Anamaria Carla Ioniță este Camera Image Quality Engineer la Apple din 2018, când avea aproximativ 25 de ani. Înainte să se mute peste ocean, în California, a studiat și locuit în Danemarca, unde s-a specializat în „Digital Concept Development” și „Information Science”.
Cu toate că trăiește visul multor studente la IT, aceasta nu și-a dorit să lucreze ca software engineer când era mică, ci voia să devină arheolog. Astăzi discutăm despre tehnologie, sacrificii, California și ce îi lipsește din România.
Trebuie să recunosc, zilele trecute am început să mă uit la un nou serial pe Netflix, respectiv Sexify, unde am făcut cunoștință cu lumea tech din facultate. Așa că m-am gândit să lansez o nouă serie de interviuri cu #FemeiînIT ca să aprofundez subiectul, avantajele și dezavantajele unor job-uri mult râvnite și sacrificiile pe care le „cer”.
CURATORIALIST: Ce voiai să te faci când erai mică?
Visul meu a fost să devin arheolog.
ANAMARIA CARLA IONIȚĂ: M-a fascinat mereu istoria și după ce am văzut întreaga serie Indiana Jones am fost convinsă că eu voi fi cea care va descoperi mormântul lui Imhotep.
În ultimul an de liceu a trebuit să iau acele decizii de viitor, pentru care nu eram foarte pregătită, dar cine e!? Mama înclina către tehnologie, domeniu mult mai ofertant – noile tehnologii schimbă lumea și „nasc” ocupații noi, și îmi spunea că tehnologia este cea care îmi va lărgi cel mai mult perspectiva și îmi va da opțiuni pentru viitor.
În ceea ce privește arheologia, am realizat cât de multe șantiere arheologice se închid din lipsa finanțărilor și într-un final am renunțat la meseria de ,,căutător de comori”.
Ce te-a motivat să optezi pentru design și tehnologie?
N-am fost foarte interesată de profilul „mate-info”. Am făcut „filo”, mă interesa mai mult partea creativă, am fost în trupa de teatru a liceului, mă pasionau fotografia și muzica rock. Am început să fac poze de concert trupelor rock/metal românești, eram chiar colaborator la un site de profil.
Nu știam prea clar ce voiam să fac.
Am mers la un târg educațional la care universitățile din afară își prezentau oferta. Am luat informații, am apelat la consiliere și am găsit ceva pe gustul meu, respectiv o opțiune de design multimedia, se baza pe fotografie, editare, design grafic și website-uri. Îmi plăcea mult fotografia, iar tata mă învățase să lucrez în Photoshop, așa că m-am reprofilat…
Dar iți mai spun un secret, în paralel am aplicat și la antropologie-arheologie la Universitatea din Manchester (UK), în caz că mă răzgândesc în ultima clipă. M-au acceptat, dar până la urmă n-am mai acceptat eu, am ales tehnologia și „vikingii”.
A fost cea mai bună alegere. M-am prins de-a lungul acestor ani că reușita înseamnă de fapt să faci alegerea potrivită la momentul potrivit, să nu ratezi oportunitatea.
De ce ai aplicat în afară și nu în România, ce ai găsit acolo iar aici lipsea?
Când am terminat liceul, nu erau multe facultăți în România la care puteai studia web design. Și mai lipsea ceva: perspectiva. Pe mine mă interesa imaginea de ansamblu, voiam să văd până dincolo de orizont, să cunosc oameni, culturi, să călătoresc, să trăiesc experiențe și mi se părea că cel mai bun moment să faci asta e în studenție.
Voiam aventură, independență și o facultate pe gustul meu.
Am avut parte de toate, pentru că părinții și-au permis costurile. Facultatea în Danemarca e gratuită, dar costul vieții e mare. Mama a vândut apartamentul bunicii, iar eu am avut diferite joburi în timpul facultății.
Poți să ne povestești despre câteva provocări și lecții învățate atunci când ai schimbat țara?
