Viața la sat, după oraș, fără înflorituri, dar cu o doză mare de încredere, energie și dragoste de viață și natură, descrisă într-un stil sprințar și haios. Așa m-a impresionat Dona Teșcovschi cu povestea ei despre desprinderea de traiul din Capitală și alegerea unui nou cămin într-un sat de sub munte, unde și timpul parca trece altfel, iar evadarea în natură e doar la o aruncătură de băț.
Dona este de fel din Iași și, deși a studiat Electronică, Telecomunicații și Tehnologia Informației, nu a profesat ca inginer în Telecomunicații, ci a schimbat total domeniul, lucrând timp de 6 ani în industria cărții. Cu acest job a ajuns să se mute în București, iar aici s-a reorientat către domeniul PR-ului, în care lucrează de 9 ani.
Câteva dintre proiectele la care colaborează în prezent sunt festivalul Unfinished, expoziția World Press Photo, Unfinished Democracy, Unfinished Love Stories, conferința Mastering The Music Business și filmul documentar După Cioate.
Dacă vrei să fii la curent cu aventurile Donei în noua viață rurală pe care a adoptat-o, te poți abona la newsletter-ul pe care îl pregătește lunar, Ruralități, cine știe, poate te vei convinge că este (mai) fain să trăiești „la țară”.
…
Acest articol face parte dintr-o serie dedicată celor care au luat decizia de a lăsa orașul pentru a se muta la sat. Ce i-a determinat să facă acest pas, cum s-au integrat în comunitatea rurală, cum decurge noua lor viață, ce urmări a avut în plan personal sau profesional acest shift, veți afla din interviurile seriei.
…
Curatorialist: Ce te-a determinat să faci tranziția de la oraș la sat? A fost o decizie spontană sau a fost gândită și întoarsă pe toate părțile multă vreme?
Dona: Nu a fost spontană, dar nici supra-gândită nu a fost. A fost pur și simplu o discuție de cuplu, după ce am realizat că ne făceam fiecare weekend în afara Bucureștiului. Ori eram într-o drumeție, ori printr-un sat din Muntenia la pozat de case vechi, ori printr-un camping la cort, ori pe vreun vârf de munte.
Ne-am dat seama că nu puteam lăsa ceea ce ne făcea fericiți la stadiu de dorință, exprimată din când în când printr-un: Ce bine ne-ar fi dacă am trăi sub munte.
Care au fost principalele temeri cu care te-ai confruntat înainte de mutare și cum le-ai gestionat?
Nu vreau să sune ireal, dar nu am avut temeri legate de mutarea în sine. Fricile au gravitat mai mult în jurul necunoscutelor generate de reabilitarea casei și de upgrade-ul gospodăriei.
Îmi era teamă că nu o să reușim să punem casa pe picioare (mai ales în primul an când i-am rezolvat problemele grave de structură), că o să ne coste mult prea mult lipsa infrastructurii (în afară de curent electric, nu suntem racordați la vreo resursă, deci a trebuit să facem tot felul de instalații de la zero), că o să dureze la infinit șantierul, că de fapt o să ne ia o viață să ne mutăm.
Cum ai ales acest sat? Cât de mult au durat căutările acestui loc și a acestei case în care să te simți “acasă”?
Fix 3 ani au durat căutările. Pentru că nu am vrut să ne mutăm la sat și atât, ci într-o zonă protejată, cu natură, cu sălbăticie, cu munte, cu râu, izolat, dar totuși aproape de o așezare urbană, cu peisaj cultural încă existent și viu, cu comunitate, cu perspectivă, cu potențial, dar nu cu hiper-hype, ne-au trebuit multe plimbări.
Am luat zona submontană, vale cu vale, sat cu sat, cu lista de caracteristici în mână, cu drive-ul cu poze mereu deschis, până când am găsit Brădetu.
Și încă descoperim locul ăsta și cu fiecare drumeție, cu fiecare om pe care îl cunoaștem, cu fiecare prag trecut, el devine din ce în ce mai acasă.
