față de animale nu am reușit să o egalez cu cea pentru oameni, mă bucură să pot face complimente necunoscuților de pe stradă, chiar azi am complimentat două doamne cochete, în etate, care stăteau pe o bancă în parc, în rochițe vintage și cu pălăriuțe pe cap, nu îmi place luxul, prefer boemia și rusticul, timpul meu preferat este cel petrecut în solitudine, ideal cu animăluțe, dar cam la egalitate de timp petrecut unu la unu cu o persoană apropiată, am nevoie de natură, cred că orice loc poate fi frumos cu plante și luminițe.
Îmi iau majoritatea deciziilor prin intuiție, iar în dățile rare în care nu o ascult, ajung să regret.
Și iată, totuși, ce frumos te-ai descris! De când te urmăresc, părul tău a trecut prin toate culorile curcubeului. Tu știi cât de mult iubesc și eu culoarea, deci nu pot să nu te întreb: care este povestea lui?
La 16 ani m-am vopsit prima oară cu nuanțator roșu. Inspirația mea era Natalia Oreiro din „Înger sălbatic”. Roșu a fost culoarea pe care am avut-o cel mai mult timp în păr, până când am simțit nevoia de o schimbare și părul meu s-a dus de la foc la toate culorile asfințitului.
Uitându-mă înapoi, pot corela momentul în care părul meu s-a domolit în intensitate, cu o nouă etapă e vieții mele, o etapă în care m-am împrietenit mai mult cu mine, și viața a devenit și ea mai prietenoasă, o etapă în care am finalizat o schimbare în mine și am lăsat să cadă pielea cu solzi, cu țepi, până am rămas mai mult suflet, decât armură.
Părul roz, cel de vată de zahăr ars, îmi aduce aminte de nopți lungi de vară cu prieteni și râsete, chiar dacă au fost pe alocuri și lacrimi, inevitabil.
Când a venit pandemia, l-am albăstrit, mi s-a părut mai potrivit doliului colectiv.
În „Lady Lazarus” Sylvia Plath scria:
“Out of the ash
I rise with my red hair
And I eat men like air”
Nu neapărat dieta cu bărbații, cât faptul că după pandemie câteva schimbări din viața mea m-au zdruncinat de la temelie, m-au determinat să mă întorc la părul meu aproape roșu, pentru că trebuia să fiu din nou mai puternică și gata de luptă, renăscând din propria-mi cenușă, și punându-mi solzii la loc, unul câte unul. Acum este portocaliu, nu roșu, mă găsesc într-o luptă mai chibzuită.
Ne apropiem de partea mea favorită din interviu dar, până atunci spune-ne, te rog cum a apărut pasiunea ta pentru fotografie? Cât din ce faci acum este business și cât plăcere? Și ce este ce rămâne?
Pasiunea pentru fotografie a apărut de la un Kodak automat cu care făceam fotografii la pisici și natură. Și tatăl meu a avut o pasiune pentru fotografie, iar semnătura lui artistică era prezența degetului mare în cadru.
Sincer, cam tot ce fac este din plăcere, am învățat să spun „nu” lucrurilor care simt că nu sunt pentru mine, dar, în același timp, cred că am o versatilitate în stiluri fotografice care îmi permite să acopăr mai multe arii, și mă ajută să nu mă blazez.
Fotografia este mereu prezentă, indiferent dacă folosesc aparatul foto sau telefonul.
Fotografia este viață și amintiri, momente înghețate în timp pentru totdeauna.
În fața sau în spatele aparatului? Unde e cel mai fain?
În spatele aparatului, fără nicio îndoială. Atunci când fotografiez, pot să simt fericire pură, în timp ce atunci când sunt fotografiată simt de obicei anxietate, pentru mine este un mic chin pe care îl suport pentru rezultatul final. Și da, reușesc sa îmi ofer o doză de anxietate chiar și singură, atunci când îmi fac auto-portrete.
Și acum să trecem la partea mea favorită – animăluțele și bunica. Ești înconjurată în fotografii de atâția căței, pisici, iepuri, că uneori nici nu reușesc să îi identific prin așternuturi. Care e povestea lor?
Iepuri încă nu am, dar mi-aș dori. Și rățuște și iezi.
Povestea lor e mai mult povestea mea, anume faptul că îmi este foarte greu să trec pe lângă un animal al nimănui, mă auto-responsabilizez imediat. A trebuit să îmi dezvolt o capacitate de a trage linie undeva. Momentan am doi câini și mai multe pisici, găsiți și găsite pe peste tot, în București, Vama Veche, Vatra Dornei, Câmpina. Din fericire, am o casă spațioasă și se înțeleg bine între ei.
Observ că ești implicată și în diverse proiecte umanitare pentru animalele fără stăpân, nu-i așa?
Da, este vorba despre proiectul meu de suflet, al celor de la Hill’s Romania, în care în fiecare an se strâng donații de hrană pentru adăposturi, #MisiuneaNoastrăPrietenPeViață. Chiar acum, în mai, am fost la Adăpostul Robi, unde am dus donațiile, urmează în curând un video pe profilele mele. Dacă sunteți curioși despre ce este vorba puteți vedea ultimii 3 ani de campanie aici: 2023, 2022 și 2021.
Unde este bunica ta în toată viața asta plină de culoare și suflete?
La propriu, este mai mult în pat, lucru despre care nu am prea vorbit, are 94 de ani și nu mai este la fel de sprintenă ca pe vremuri. La figurat, este în sfaturile de viață pe care mi le dă.