Au fost multe provocări, printre care limba, e aproape imposibilă, iar cultura, total diferită de a noastră. Danezii, și în general nordicii, nu sunt sociabili. Se închid “la toți nasturii” și greu îi scoți din carapace. Muncesc toată săptămâna și se distrează în week-end și o pot face solitar. Nouă asta ne e aproape imposibil, suntem precum italienii, avem nevoie de gașcă, neamuri, prieteni…
Pe de altă parte, le admir independența.
Pleacă de acasă de mici și se autoîntrețin. Termenul de “familie” la ei nu are aceleași conotații ca la noi; și relațiile de cuplu sunt altfel, mult mai permisive, alt background, alte tradiții, altă cultură.
Cu toate că am studiat la o facultate internațională, cu predare în engleză, jumătate din colegi erau danezi și, evident, preferau să vorbească pe limba lor în grup, deși toți știu engleza. Căutând job, primeam mereu aceeași întrebare: vorbești daneza?
Limba a fost principala barieră din cauza căreia la început am avut doar joburi pentru “imigranți”. Am livrat ziare, am ambalat și etichetat produse, am fost housekeeper la un hotel. Am muncit ca să mă întrețin, lucru pe care cu siguranță nu l-aș fi făcut în România, unde aveam de toate și nu aș fi fost nevoită decât să merg la facultate și să învăț. Toate astea m-au făcut să îmi schimb percepția.
Am înțeles că nicio slujbă nu e „umilitoare” și fiecare dintre ele poate fi o etapă parcursă în călătoria ta profesională.
Mulți mi-au spus că norocul m-a adus unde sunt acum. Eu spun că norocul trebuie atras cu multă muncă și perseveranță. E ca o pasăre, vine la tine dacă îi dai suficiente grăunțe. Eu asta am încercat, pe unde am trecut am presărat semințe.
Ce îți place cel mai mult la viața în California?
Vremea! După 6 ani petrecuți în Danemarca, unde vara durează două săptămâni, aici este parfum!
Locuiesc în Bay Area, sau Silicon Valley după cum o știe lumea, și nu mă plâng, am foarte multe atracții. Dimineața poți fi pe plajă în Santa Cruz, după masă poți degusta un vin în Napa Valley și seara poți schia în Lake Tahoe.
Dacă îți place să urmărești sporturi poți merge la fotbal american, baschet, baseball sau hockey, cu echipe în ligile naționale. Mâncarea este senzațională, fiind o zonă cu foarte multe influențe găsești câte ceva pentru toate gusturile, de la mâncare mexicană, jamaicană, italienească, koreană și chinezească.
De ce îți este dor când te gândești la România?
De familie cel mai mult. Nu apuc să-i vizitez atât de des cum făceam înainte. Mâncarea, toți prietenii râd de mine când vin în țară și nu mănânc decât sarmale.
Îmi lipsesc și castraveții murați ai bunicului.
Îndrăznesc să zic că trăiești visul multor viitoare „femei în tech” lucrând pentru Apple. Cum ai ajuns aici?
Parcursul meu a fost atipic: nu am aplicat la Apple.
În timpul facultății, am lucrat la un start-up timp de câțiva ani. Am fost unul din primii 5 angajați și singura fată din companie. Încercam să folosim Machine Learning pentru greenscreen în foto și video. Jobul meu a evoluat de la asistent, la image quality lead și data manager, dar în realitate făceam de toate. Mă ocupam până și de marketing și facturi, așa e într-un start-up.
A fost o experiență extraordinară, un job care m-a dus în diferite colțuri ale lumii, chiar până în Vietnam și Bangladesh făcând training pentru echipe. Când tehnologia noastră a evoluat, Apple a devenit interesată și a cumpărat compania daneză. O parte din angajați, printre care și eu, au fost chemați la interviu și li s-a extins oferta. Oferta presupunea relocarea în California.
Într-un an, am schimbat țara și continentul și m-am instalat în “OZN-ul” din Silicon Valley.