Cum a fost perioada de acomodare la noul stil de viață rurală? Care au fost cele mai mari provocări?
Ne-am acomodat foarte ușor, mai ales că tot globul traversa o perioadă foarte incomodă – pandemia. Din 2020, am început să petrecem mai mult timp în rural decât în urban, însă până la a ne muta de tot, de tot, a mai durat ceva vreme, iar provocarea cea mai mare a fost să ne ținem nervii tari cu tranziția. Ne era greu să plecăm în București de aici și până ce am schimbat ritmul plecărilor a fost destul de dificil.
Nu știu dacă a fost o provocare în adevăratul sens al cuvântului, dar a trebuit să ne obișnuim și cu felul în care ceilalți ne priveau decizia.
Oamenii tind să-ți pună mutarea la sat într-o cutie cu etichetă – fie că e „pastoralism romantic”, fie „evadare nostalgică” sau „muncă și trudă la coada sapei”.
Realitatea însă e mai nuanțată – nu ne-am mutat nici să trăim ca într-un tablou de Grigorescu, nici să ne sacrificăm pe altarul auto-sustenabilității extreme. Ne-am mutat pentru a fi mai aproape de natură, pentru a ne încetini ritmul și pentru a trăi în acord cu plăcerile și valorile noastre.
Ce obiceiuri urbane ți-a fost cel mai greu să le lași în urmă?
Nu mi-a fost neapărat greu, dar uneori îmi e dor de un food delivery, de o cafea de specialitate la o aruncătură de băț, de o ieșire pe undeva fără prea multă planificare. Însă chiar nu tânjesc în mod real după ceva anume, mai ales că acum e atât de simplu să ne urcăm în mașină și să ne luăm porția de urban.
Îmi aduc aminte cât de greu duceam sevrajul care se instala după escapadele noastre de weekend. Cum duminică seara ne făceam deja planuri pentru vinerea ce urma: ce munte urcăm, ce sat luăm la pas, în ce râu ne răcorim. O viață în urban, cu gândul mereu la rural.
Așa că schimbul ăsta pe care l-am făcut se simte atât de bine, că orice “obicei urban” care ne lipsește pare un moft. Un moft pe care oricum ni-l facem ori de câte ori devine acut.
Există aspecte ale vieții la sat care te-au surprins în mod plăcut? Dar care te-au nemulțumit?
În continuare mă surprinde cât de multe inițiative sunt de fapt în mediul rural. Există Via Valahia, un traseu de drumeție ce leagă mai multe localități și obiective, Conservation Carpathia încearcă să facă în Făgăraș un Yellowstone autohton, Climb Again a construit la un sat distanță de noi un centru de terapie sportivă pentru copii și tineri cu dizabilități, Casa Bună are acum centru educațional pe valea paralelă cu noi, în Nucșoara. E revigorant să vezi că se întâmplă lucruri și la sat, iar ăsta e un bias cu care încă mă lupt.
Cum te-au primit localnicii? A fost dificil să te integrezi într-o comunitate rurală deja formată?
E provocator, da. Oamenii ne-au primit cu brațele deschise, dar de aici până în a fi parte din comunitate e distanța destul de mare. Și e normal să fie așa.
Dar e și obositor, pentru că trebuie să fii mai mereu intențional. Trebuie să suni, să stai la vorbă, să schimbi o idee, să ieși la barul din sat, la biserică, să treci pe la primărie, să inviți oameni pe la tine, să organizezi întâlniri, să-ți prezinți planurile.
Și e un proces continuu. Nu există un moment în care te-ai integrat și aia e. Într-o comunitate mică trebuie să fii prezent în mod constant. Și dacă vrei să ai cu adevărat impact pozitiv asupra ei, atunci efortul e și mai mare.
Și e ceva ce ne dorim să facem și unde îndreptăm multe resurse de timp și energie, dar majoritatea ideilor încă sunt în stadiu de plan.
Care sunt principalele diferențe în relațiile interumane dintre viața urbană și cea rurală și cum ai reușit să le manageriezi?