De ziua ei, pe 11 aprilie, mi-a spus, aparent cel puțin, fără vreun motiv anume:
„Andreea, să nu îți uiți valoarea” și cuvintele ei m-au ajutat mult în perioada ce a urmat în viața mea, pentru că începusem, de o vreme, să mă pierd și să uit cine sunt.
Povestești despre bunica ta într-un fel absolut autentic. Pe lângă dragoste, grijă și gingășie, e mereu o doză de suflet altfel care, dacă ar fi ca postările tale să inspire și un pic de tristețe, doza aia de altfel s-ar asigura că o înlătură de îndată – dialoguri inedite, cu bunica la o bere, bunica și Fifi se uită la TV etc. Cum e viața ta alături de ea? Locuiți împreună, nu-i așa?
Bunica, de anul trecut, nu mai are putere să își părăsească odaia, așa că depinde de mine cu mesele. Noroc că amândouă mâncăm de fel doar de două ori pe zi, și ne descurcăm. Bunica e ca un copil cuminte acum, și îmi dau seama cum încearcă activ să deranjeze cât mai puțin, chiar dacă eu o asigur că nu este o povară, cum adeseori spune.
Bunica este puternică, și în zilele bune încă mai apare umorul ei caracteristic.
Acum câteva zile a căzut în baie, și și-a păstrat calmul, iar eu la fel, ne-am întrecut în care e mai calmă, iar eu m-am concentrat doar la norocul pe care l-am văzut în situația asta, că la cei 94 de ani nu și-a rupt nimic, și că unul dintre prietenii mei cei mai buni, Ionuț, era în zonă și a ajuns în două minute și m-a ajutat să o ridic și am stat cu ea de vorbă să o încurajăm. Îi spuneam că în poziția în care am găsit-o, nu știam dacă să o ajut să se ridice sau să îi aduc un pahar de prosecco, și a râs și ea.
Știi, avem nevoie de asta, să vedem umorul când se poate, și să căutăm unde este și ceva bun, ceva luminos.
Scuze, îmi intrase ceva în ochi. Ne mai spui, te rog, încă o poveste cu bunica ta? Mie mi-ai umplut sufletul cu atât de multe, de-a lungul timpului!
Aș vrea să las mai multe, dacă nu te deranjează:
Bunica la 90 de ani mi-a recitat în italiană din Divina comedie a lui Dante, ca răspuns la întrebarea mea: “Unde e storcătorul de portocale?” pentru că nu îl vedeam drept în fața mea:
“Nel mezzo del cammin di nostra vita
mi ritrovai per una selva oscura,
ché la diritta via era smarrita.”
“La mijlocul de drum al vieții noastre
m-am fost găsit într-o pădure-adâncă,
pierdusem drumul drept prin văi sihastre”
(12 februarie, 2020)
Intru la bunica în cameră și îi las o sticlă de bere pe masă.
O văd că se concentrează să vadă ce i-am adus.
Îi zic: “E o bere. Ce o să te faci dacă nu o să mai știi să bei bere?”
Bunica: “O să beau vin.”
(27 ianuarie 2022)
Eu din cămară către bunica:
„Auzi, voiam să te întreb, avem aici mai multe sticle de alcool mai vechi, și nu știu dacă mai sunt bune”.
Bunica foarte hotărâtă: „Păi trebuie să le încercăm, dragă, asta e singură modalitate să ne dăm seama”.
(30 martie, 2020)
Bunica despre pandemie: “Of, ce ne facem și cu asta?
Deși știi, din experiența mea de 90 de ani pot să spun un lucru. Că orice are un început, un mijloc și un sfârșit. O să se termine și asta. Nimic nu e permanent, doar schimbarea.”
(31 martie, 2020)
O prietenă, la o masă în familie, îl cunoaște pe Sava, fratele bunicii, de 90 de ani și îi spune entuziasmată bunicii: „Dar ce ochi albaștri frumoși are!”
Bunica îi răspunde: „Ei, dragă, lasă frumoși, la vârsta asta important e că îi are deschiși”(circa 2017)
Într-o dimineață târzie mă trezesc și găsesc un bilet micuț pe masa din sufragerie, cu scrisul bunicii
“Am plecat până la cimitir (nu definitiv).”
(circa 2015)
Dragă Andreea, noi îi urăm multă sănătate bunicii tale și ție cel puțin pe atât, să-i faci zilele pline de cum ești tu: colorată, minunată, plină de viață. Îți mulțumim pentru timp și pentru frumosul pe care îl aduci în lume!
Într-o lume care suferă tot mai mult de sindromul „ce-ar fi fost dacă”, „eheee, mai știi pe vremuri când…”, „oare cum va fi mâine, săptămâna viitoare, anul viitor” sau „ce va fi dacă…”, Andreea aduce o doză grozavă de prezent în jurul ei. Unul dintre numeroasele motive pentru care sunt recunoscătoare să fac parte din jurul ei.
Postările despre bunica sunt atât de vii că poți simți mirosul de cărți vechi din camera în care se uită la televizor cu Fifi și bea o bere, sunt amuzante și mucalite, nu pentru că nu i-ar fi și ei teamă că într-o zi bunica nu va mai fi, ci pentru că știe că tot ce are cu adevărat este prezentul.
Și asta e șansa ei să îl umple de bun, frumos și minunat, să ajungă de-o viață și încă un pic.
Dacă ai și tu nevoie de o astfel de prezență în viața ta, îți recomand să te înconjori și tu puțin de Andreea! (Facebook/ Instagram/ Site)