Ce ți-ar plăcea să știe noile generații despre părțile mai puțin „glamorous”, despre burnout sau poate dorul de casă, ce te ajută pe tine?
La niciun job nu este totul parfum. Vor fi zile, poate luni, extrem de stresante, colegi cu care nu te vei înțelege perfect sau sarcini pe care nu le vei pricepe din prima, dar e ok, e parte din viață.
Nu trebuie să îți fie frică să spui stop joc, să iei o pauză, să fii egoist. Să îți faci și să îți dai timp să te regăsești, refaci, reinventezi. Cel mai important task al zilei ești tu.
Când îți dorești foarte mult să avansezi în cariera, există riscul ca fiind atât de concentrat pe obiectiv să te pierzi din vedere pe tine și să nu te mai regăsești. Dar nu cred că e posibil să ai o cariera de succes într-un domeniu cu care nu rezonezi.
Știi zicala: în viață nu faci totdeauna ce îți place, e adevărat, dar tot ce faci fără plăcere trebuie în final să te pregătească și să te ducă spre profesia potrivită, cea care te face să mergi zâmbind la muncă, în fiecare zi.
Cum te încarci creativ? Povestește-ne un pic despre activitățile din timpul liber.
Când m-am mutat în California, am început să joc hockey pe gheață, ironic. Știam să patinez de când eram mică și mi-am zis: cât de greu poate să fie să patinez cu un băț în mână!?
Am luat câteva cursuri și apoi m-am înscris într-o ligă de amatori din zonă. N-o să ajung în liga națională prea curând, dar e distractiv. Dar din cauza pandemiei mi-am pus patinele-n cui și am căutat altceva. Mi se pare esențial să-ți găsești timp pentru a face lucruri creative, care te liniștesc și te încarcă cu energie pozitivă.
Așa că m-am apucat de ceramică. Acum sunt în studio de două sau trei ori pe săptămână timp de 4 ore și sunt cele mai așteptate ore ale săptămânii. Este un lux în zilele astea să fii singur, fără telefon, fără să dai un scroll pe Facebook sau Instagram. E o plăcere să mă joc cu „noroi”, să fac ceva cu mâinile.
Într-o casă inteligentă în care Siri îți aprinde luminile și pornește aparatele, ai nevoie de o cană simplă de lut din care să îți bei cafeaua, iar atunci când cana e făcută de tine, cafeaua are o savoare aparte.
Ce ai mai citit în ultima vreme?
Citesc multe biografii și memorii, ficțiune istorică sau sci-fi. Unii stau cu orele pe TikTok, eu mă pierd printre colecțiile de pe Goodreads.
Tocmai am terminat biografia actriței Julianna Margulies, fascinantă carieră, bazată pe multă muncă, dar și pe instinct, și-a atins succesul urmându-și pasiunea.
Următorul de pe lista, Yearbook a lui Seth Rogen – foarte amuzant.
Ce planuri ai în 2022?
Pe plan profesional, vreau să fiu “senior voice” pentru departamentul nostru. Adică să fiu un mentor pentru noii absolvenți și să găsesc oportunități de a învăța, de a-mi îmbunătăți abilitățile și de a-mi extinde cunoștințele.
La nivel personal, sper să-mi dezvolt relațiile, să țin legătura mai mult cu prieteni pe care nu i-am mai văzut de ceva vreme, să ajung mai des acasă și să călătoresc mai mult.
Doresc să reiau voluntariatul, implicarea în comunitate – un mare plus pentru americani. Aici e o întreagă cultură a voluntariatului. Pentru mulți este practic un alt job. Americanii muncesc mult, dar își găsesc vreme întotdeauna pentru voluntariat. Mi-am găsit și eu și vreau să mă implic mai mult, în măsura în care îmi permite timpul.
Ce ai tu FRUMOS astăzi?
Un pisoi care mi-e umbră, toarce zgomotos și “face biscuiți” non stop – iar eu aproape că nu îndrăznesc să respir când îmi doarme pe față sau se „culcusește” lipit de spatele meu.