La munte, oamenii sunt mult mai direcți și mult mai ocupați, însă la fel de doritori de interacțiune. Nu cred că sunt diferențe majore, oamenii au nevoie de fix aceleași lucruri: comunicare, timp și empatie.
Care ar fi definiția proprie pe care ai da-o satului?
Satul nu e un loc idilic și nici unul de retragere. E un spațiu viu, în care trebuie să participi, să înțelegi, să respecți, să contribui. E ca un ecosistem – funcționează bine doar dacă toți cei din el își găsesc locul.
Ai făcut schimbări majore în ceea ce privește mâncarea și aprovizionarea cu produse? Ai alte ritualuri și obiceiuri?
Absolut. Vrem nu vrem, gătim în marea majoritate a timpului. Cumpărăm destul de multe produse locale și de sezon, de la vecini sau din târg, dar mergem în continuare și la supermarket pentru destul de multe alimente.
Gătim și cu plante din flora spontană, ciuperci, fructe; e ceva ce mi-am dorit dintotdeauna să fac și abia aștept primăvara: măcriș, leurdă, cimbrișor, ștevie, urzici, castrăvan, păpădie.
Ah, și pentru că nu prea avem brutării în zonă, m-am apucat serios de copt pâine. Și dacă tot m-am apucat, am zis să fie cum trebuie până la capăt, așa că de ceva vreme îmi fac singură și drojdia sălbatică (maiaua).
Ai început să cultivi propriile legume sau să crești păsări/ animale? Cum a fost această experiență?
Da. E o experiență de trail and error, de fapt mult error :)). Punem tot felul în grădină și încă suntem în etapa de experiment. În primul rând, e ceva ce facem pentru cei mici, ca să înțeleagă mai bine rețeaua din care fac și ei parte. Apoi, e și o plăcere de-a mea de a contribui în mod pozitiv la îmbogățirea solului.
Aici pământul e foarte lutos și îmi oferă satisfacție fiecare găleată de compost pe care o adaug, fiecare morman de frunze, fiecare strat de microorganisme. E micul meu act de nesupunere față de agricultura intensivă care folosește fără măsură pesticide și alte chimicale.
Pe lângă grădină, mai avem un câine roșcat și câteva găini și un cocoș. Găinile sunt efectiv vis. Nu e mare bătaie de cap cu ele, mai ales că le ținem mai tot timpul libere prin curte, fac ouă mai mereu, pigulesc căpușe într-un mare stil, găinațul lor e fertilizator de top și dacă reușești să-ți faci un coteț deștept, poți să le lași singure și o săptămână, că se descurcă.
Dacă ai putea schimba ceva în satul în care locuiești acum, ce ai îmbunătăți?
Aș da mai multă atenție la ce anume face locul ăsta atât de special. Ce-l diferențiază de alte zone din România și cum aș putea transforma asta într-un leverage pentru comunitate în special, dar și pentru cei atrași de ce oferă zona.
Aș încerca să îmbunătățesc relația pe care oamenii o au cu peisajul cultural și aș încerca să conserv ceea ce face satul unic. Altfel, legat de infrastructură, singura resursă care îmi lipsește cu adevărat este apa. Deci, aș aduce mai repede apă în țevi.
Cum ți-a influențat mutarea activitatea ta profesională? Ai putut să îți continui activitatea de bază sau te-ai reorientat către altceva?
Am norocul și privilegiu de a putea lucra de oriunde. Bine, lucrez și cu oameni foarte mișto care fac ca lucru ăsta să fie posibil. Lucrez în PR, dar port mai multe pălării în proiectele din care fac parte și îmi place foarte mult ceea ce fac.
Însă începem să ne orientăm și către activități aici, la sat, pentru că doar așa putem fi cu adevărat conectați la nevoile comunității, la specificul locului, la sat, la viața de aici.
Simți că ai devenit mai creativă și mai productivă în acest mediu rural? Cum te influențează mediul în domeniul profesional?
Natura este sursa mea principală de inspirație, intuiție și creativitate, iar faptul că o am mereu la îndemână mă ajută foarte mult și profesional. Lucrez într-un domeniu cu o reputație proastă atunci când vine vorba de stres și volum de muncă, dar aici am mereu un reminder că toate sunt mărunte și rezolvabile. Poate că sună pretențios, dar am acest gând ori de câte ori privesc munții din fața casei acoperiți de pădure.
În cazul meu, natura are și efectul unui refresh mental. Fiecare drumeție se încheie cu tot felul de idei. Unele stau și așteaptă timp pentru implementare, altele deja sunt pe hârtie, cum ar fi newsletterul meu montan numit Ruralități – vești, fabule și nimicuri de pe Valea Vâlsanului unde încerc să povestesc despre cum e viața aici și ce caut în buza sălbăticiei.
Ai doi copii, cum resimt ei mutarea și cum crezi că îi influențează noul mediu în care trăiesc?
Noi am decis să ne mutăm la munte înainte să-i avem pe ei, așa că viața lor a început aici. Indiferent de unde vor alege să locuiască atunci când vor deveni adulți, sunt convinsă că toate dealurile și vârfurile urcate, toate verile în mijlocul râului, toate serile din trambulină la prins de stele, toate jocurile din căsuța din copac o să meargă cu ei și o să le influențeze deciziile, relațiile, percepțiile. Nu cred că aș putea să-mi doresc un alt mediu care să-i formeze decât natura.
Zice David Attenborough ceva foarte fain în filmul Conserving Wonder: “If children grow up not knowing about nature and appreciating it, they will not understand it, and if they don’t understand it, they won’t protect it, and if they don’t protect it, who will?”
Care sunt aspectele vieții la sat care încă ți se par dificile?
Pfff. Sunt câteva. Că suntem administratorii propriei gospodării și a trebuit sa învățăm cum funcționează o groaza de instalații care mai de care mai complexe. Bine… nu e ca și cum știm să le reparăm dacă se bușește ceva, dar tot a trebuit să avem habar de fiecare în parte.
Eu încă îs certată cu noroiul. Îmi place să merg prin el când sunt în drumeție, dar când începe să migreze în mașină, pe haine, în casă ????, efectiv mă enervează.
Însă cea mai dificilă este de a nu uita motivul pentru care ne-am mutat aici. Ne luăm uneori cu planuri de viitor, cu proiectele, cu grădina, cu una cu alta și ne trezim că au trecut două săptămâni fără o ieșire. Când stai la buza sălbăticiei, ai mereu impresia că ești deja în ea și să mă trezesc captivă în propria curte e ceva ce nu-mi doresc să mi se întâmple.
Ai simțit vreodată dorința a de a reveni la viața a urbană? Dacă da, ce anume îți lipsește cel mai mult?
Nu. Nu am simțit asta. Sigur că sunt aspecte care îmi lipsesc, dar facem repede un city break și ne trece. Ba chiar Bucureștiul a început să fie mult mai primitor de când îl privim din papuci de vizitatori.
Ce sfat ai da celor care iau în considerare o mutare de la oraș la sat?
Nu prea dau sfaturi pentru că motivațiile sunt extrem de diferite și, fără context, pot chiar să încurce.
Crezi că se poate vorbi de existența unui trend de migrare urban-rural?
Păi da, și nu o zic eu, ci alții care urmăresc îndeaproape fenomenul. Ce observăm noi direct, chiar aici, de la firul ierbii, este că tot mai mulți “orășeni” cumpără case/terenuri la țară. Unii cu gândul să se mute, alții testează idea, unii să aibă pentru weekenduri și alții “ca să fie acolo că nu știi niciodată”.
Deci ruralul devine cu siguranță din ce în ce mai atractiv. Acum rămâne să vedem cum reușim să reanimăm satele, aducând entuziasmul și drive-ul oamenilor din urban, respectând locul și comunitățile aferente.
Ce ai frumos astăzi?
Hectare întregi de sălbăticie care încep fix din pragul ușii mele și o trupă simpatică tare cu care pot să le străbat.
Fotografii: arhivă Dona Teșcovschi
